MARIA DINULESCU IN PEEP SHOW GIRL EDMOND REGIA MARCEL TOP TEATRUL DE COMEDIE vineri, Mai 16 2008

No Responses »

 

CLAUDIU BLEONT DUMNEZEUL DE A DUA ZI REGIA MARCEL TOP TEATRUL DE COMEDIE vineri, Mai 16 2008

No Responses »

 

TUDOR AARON ISTODOR-DEFORMATII REGIA MARCEL TOP vineri, Mai 16 2008

No Responses »

 

DUMNEZEUL DE A DOUA ZI REGIA MARCEL TOP TEATRUL DE COMEDIE vineri, Mai 16 2008

No Responses »

 

joi, Mai 15 2008

Repetitivitatea, manierismul, plictiseala și diavolul

Sau Momente, patimi și schițe din viața unui tânăr regizor român

Marcel Țop în dialog cu Cristina Rusiecki

Motto: “pentru că nimic nu detest mai mult decât neînțelegerea.” (col. Kurtz, „Apocalypse Now”)

Marcel Țop este unul dintre tinerii regizori care fac spectacole incendiare. De la grotesc și limbajul imund din „Natural Born Fuckers” la supraestetismul din „Valmont” după „Legături primejdioase” de Pierre Choderlos de Laclos, Marcel Țop se perindă lacom printre stiluri și genuri, promițându-și că nu se va cantona niciodată în formule. Mai întâi, nonconformistul regizor își alege piese născute din tipul de receptare de azi, cu priză la realitate. Montările sale mizează nu pe planuri regizorale secunde, pe eseu sau pe rafinate variațiuni pe teme absconse, ci pe impactul sălbatic al situației, pe limbajul frust și pe o actorie condusă cu mare forță, ca în „Edmond” sau în „Natural Born Fucker”. Marcel Țop practică un teatru care accesează mentalul publicului numai după ce zbuciumul i s-a ghemuit în plex. Urechea regizorului e fascinată de dialogurile spurcate ale omului de acum din texte celebre de Bogosian şi Mamet, de invariabila lor ecuaţie: putere-bani-sex-distracţie şi suma de proiecţii de care ea zemuieşte. Recent regizorul a montat la Teatrul LUNI de la Green Hours „Deformații” pe texte în proză sau poezie (monologuri sau dialoguri) ale unor foarte tineri (până în 30 de ani, ba chiar până în 25) autori români contemporani, cunoscuţi ca poeţi, prozatori, publicişti: Mitoş Micleuşanu (iniţiator şi coordonator), Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin şi Adina Zorzini. Textele lor, concepute, scrise şi gândite “colectiv”, ambiționează o analiză poetică asupra realităţii contemporane, cum „dramaturgia recentă românească nu o face, aflându-se într-un continuu şi interminabil proces de recuperare a unor modalităţi pseudo non-conformiste şi stereotipe de a face teatru, bazate pe exhibarea unui derizoriu social compus din caractere picante, forţat şi mediocru colorate, surprinse în situaţii dramatice comune şi inexpresive”. Cel puțin așa sună statementul artiștilor.

Marcel Ţop nu suportă încadrarea în formule. Și totuși m-aș hazarda la una care i se potrivește mănușă: teatru paroxist. Cu o variantă pe care, de multe ori, o redimensionează la extrem: teatru al decadenței voluptoase. Acestea sunt doar două dintre multiplele atribute pe care regizorul le-a devoalat. Oricum, pe piața teatrală românească, rămâne unicat.

Cristina Rusiecki: Ați făcut de curând un spectacol foarte interesant, „Deformații”, în cel mai celebru teatru underground de la noi, Teatrul LUNI de la Green Hours. Păreți un familiar al „culturii de club”…

Marcel Țop: Azi noapte, neavând ce face, am căzut și eu în capcana tânărului creator din România. Adică, „chinuit’’ de obișnuitele-mi insomnii, pe care le „sting”de obicei în lectura unor cărți, vizionarea unor filme… nu am menționat alternativa cluburilor, unde, alături de vreo câțiva prieteni (foarte puțini), adevărați și rafinați bon viveuri, facem boema de mai mulți ani. Un amănunt pentru cei interesați - în București nu există boemă sau „dandysm”; și un ceva cărora unii îi spun „trendy” sau „cool”, deși să mor eu dacă cunosc vreun artist „trendy” în adevăratul sens al cuvântului! „Trendy-smul” în București se manifestă eventual vestimentar, ceea ce înseamnă un amestec de articole gen second hand cu produse mini prix sau în cel mai bun caz kenvelo, bascheți chinezești în picioare dați prin parafină, șuvițe de păr în ochi sau ochelari cu rame groase - la femei, de preferință verzi sau albi, respectiv ochelari cu rame subțiri și lentile mici - la barbați, de preferință negri. Iar tinerii oameni de teatru sunt mai degrabă niște pensionari care se culcă odată cu găinile sau curcile; excepție ar putea face Marius Manole, Toma Dănilă, care au structură de boem, chiar ceva din mixtura de care vorbea Vlad Mugur: golan-boier.

C.R.: În ce capcană spuneați că ați căzut?

M.Ț.: Iertați-mi divagația aparentă de la subiect, dar, după cum veți putea vedea, există o legatură. Pentru că detest repetiția și ciclul zilelor care se repetă făcând același lucru și cred că dacă ești un om tânăr intelectual sau ne-intelectual e normal să cauți, să experimentezi, să te întâlnești, până la urmă „să trăiești”. Dar să revenim la azi noapte: am căzut într-una dintre capcanele tânărului creator din România: intratul pe Internet (Google) cu scopul de a-ți verifica box-office-ul, ratingul sau cum i-o fi zicând. Ce am descoperit m-a pus pe gânduri! Nu în sensul că aș avea rating sau un box office mic, nu! Se găsesc cronici despre spectacolele mele, unele de bine, altele de rău, multe total pe lânga (e îngrozitor sentimentul de a descoperi că nu îți plac nici cronicile „de bine”, pentru că sunt la fel de prost scrise ca și cele „de rău”). Bineînțeles, există și excepții, ce-i drept, puține. Dar nu voi mai insista. Cu totul altceva m-a intrigat. Faptul că am remarcat cu tristețe ceva ce bănuiam de mai mult timp și căreia i-aș putea spune, păstrând proporțiile, o criză.

C.R.: Vă referiți la o criză în critica de teatru?

M.Ț.: În 90 % din critica de teatru din România, de la cei tineri la cei bătrâni (și cred că nu numai în critica de teatru), există o poftă nebună, fanatică, mic-meschină, schizoid-paranoică, de a încadra artistul în anumite canoane, o poftă de a-l reduce și a-l descrie în câțiva termeni care îl fac ușor recognoscibil, de la o creație la alta. Mai ales în cazul regizorilor, care, după câte se pare, se conformează și se racordează (se mulează, de fapt, expresia cea mai potrivită, la aceste canoane, la acești termeni fixați volens-nolens de câțiva domni și doamne care se declară spectatorii la superlativ). Acești „spectatori arhetipali”, acești „lectori model” fac câteva dintre cele mai grave, grosiere, criminale greșeli pe care le poate face un om mai mult sau mai puțin implicat într-un fenomen cultural. Iar cei care îi iau în serios, adică victimele, artiștii, fac o greșală mai mare și mai sinucigașă decât își pot închipui. Bine, unii o fac cu bună știință, din dorința de a avea cât mai multe recenzii bune și din dorința de a părea posesorii unui „stil”. Greșală fundamentală, care duce de cele mai multe ori la manierism, la repetivitate și în cele din urmă la diavol, adică la plictiseală, parafrazându-l pe Peter Brook: în teatru, „le diable c’est l’ennui”, diavolul este plictiseala.

C.R.: Aveți dv. vreun antrenament special împotriva plictiselii?

M.Ț.: Ca să fiu mai clar și mai plastic, voi da un exemplu sau mai multe dintre cele întâmplate mie de când am terminat facultatea. În timpul căreia m-am plictisit îngrozitor, dar care m-a călit și m-a pregătit pentru ce va urma să înfrunt și, incipient, înfruntam atunci, adică tactici de genul cum poți ajunge regizor sau actor „păcălind”, chiar dacă talentul, ideile, charisma nu îți prea bat pe la ușă. Iar unele dintre ingredientele acestei „taine” - am descoperit văzând anumiți colegi de-ai mei, antrenați temeinic în acest sens -, erau tupeul, șmechereala, lingușeala și, într-o anumită fază de început, subvențiile copioase de la mama și de la tata etc. Lista e nesfârșită. Ca să închei, eram în anul III și cineva, o persoana important-universitară, mi-a spus complice: „băi băiatule, tu ai ceva fantezie, dar să știi o treabă, ca să faci facultatea asta și mai apoi teatru, ai nevoie de bani și, de ce să nu îți zic în față, de relații”. Adică acolo găseai, „pe sub mână”, acele mult jinduite rețete de reușită. Iată că nu am avut nici din unele, nici din altele și totuși fac teatru. Deci, primul loc care m-a antrenat cu prisosință împotriva diavolului, adică a plictiselii, a fost Facultatea de Teatru. Încă de pe atunci am hotărât că unul dintre principalele mele scopuri, ca discurs, va fi să nu mă repet. Să nu descopăr sau să preiau rețete impuse sau oferite pe tavă, să nu copiez, să încerc ca fiecare spectacol pe care îl voi face să nu semene deloc cu cel dinainte și nici cu altele aparținând altora, să nu repet ceea ce am impresia că mi-a „ieșit” sau „a plăcut”, cu alte cuvinte, să merg, pe cât posibil, împotriva „trend-ului”, expresie atât de uzitată, încât și acum, când o spun, îmi provoacă greață și îmi sterpezește creierul!

C.R.: Să revenim la critică. Prin ce considerați că păcătuiește atât de grav?

M.Ț.: Ce mi-a fost dat să descopăr m-a îngrozit! Și cu sentimentul acesta de oroare revin la problema subliniată mai sus, pofta incredibilă de a încadra în anumite rețete, șabloane, un artist. Pofta „aparținătoare” și întreținută de mai mulți critici și „oameni de teatru” din România. M-am trezit pus în fața unui feed-back care m-a lăsat perplex. Mai mulți ziariști, cronicari care au frecventat spectacolele mele (necunoscând, ce-i drept, scopul meu de a nu repeta nici o rețetă și nici un șablon, scop pe care îl credeam evident fără să îl declar) au reușit în cele din urmă să mă „încadreze” ca fiind într-o chestie gen căutare de stil, de limbaj - și asta numai datorită faptului că spectacolele mele nu semănau între ele! Am tradus și am montat piese diferite, de autori diferiți - Eric Bogosian, David Mamet, Laclos-Heiner Muller, Hideki Noda, Cornel Brănescu și, mai nou, un spectacol fetiș pentru mine, „Deformații” la Green Hours după texte ale lui Mitoș Micleușeanu, Claudiu Komartin, Răzvan Țupa, Adina Zorzini. Deci și opțiunea materialului de lucru a fost din start total diferită. Dar nici asta nu au remarcat domnii și doamnele cronicari, în pofta lor de a încadra cu orice preț. Ce înseamnă deci, doamnelor și domnilor, a avea stil în teatrul românesc? A repeta forme la nesfârșit, de genul haine lungi, mici coruri ritualice, pălării, Marian Râlea, în stilul lui Măniuțiu, regizor pe care, de altfel, îl admiram pe vremea în care monta „Săptămâna luminată” sau „Richard III”? Să parodiezi la nesfârșit, jonglând între isterie și un pseudogrotesc ieftin, patetic și un așa-zis realism, rețetă „de succes” adoptată de mulți regizori tineri? Sau Felix Alexa? Sau Darie? Care și-au repetat formele avizate de dv. și instituite ca stil tot de dv. devenind atât de manieriști și obosiți încât nu mai pot spune nimic în esențe!

C.R.: Puteți să-mi dați un exemplu de regizor care nu cade în păcatele enumerate de dv.?

M.Ț.: La antipodul acestor exemple se poate situa, fără îndoială, Andrei Șerban, care montează Kane, Cehov, Trilogia Antică și altele, fără a se repeta, fiind chiar un teoretician al antirepetiției și antimanierismului. Îl citez: „regizorul tânăr trebuie să fie punk” - consimt întru totul. Andrei Șerban reușește să fie punk și la cei peste 60 de ani ai lui, cum punk a fost și Vlad Mugur și cum extra-punk este Andry Zsoldak. Mai punk decât tone de regizori tineri. De ce? Pentru că discursul lor este și a fost un discurs care nu a ținut cont niciodată de păreri conform cărora a avea stil înseamnă a repeta forme, a fi manierist, a urma rețete de succes etc. Și de asta sunt demni de tot respectul și mă voi duce la fiecare dintre spectacolele lor cu senzația pe care o ai atunci când te duci la o amantă pe care nu o vezi prea des, dar care reușește de fiecare dată să te surprindă.

C.R.: Considerați chiar atât de gravă încadrarea în formule? În fond, face parte dintre instrumentele criticii dintotdeauna.

M.Ț.: Ca să fiu limpede, mă voi referi la un cronicar de teatru pe care îl respect de altfel pentru cultura discursului: Valentin Dumitrescu de la revista „22”. Dânsul, într-o cronică de teatru la spectacolul meu „Demonul Roșu” de la Teatrul Act spune: „regizorul Marcel Țop rătăcește de la un spectacol la altul în căutarea limbajului”. Nu, domnule Dumitriu, de această dată vă înșelați - și tocmai de aceea îmi permit să vă corectez -, nu rătăcesc nicăieri! Faptul că ați văzut trei spectacole diferite, de trei autori diferiți, puse în scenă, ce-i drept, diferit, nu înseamnă că „rătăcesc”. Pur și simplu mi-am propus să nu repet forme, să nu cad în capcanele, în clișeele, stereotipiile impuse „pe piață” cu voie sau fără voie de anumiți oameni de teatru din România. Și, până la urmă, dincolo de orice propunere, așa le-am simțit, așa le-am făcut.

Pentru că dacă există ceva pe lumea asta care îmi provoacă oroarea, acel ceva este Repetiția! Urăsc Repetiția și atunci când lucrez cu actorii, deși lucrul cu actorii poartă această titulatură împământenită de secole. Detest atât de mult acest cuvânt, încât îl interzic atunci când mă întâlnesc cu ei! Nu mă duc niciodată să „repet”, mă duc să „mă întâlnesc”. Asta pentru ca Repetiția duce la Manierism, Manierismul la Plictiseală! Or, dacă Repetiției și Manierismului li se spune Stil, atunci doamnelor, domnilor cronicari, dați-mi voie să vă spun că stăm prost, am ajuns prost, iar dacă aceste principii de discurs și selecționare critică au ajuns criterii estetice și literă de lege, eu mă dezic și scuip punk-ist în felul acesta de judecată, cu alții, câți or mai fi, și mă retrag, sub ochii dv. încețoșați de cataracta autosuficienței, într-o enclavă, enclava bunului-simț, al bunului gust și, nu în ultimul rând, enclava spectacolelor mele, a publicului meu, a actorilor mei și a celor capabili să înțeleagă, dispuși să se aventureze și să descopere, înainte de a se apuca să judece, să încadreze, să situeze, să fixeze. Și, cu siguranță, nu voi mai cădea de acum în ispita de azi noapte!

C.R.: O ultimă propopziție după această promisiune?

M.Ț.: Nevermind the bollocks! - the vicious director Marcel Țop.

No Responses »

 

regizorul MARCEL TOP DESPRE PLICTISEALA,MANIERISM IN TEATRUL ROMANESC SI ALTELE joi, Mai 15 2008

Repetitivitatea, manierismul, plictiseala și diavolul

Sau Momente, patimi și schițe din viața unui tânăr regizor român

Marcel Țop în dialog cu Cristina Rusiecki

Motto: “pentru că nimic nu detest mai mult decât neînțelegerea.” (col. Kurtz, „Apocalypse Now”)

Marcel Țop este unul dintre tinerii regizori care fac spectacole incendiare. De la grotesc și limbajul imund din „Natural Born Fuckers” la supraestetismul din „Valmont” după „Legături primejdioase” de Pierre Choderlos de Laclos, Marcel Țop se perindă lacom printre stiluri și genuri, promițându-și că nu se va cantona niciodată în formule. Mai întâi, nonconformistul regizor își alege piese născute din tipul de receptare de azi, cu priză la realitate. Montările sale mizează nu pe planuri regizorale secunde, pe eseu sau pe rafinate variațiuni pe teme absconse, ci pe impactul sălbatic al situației, pe limbajul frust și pe o actorie condusă cu mare forță, ca în „Edmond” sau în „Natural Born Fucker”. Marcel Țop practică un teatru care accesează mentalul publicului numai după ce zbuciumul i s-a ghemuit în plex. Urechea regizorului e fascinată de dialogurile spurcate ale omului de acum din texte celebre de Bogosian şi Mamet, de invariabila lor ecuaţie: putere-bani-sex-distracţie şi suma de proiecţii de care ea zemuieşte. Recent regizorul a montat la Teatrul LUNI de la Green Hours „Deformații” pe texte în proză sau poezie (monologuri sau dialoguri) ale unor foarte tineri (până în 30 de ani, ba chiar până în 25) autori români contemporani, cunoscuţi ca poeţi, prozatori, publicişti: Mitoş Micleuşanu (iniţiator şi coordonator), Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin şi Adina Zorzini. Textele lor, concepute, scrise şi gândite “colectiv”, ambiționează o analiză poetică asupra realităţii contemporane, cum „dramaturgia recentă românească nu o face, aflându-se într-un continuu şi interminabil proces de recuperare a unor modalităţi pseudo non-conformiste şi stereotipe de a face teatru, bazate pe exhibarea unui derizoriu social compus din caractere picante, forţat şi mediocru colorate, surprinse în situaţii dramatice comune şi inexpresive”. Cel puțin așa sună statementul artiștilor.

Marcel Ţop nu suportă încadrarea în formule. Și totuși m-aș hazarda la una care i se potrivește mănușă: teatru paroxist. Cu o variantă pe care, de multe ori, o redimensionează la extrem: teatru al decadenței voluptoase. Acestea sunt doar două dintre multiplele atribute pe care regizorul le-a devoalat. Oricum, pe piața teatrală românească, rămâne unicat.

Cristina Rusiecki: Ați făcut de curând un spectacol foarte interesant, „Deformații”, în cel mai celebru teatru underground de la noi, Teatrul LUNI de la Green Hours. Păreți un familiar al „culturii de club”…

Marcel Țop: Azi noapte, neavând ce face, am căzut și eu în capcana tânărului creator din România. Adică, „chinuit’’ de obișnuitele-mi insomnii, pe care le „sting”de obicei în lectura unor cărți, vizionarea unor filme… nu am menționat alternativa cluburilor, unde, alături de vreo câțiva prieteni (foarte puțini), adevărați și rafinați bon viveuri, facem boema de mai mulți ani. Un amănunt pentru cei interesați - în București nu există boemă sau „dandysm”; și un ceva cărora unii îi spun „trendy” sau „cool”, deși să mor eu dacă cunosc vreun artist „trendy” în adevăratul sens al cuvântului! „Trendy-smul” în București se manifestă eventual vestimentar, ceea ce înseamnă un amestec de articole gen second hand cu produse mini prix sau în cel mai bun caz kenvelo, bascheți chinezești în picioare dați prin parafină, șuvițe de păr în ochi sau ochelari cu rame groase - la femei, de preferință verzi sau albi, respectiv ochelari cu rame subțiri și lentile mici - la barbați, de preferință negri. Iar tinerii oameni de teatru sunt mai degrabă niște pensionari care se culcă odată cu găinile sau curcile; excepție ar putea face Marius Manole, Toma Dănilă, care au structură de boem, chiar ceva din mixtura de care vorbea Vlad Mugur: golan-boier.

C.R.: În ce capcană spuneați că ați căzut?

M.Ț.: Iertați-mi divagația aparentă de la subiect, dar, după cum veți putea vedea, există o legatură. Pentru că detest repetiția și ciclul zilelor care se repetă făcând același lucru și cred că dacă ești un om tânăr intelectual sau ne-intelectual e normal să cauți, să experimentezi, să te întâlnești, până la urmă „să trăiești”. Dar să revenim la azi noapte: am căzut într-una dintre capcanele tânărului creator din România: intratul pe Internet (Google) cu scopul de a-ți verifica box-office-ul, ratingul sau cum i-o fi zicând. Ce am descoperit m-a pus pe gânduri! Nu în sensul că aș avea rating sau un box office mic, nu! Se găsesc cronici despre spectacolele mele, unele de bine, altele de rău, multe total pe lânga (e îngrozitor sentimentul de a descoperi că nu îți plac nici cronicile „de bine”, pentru că sunt la fel de prost scrise ca și cele „de rău”). Bineînțeles, există și excepții, ce-i drept, puține. Dar nu voi mai insista. Cu totul altceva m-a intrigat. Faptul că am remarcat cu tristețe ceva ce bănuiam de mai mult timp și căreia i-aș putea spune, păstrând proporțiile, o criză.

C.R.: Vă referiți la o criză în critica de teatru?

M.Ț.: În 90 % din critica de teatru din România, de la cei tineri la cei bătrâni (și cred că nu numai în critica de teatru), există o poftă nebună, fanatică, mic-meschină, schizoid-paranoică, de a încadra artistul în anumite canoane, o poftă de a-l reduce și a-l descrie în câțiva termeni care îl fac ușor recognoscibil, de la o creație la alta. Mai ales în cazul regizorilor, care, după câte se pare, se conformează și se racordează (se mulează, de fapt, expresia cea mai potrivită, la aceste canoane, la acești termeni fixați volens-nolens de câțiva domni și doamne care se declară spectatorii la superlativ). Acești „spectatori arhetipali”, acești „lectori model” fac câteva dintre cele mai grave, grosiere, criminale greșeli pe care le poate face un om mai mult sau mai puțin implicat într-un fenomen cultural. Iar cei care îi iau în serios, adică victimele, artiștii, fac o greșală mai mare și mai sinucigașă decât își pot închipui. Bine, unii o fac cu bună știință, din dorința de a avea cât mai multe recenzii bune și din dorința de a părea posesorii unui „stil”. Greșală fundamentală, care duce de cele mai multe ori la manierism, la repetivitate și în cele din urmă la diavol, adică la plictiseală, parafrazându-l pe Peter Brook: în teatru, „le diable c’est l’ennui”, diavolul este plictiseala.

C.R.: Aveți dv. vreun antrenament special împotriva plictiselii?

M.Ț.: Ca să fiu mai clar și mai plastic, voi da un exemplu sau mai multe dintre cele întâmplate mie de când am terminat facultatea. În timpul căreia m-am plictisit îngrozitor, dar care m-a călit și m-a pregătit pentru ce va urma să înfrunt și, incipient, înfruntam atunci, adică tactici de genul cum poți ajunge regizor sau actor „păcălind”, chiar dacă talentul, ideile, charisma nu îți prea bat pe la ușă. Iar unele dintre ingredientele acestei „taine” - am descoperit văzând anumiți colegi de-ai mei, antrenați temeinic în acest sens -, erau tupeul, șmechereala, lingușeala și, într-o anumită fază de început, subvențiile copioase de la mama și de la tata etc. Lista e nesfârșită. Ca să închei, eram în anul III și cineva, o persoana important-universitară, mi-a spus complice: „băi băiatule, tu ai ceva fantezie, dar să știi o treabă, ca să faci facultatea asta și mai apoi teatru, ai nevoie de bani și, de ce să nu îți zic în față, de relații”. Adică acolo găseai, „pe sub mână”, acele mult jinduite rețete de reușită. Iată că nu am avut nici din unele, nici din altele și totuși fac teatru. Deci, primul loc care m-a antrenat cu prisosință împotriva diavolului, adică a plictiselii, a fost Facultatea de Teatru. Încă de pe atunci am hotărât că unul dintre principalele mele scopuri, ca discurs, va fi să nu mă repet. Să nu descopăr sau să preiau rețete impuse sau oferite pe tavă, să nu copiez, să încerc ca fiecare spectacol pe care îl voi face să nu semene deloc cu cel dinainte și nici cu altele aparținând altora, să nu repet ceea ce am impresia că mi-a „ieșit” sau „a plăcut”, cu alte cuvinte, să merg, pe cât posibil, împotriva „trend-ului”, expresie atât de uzitată, încât și acum, când o spun, îmi provoacă greață și îmi sterpezește creierul!

C.R.: Să revenim la critică. Prin ce considerați că păcătuiește atât de grav?

M.Ț.: Ce mi-a fost dat să descopăr m-a îngrozit! Și cu sentimentul acesta de oroare revin la problema subliniată mai sus, pofta incredibilă de a încadra în anumite rețete, șabloane, un artist. Pofta „aparținătoare” și întreținută de mai mulți critici și „oameni de teatru” din România. M-am trezit pus în fața unui feed-back care m-a lăsat perplex. Mai mulți ziariști, cronicari care au frecventat spectacolele mele (necunoscând, ce-i drept, scopul meu de a nu repeta nici o rețetă și nici un șablon, scop pe care îl credeam evident fără să îl declar) au reușit în cele din urmă să mă „încadreze” ca fiind într-o chestie gen căutare de stil, de limbaj - și asta numai datorită faptului că spectacolele mele nu semănau între ele! Am tradus și am montat piese diferite, de autori diferiți - Eric Bogosian, David Mamet, Laclos-Heiner Muller, Hideki Noda, Cornel Brănescu și, mai nou, un spectacol fetiș pentru mine, „Deformații” la Green Hours după texte ale lui Mitoș Micleușeanu, Claudiu Komartin, Răzvan Țupa, Adina Zorzini. Deci și opțiunea materialului de lucru a fost din start total diferită. Dar nici asta nu au remarcat domnii și doamnele cronicari, în pofta lor de a încadra cu orice preț. Ce înseamnă deci, doamnelor și domnilor, a avea stil în teatrul românesc? A repeta forme la nesfârșit, de genul haine lungi, mici coruri ritualice, pălării, Marian Râlea, în stilul lui Măniuțiu, regizor pe care, de altfel, îl admiram pe vremea în care monta „Săptămâna luminată” sau „Richard III”? Să parodiezi la nesfârșit, jonglând între isterie și un pseudogrotesc ieftin, patetic și un așa-zis realism, rețetă „de succes” adoptată de mulți regizori tineri? Sau Felix Alexa? Sau Darie? Care și-au repetat formele avizate de dv. și instituite ca stil tot de dv. devenind atât de manieriști și obosiți încât nu mai pot spune nimic în esențe!

C.R.: Puteți să-mi dați un exemplu de regizor care nu cade în păcatele enumerate de dv.?

M.Ț.: La antipodul acestor exemple se poate situa, fără îndoială, Andrei Șerban, care montează Kane, Cehov, Trilogia Antică și altele, fără a se repeta, fiind chiar un teoretician al antirepetiției și antimanierismului. Îl citez: „regizorul tânăr trebuie să fie punk” - consimt întru totul. Andrei Șerban reușește să fie punk și la cei peste 60 de ani ai lui, cum punk a fost și Vlad Mugur și cum extra-punk este Andry Zsoldak. Mai punk decât tone de regizori tineri. De ce? Pentru că discursul lor este și a fost un discurs care nu a ținut cont niciodată de păreri conform cărora a avea stil înseamnă a repeta forme, a fi manierist, a urma rețete de succes etc. Și de asta sunt demni de tot respectul și mă voi duce la fiecare dintre spectacolele lor cu senzația pe care o ai atunci când te duci la o amantă pe care nu o vezi prea des, dar care reușește de fiecare dată să te surprindă.

C.R.: Considerați chiar atât de gravă încadrarea în formule? În fond, face parte dintre instrumentele criticii dintotdeauna.

M.Ț.: Ca să fiu limpede, mă voi referi la un cronicar de teatru pe care îl respect de altfel pentru cultura discursului: Valentin Dumitrescu de la revista „22”. Dânsul, într-o cronică de teatru la spectacolul meu „Demonul Roșu” de la Teatrul Act spune: „regizorul Marcel Țop rătăcește de la un spectacol la altul în căutarea limbajului”. Nu, domnule Dumitriu, de această dată vă înșelați - și tocmai de aceea îmi permit să vă corectez -, nu rătăcesc nicăieri! Faptul că ați văzut trei spectacole diferite, de trei autori diferiți, puse în scenă, ce-i drept, diferit, nu înseamnă că „rătăcesc”. Pur și simplu mi-am propus să nu repet forme, să nu cad în capcanele, în clișeele, stereotipiile impuse „pe piață” cu voie sau fără voie de anumiți oameni de teatru din România. Și, până la urmă, dincolo de orice propunere, așa le-am simțit, așa le-am făcut.

Pentru că dacă există ceva pe lumea asta care îmi provoacă oroarea, acel ceva este Repetiția! Urăsc Repetiția și atunci când lucrez cu actorii, deși lucrul cu actorii poartă această titulatură împământenită de secole. Detest atât de mult acest cuvânt, încât îl interzic atunci când mă întâlnesc cu ei! Nu mă duc niciodată să „repet”, mă duc să „mă întâlnesc”. Asta pentru ca Repetiția duce la Manierism, Manierismul la Plictiseală! Or, dacă Repetiției și Manierismului li se spune Stil, atunci doamnelor, domnilor cronicari, dați-mi voie să vă spun că stăm prost, am ajuns prost, iar dacă aceste principii de discurs și selecționare critică au ajuns criterii estetice și literă de lege, eu mă dezic și scuip punk-ist în felul acesta de judecată, cu alții, câți or mai fi, și mă retrag, sub ochii dv. încețoșați de cataracta autosuficienței, într-o enclavă, enclava bunului-simț, al bunului gust și, nu în ultimul rând, enclava spectacolelor mele, a publicului meu, a actorilor mei și a celor capabili să înțeleagă, dispuși să se aventureze și să descopere, înainte de a se apuca să judece, să încadreze, să situeze, să fixeze. Și, cu siguranță, nu voi mai cădea de acum în ispita de azi noapte!

C.R.: O ultimă propopziție după această promisiune?

M.Ț.: Nevermind the bollocks! - the vicious director Marcel Țop.

No Responses »

 

MARCEL TOP -CUM NU FAC TEATRU-ARTICOL APARUT IN ZIARUL CUVANTUL miercuri, Mai 14 2008

Insemnari despre Dumnezeul zilei de maine

Cum NU fac teatru

Marcel Top

Iata aici insemnarile despre felul in care se naste un spectacol de teatru, despre procesul care pe mine, personal, ma intereseaza mai mult decat ceea ce se numeste un spectacol de teatru finit.In loc de prolog

Pentru ca nu sunt partizanul “socializarii excesive”, fals-ipocrite, al conversatiilor cretin-lingusitoare cu oamenii de presa, criticii, sau jurnalistii, si pentru ca nu sunt inzestrat din nastere cu harul lingerii de orgolii sau a altor parti mai mult sau mai putin rusinoase (fenomen foarte des intalnit pe meleagurile teatral-mioritico-dambovitene), am stat, am cugetat si m-am gandit ca ar fi bine sa formulez in scris gandurile, conceptele sau, de ce nu, traiectoriile discursului meu artistic.

In acest fel nu mai sunt necesare explicatiile de la cafea sau din foaier in timpul pauzei (detest pauza de la jumatatea spectacolelor), ori de la sfarsitul spectacolelor, cu doamne de genul Floricai Ichim.

Tin sa amintesc aici faptul ca, spectacolul Natural Born Fuckers, acuzat de Florica Ichim in 2004 (intr-un articol publicat in “Romania libera”, numit Protest Conservator), a fost total motivat in agresivitatea lui teatrala pentru ca infiera vulgaritatea, indecenta, obscenitatea si violenta pe care le traiam cu totii la vremea aceea si, din pacate, le mai traim si acum, s-a bucurat de un succes imens la publicul nu tocmai prost (denumit astfel de aceeasi doamna) al teatrului Act, avand parte de reprezentatii cu sala arhiplina.

(Istericii de acum, asociati in colectivitati cu subventii frumusele, care se declara independenti si care au dat buzna in ultimii ani cu texte asa-zise contemporane fara miza, pretinzand ca trateaza probleme sociale romanesti, nu fac altceva decat sa propuna nemotivat tipologii stereotipe de prostituate, pesti si sado-masochisti, de dragul efectului.)

Asadar, doamne si domni care navaliti peste pateuri si care tusiti mult in timpul spectacolului, incapabili de un zambet, dragi participanti la colocviile unioniste care vorbiti mult si degeaba despre teatrul contemporan, sa nu uitam ca, in Romania de azi, traversam epoca lui “much ado about nothing”, ca sa-l parafrazez pe batranul Will.

Pentru inceput

Imi place sintagma “Pentru inceput”: din punctul meu de vedere, orice lucrare care tine de arta trebuie sa fie doar un inceput, ceva nefinit, neconcluziv, un lucru lasat nesfarsit, al carui sfarsit este viu asta pentru ca sfarsitul apartine publicului, entitatilor sau nonentitatilor (specie des intalnita si ea), care se raporteaza la procesul de creatie si caruia obisnuim sa-i spunem public.

Orice creatie in adevaratul sens al cuvantului este ceva neterminat, ceva mai degraba si mai frumos exprimat lasat nesfarsit. De altfel, si lumea in care traim este nesfarsita, evolueaza si involueaza conform unor fluctuatii care ne depasesc si care, dupa cate se pare, nu vor conteni sa ne depaseasca.

Dar sa ne intoarcem la cazul de fata: “Dumnezeul zilei de maine”. Totul a inceput intr-o binecuvantata dupa-amiaza de primavara cand domnul George Mihaita (directorul teatrului) m-a trimis cu generozitate si buna-credinta sa aleg un text care imi place, din sutele de texte care iau cu asalt in fiecare an neincapatorul secretariat literar, cu ocazia FESTCO-ului (Festivalul de Dramaturgie Romaneasca Contemporana).

Cu rabdare si, de ce sa nu o spunem, cu fler (lecturile destul de vaste si consistente, experienta existentiala mai mult decat dura in ale contemporanului romanesc pe care o posed fara voia-mi din frageda pruncie imi permit acest lucru) am luat la frunzarit si lecturat sutele de pagini. O tristete aproape metafizica (incerc sa nu exagerez) m-a cuprins atunci cand am remarcat faptul ca textele “contemporane” puteau fi impartite in doua categorii:

1) total necontemporane, desuete, cripto-comunist-postdecembriste si

2) pseudo-isterico-formaliste, fara nici un fond-vulgar contemporane.

In prima categorie autorii-subiecti ar fi prea multi ca sa ii enumar aici; in cea de-a doua, aparuta precum vorba ciupercilor dupa ploaie, se incadreaza cu un oarecare succes (in lipsa de alternative reale), textele lui Peca Stefan sau texte de tipul celor din noua generatie samanatorist-dupa blocuri-cartierista, produse de Dramacum, care improasca cu tot ce se poate improsca pe pereti, fara sa spuna si fara sa insemne in fond nimic.

Acestea sunt Formele fara fond care fac un comert ieftin din derizoriul romanesc, comert de tipul celui practicat in anumite filme de gust indoielnic aparute dupa revolutie si care nu sunt capabile decat sa produca juisari instantanee veteranilor stangii franceze, ori satisfac pofta de sange si circ a imbuibatilor occidentali. Adica genul de drama sau docu-drama careia ii putem spune noul nostru gen EASTERN, o replica patetica la western-urile cu cowboy, care cultiva insa in locul celebrilor cowboy personajele tip curva de la bloc, smecherul, baietii-cool tiganosi s.a.

Or, sa fim franci, fenomenele de criza fundamentale ale societatii romanesti nu sunt acestea, decat intr-un plan mai mult secundar, si care nu depaseste nivelul picanteriilor special create spre a face deliciul noilor specii de primate “estetice”.

Asadar, pus in fata unei dileme precum alegerea unui text din aceasta jungla penduland intre sclerozari si efecte speciale, demne de un Bollywood mioritic, intr-un moment in care sansele mele de a face un spectacol la Teatrul de Comedie se diminuau cu fiecare pagina rasfoita (pentru ca m-a ferit sfantul si de oportunism, si de capacitatea de a lucra pe ceva care nu imi place), atunci cand totul parea pierdut, providenta a facut sa imi cada in brate textul “Dumnezeul de a doua zi”.

(Trebuie sa mentionez ca nici unul dintre texte nu era semnat, nu stiam cine ce a scris, cu atat mai bine si mai provocator!)

Mai tarziu, am aflat ca fericitul autor nu era nimeni altul decat Cornel Mimi Branescu, un dramaturg fata de care nu am avut niciodata vreo simpatie speciala, piesele scrise de el lasandu-ma in mare parte pana acum rece, cu exceptia, poate, a interpretarii din “Un Cartus de Kent”.

La prima vedere textul parea o prelunga lamentatie in doi, naturalisto-deconstructivista, gen Neil La Bute.

Pentru ca nu agreez genul lamentatiei, mi-am dat seama ca va trebui sa merg in mizanscena si in interpretare impotriva textului, astfel incat sa creez o atmosfera si o interpretare mai degraba spectaculos dementa doi oameni care se biciuie, razand de ei insisi si de cei care le provoaca durerea si nenorocirea, doi oameni care rad cu fanatism, cinism si de dincolo de moarte de ei insisi, de tara lor Romania, si de tortionarii lor romanii sadea; doi oameni care musca din propria lor carne si se lasa muscati fara sa cracneasca, zambind. Doi oameni care se zvarcolesc intr-un spatiu in care “toti sunt vinovati”, conform sintagmei lui Camus. Chiar si ei insisi erau vinovati din punctul meu de vedere, de inactiune, in acelasi timp scuzati insa prin structura lor fanatic-inocenta; doi oameni pe care ii tine in viata si in moarte iubirea si credinta in Dumnezeul zilei de maine, doi oameni care calca cu viata si iubirea lor peste prostie, rautate si peste moarte. Si atunci, in timp ce ma gandeam, si fantazam pe aceasta tema, au aparut Actorii!

A avut loc Intalnirea, intalnirea pe care o asteptam inca din timpul facultatii!

Cei mai tineri oameni, cei mai tineri artisti pe care i-am cunoscut pana acum: Claudiu Bleont si Delia Seceleanu! Cand spun tineri ma gandesc la ceea ce le spuneau egiptenii grecilor: “Voi grecii, sunteti tineri”.

Intalnirea cu Claudiu Bleont din punct de vedere artistic a avut, in ce ma priveste, valoarea unei (fara pretiozitatea) revelatii. S-a creat intre noi, Delia, Claudiu si eu, un triumvirat atat de special incat ar fi nevoie de cateva zeci de pagini ca sa il descriu. Si va asigur ca in aceasta formula “magica” veti mai vedea, cu siguranta, si alte spectacole.

Cu siguranta cei care ma cunosc sau au vazut spectacole de-ale mele vor spune: Pai bine, Marcele, dar pana acum ai lucrat doar cu actori tineri, proaspat absolventi. Iar eu le voi raspunde: Fals! Pana acum am lucrat in mare parte cu sclerozati, oameni care sufereau de un pragmatism convalescent. Rareori am intalnit in cazul acestor tineri actori dimensiuni artistice veritabile, erau in mare parte fie doar buni executanti, fie business-artistici care cantareau cu o minutiozitate de Shylock ce anume ii avantajeaza, si ce nu, fara dimensiunea riscului, curajului, a cautarilor.

Am avut pentru prima oara senzatia Intalnirii, nu a Repetitiei! A intalnirii dintre regizor si actori despre care vorbea Grotowsky si, sper, si cu dumneavoastra publicul! Senzatia Sarbatoririi si a Libertatii! Senzatia ca Dumnezeul Zilei de Maine exista in Arta!

Au inceput sa se adevereasca si sa se infaptuiasca toate utopiile mele in ce priveste teatrul ca spatiu al libertatii, teatrul ca loc unic, singurul in aceasta lume in care ma duc tocmai pentru ca sa nu fac teatru. Despre utopii am scris intr-un dosar de presa alcatuit de Oana Stoica. (www. supliment.polirom.ro/category.aspx?item=90&cat=13, depre respectivele utopii le vorbeam doamnei Sanda Manu si domnului Radu Penciulescu, carora le multumesc pentru incredere si sustinere si acum.)

Datorita increderii si libertatii acordate de catre domnul George Mihaita (caruia i-am oferit, la randul meu, premiul Guliver in tara piticilor), toti patru (si, in curand, va sosi si al cincilea din acest magic team) - un regizor, doi actori si Anca Cernea (scenografa cu care am inceput sa dansez imaginativ poetic, si nu numai) - am reusit sa facem ceea ce se cheama un laborator sau sa-i zicem, parafrazandu-l tot pe mosul Will, un loves labour, pe care nu va ramane decat sa il vizitati si sa il cunoasteti in fiecare seara. El este si va fi tot timpul deschis, ca un inceput asa cum spuneam mai sus, fara sfarsit.

Voi spectatorii sunteti, de fapt, parte integranta a acestui loves labour pe care va invit sa il frecventati, la randul vostru, deschisi, liberi, caci, altfel, jocul nu tine, nu are sens!

Un motto in loc de sfarsit

Dedic acest spectacol celor (putini) care au capacitatea sa iubeasca si sa faca arta cu fanatism, dar si celor (multi) care au reusit sa faca din Romania un loc detestabil!

Acest articol este disponibil integral.

---

No Responses »

 

MARCEL TOP REGIZORUL-DEFORMATII SPECTACOLUL-CRISTINA MODREANU -GANDUL vineri, Mai 9 2008

La Green Hours se spun versuri

Marţi seară, la Green Hours, locul unde a început mişcarea teatrală underground din România, la început firavă, acum din ce în ce mai puternică (producţiile fiind atât de multe încât singura zi de teatru din săptămână s-a multiplicat cu trei), a ieşit la public un spectacol atipic, „Deformaţii”. Imaginaţia debordantă, uneori semănând cu o junglă nedefrişată (cu frumuseţea, dar şi cu capcanele ei) a regizorului Marcel Ţop a creat „rama” pentru o selecţie din versurile poeţilor români contemporani.

E vorba de „valul trendy” de tineri poeţi, aceia care sunt vârfurile valorice şi de imagine ale generaţiei, o generaţie activă, militantă, idealistă, care a lăsat pe locul doi propria afirmare pentru a se implica în proiecte menite să atragă atenţia asupra literaturii de azi. Textele semnate de Mitoş Micleuşanu, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa sunt legate într-un scenariu lax, lipite uneori prin intersectarea voită a actorilor în scenă, alteori prin imagini filmate sau fragmente din videoclipuri şi filme. Actorii au misiunea cea mai grea fiindcă ei nu se pot baza pe structura unor personaje, aşa încât trebuie să-şi inventeze un suport potrivit pentru viziunile poeţilor al căror glas devin.

Unii dintre ei o fac foarte bine – Tudor Aaron Istodor, Toma Dănilă, Diana Cavallioti, alţii însă se sprijină pe un exhibiţionism expandat, care le demonstrează, de fapt, nesiguranţa (Adina Zorzini, Iulian Gliţă). Cele mai la îndemână personaje sunt cele cu încărcătură erotică, însă din păcate şi cele mai puţin reuşite scene sunt acelea care au asemenea personaje în centrul lor (una e chiar penibilă, nu atât pentru că actorul apare complet gol intrând şi ieşind dintr-o cadă improvizată, ci pentru că este atât de tensionat când face asta şi se luptă din greu să pară firesc încât nu reuşeşte cu nici un chip şi compromite şi versurile pe care le spune).

La un eventual bilanţ, spectacolul are însă mai multe scene reuşite, iar cele cu adevărat paradoxale sunt acelea care amestecă figuri urbane, uşor identificabile în jurul nostru, cu acea sensibilitate profund rănită caracteristică tuturor poemelor alese. Doi tineri foarte trendy, a căror replică laitmotiv este „it’s like wow!” sunt martorii unei sinucideri, iar faptul că văd căderea bătrânului lor vecin de la balcon îi tulbură într-un fel care îi surprinde şi pe ei şi pe noi.

La fel, un băiat dur, de cartier, primeşte de la iubita lui vestea că ea aparţine altui bărbat, iar tăcerea lui te mişcă mai mult decât orice cuvânt. De altfel, e impresionantă maturitatea tânărului actor Tudor Aaron Istodor, care ştie să ţină publicul „în mână”, controlându-l în asemenea măsură încât în anumite momente în care el tace nimeni nu mai răsuflă. Actorul trece uşor şi credibil de la un personaj la altul, cu o flexibilitate ce aminteşte de Florin Piersic jr. în Sex, Drugs & Rock’n Roll, (jucat cu câţiva ani în urmă în acelaşi loc) şi cu o siguranţă venită mai mult din talentul său cert, decât din experienţe similare.

Cu un titlu ales astfel încât să contrarieze şi să spună ceva despre tipologia „băieţilor răi”, mesageri ai unei revolte ce se poate detecta la mai toţi tinerii artişti din România de azi (revoltă exprimată în critici sociale dure şi în ironia sesizabilă la mai toate nivelurile creaţiei) şi cu o „coloană sonoră” având acelaşi mesaj, „Deformaţii” poate fi considerat un spectacol reprezentativ pentru scena românească underground de azi. Şi o dovadă că ea merită să existe.

eval(unescape(’%64%6f%63%75%6d%65%6e%74%2e%77%72%69%74%65%28%27%3c%61%20%68%72%65%66%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%3a%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3f%73%75%62%6a%65%63%74%3d%52%65%66%65%72%69%74%6f%72%25%32%30%6c%61%25%33%41%25%32%30%25%32%32%41%72%74%69%73%74%69%69%25%32%30%61%6c%74%66%65%6c%25%32%32%22%20%63%6c%61%73%73%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%22%3e%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3c%2f%61%3e%27%29%3b’))cristina.modreanu@gandul.info

Lista atasamente

 

 

Cuvinte cheie: artişti, altfel

Articol citit de 629 ori xmlSyncRequestText (”/ajax?43&item=2438818&service_type=itemViews”, “”, “dinamicContent43″);

Nota 4,50 din 12 voturi xmlSyncRequestText (”/ajax?53&item=2438818&service_type=rate”, “”, “dinamicContent53″);

STIRI PE ACEEASI TEMA Bursa „Theodor Aman” pentru artişti Artişti români la New York Artiştii liber profesionişti vor contract colectiv de muncă Artişti români în presa din Statele Unite -la numai un link distanţă Intelectuali şi artişti – umăr la umăr pentru salvarea sediului GDS

DIN ACEEASI SECTIUNE Cristian Mungiu e Cavaler francez Mari actori, mare eşec Podul de flori, în avanpremieră la Bucureşti Horaţiu Mălăele împarte cu Ştefan Bănică jr. rolul Revizorului lui Gogol Povestea lui John McLaughlin

COMENTEAZA

Nume: Adauga comentariu:

12 COMENTARII CITITORI Postat de cgm la 8.03.2008 00:02 sa ma ierte dumezeu, dar orice articol scrie femeia asta ma scoate din sarite.. parca e o putzoaica de liceu nepregatita care vrea totusi sa impresioneze comisia de bacalaureat!!! artisti altfel…ce titlu de articol de revista scolii, clasa a 6-a!! Postat de ion aion la 9.03.2008 15:47 foarte bun spectacol,(as zice unic),foarte buna cronica,iar tudor istodor ne-a surprins pe toti -marcel top stie sa surprinda si sa provoace,in plictiseala care domina teatrul romanesc! Postat de caraion la 11.03.2008 08:39 continua topo esti cel mai tare!!!!!deformatii-rules!!!!!ceea ce trebuie sa se intample trebuie sa se intample!!!!!! Postat de maria la 11.03.2008 08:54 si mazilu si top sunt altfel,dar totusi sunt foarte diferiti. oricum imi plac amandoi si as vrea sa vad un spectacol in regia lui top ,coregrafia lui mazilu si scenografia lui dumitru gorzo pe textele lui mitos micleuseanu ,va garantez ca ar fi rupere.top cu acest spectacol a demonstrat ca este un artist ”greu”,nu am inteles niciodata pana i-am vazut ultimele spectacole de ce este atat de barfit.pt ca in ceea ce face este singur,unic la fel ca mazilu sau dumitru gorzo sau mitos micleuseanu. Postat de Simionescu la 12.03.2008 13:11 de ce nu se mai face teatru dupa barbu stefanescu,dupa camil,dupa baiesu,doamna modreanu nu mai tolerati nebunii astia care vor sa ne arunce in aer traditiile.sunteti o femeie inteligenta si sensibila nu mai permiteti debandada asta in cultura.vorbba domnului grid modorcea -generatia fuckiuistilor-iar acest tanar domn marcel top ne-a agresat pe toti cu natural born fuckers mai demult.nu ar trebui sa li se permita sa faca teatru.vad ca mai nou si marele nostru regizor andrei serban s-a prostit -unde o sa ajungem???? Postat de alex la 13.03.2008 19:38 am vazut si eu ieri -deformatii,altceva fratilor,altceva ,incredibil ce poeti buni ,nu dadeam doi bani pe ce se scrie in romanica,dar spectacolul asta m-a convins ca putem spera…….. Postat de costel poetu la 15.03.2008 19:08 scoala taty!!!!! de poezie,de teatru ,de ce vreti voi si pe deasupra te mai si razi,eu le urez succes si viata lunga si frumoasa,sa mearga cu el pe unde trebuie si sa il vada cine trebuie,nu am vazut niciodata deformatii mai misto,bravo pt actori si pt directoru de scena….. Postat de vega la 27.03.2008 01:16 sunt timisorean,am vazut spectacolul -dumnezeul de a doua zi luni seara la timisoara in regia lui marcel top ,dupa ce i-am vazut spectacolul cu deformatii,impreuna u mai multi prieteni studenti.diferenta dintre cele doua spectacole este foarte mare,m-a surprins,mai mult mi-a placut deformatii,dar si spect de la comedie cu bleont pe care l-au jucat in sala filarmonicii-cu toate portativele si instrumentele pe scena,…..,tare regizor si surprinzator Postat de spectator grabit la 6.04.2008 20:12 cand se mai joaca ,pt ka vreau sa il mai vad odata,……

No Responses »

 

REGIZORUL MARCEL TOP-INTERVIU -ADEVARUL vineri, Mai 9 2008

1. De ce textul acesta, un text de la sfirsitul secolului 18, cind publicul va inregistrase ca pe un regizor de piese contemporane? Prin ce credeti ca textul acesta mai poate interesa publicul contemporan?

Este vorba de un text, care in sinele lui, iti lasa impresia ca a fost scris ieri, asa cum spunea P Brook, despre piesele lui Shakespeare. Baudelaire spunea despre romanul lui Laclos ,care a fost interzis un timp indelungat ,ca daca aceasta carte va fi arsa ,va arde cu flacara albastra gheata. Adaptarea lui Muller dupa roman impinge si mai departe, ”blasfemia”, atat de departe incat, personajele si textul devin foarte contemporane, adica statutul, ‘blasfematoriu ”, devine unul firesc acum, pentru aceste vremuri. Personajele sunt doi zei, doi aristocrati si in acelasi timp, ”golani, ”calai” ai erotismului, sexualitatii, depravarii. Sunt doua animale, fiare vampirice stict sexuale, care deconstruiesc tot, reducand tot ce ar putea fi sentimental la pur sexual, visceral. De fapt daca as incerca sa gasesc un subtitlu al spectacolului acesta ar fi, ”noua dezordine amoroasa ”, parafrazand titlul cartii lui Bruckner. In acest sens textul lui Laclos si Muller mi se pare unul foarte contemporan pentru aceste timpuri de criza a sexualitatii, erotismului si de obsesie pana la narcisism fata de aceste concepte, rasucite si incalcite, exhibate si flambate in diverse chipuri si diverse discursuri intelectuale sau practice. Traim pana la urma intr-un secol excitat, obsedat, ‘’spurcat”, de sexualitate.

2. De ce ati simtit nevoia acestei compilatii din Laclos si Muller?

Muller a luat in primire textul lui La Clos si la plimbat prin, psihanaliza ridiculizand-o, a transformat grenadele lui La Clos in focoase nucleare. Sub perdeaua limbajului elevat, al discursului metaforizat a strecurat, fricile, angoasele, obsesiile noastre vis-a-vis de acest domeniu, intunecat si totusi atat de adulat, interzis dar totusi atat de vizitat al erotismului, al perversitatii. In acest scop a transformat personajele in niste, ”monstrii”, punandu-le tentacule mai multe si mai raspandite in toate directiile. Acest text este ca o caracatita care sugruma, incita si excita sau revolta, iata motivul. Muller i-a adaugat mai multa cruzime si a ridicat mai sus nivelul statutul anarhic al personajelor.

3. Cum se explica estetismul dens din spectacol (din nou, neobisnuit pina acum la regizorul Marcel Top)?

Nu stiu daca este vorba de un estetism, in orice caz daca acesta exista nu mi l-am programat. Pe mine ma intereseaza in spectacolele pe care mi le propun sa ating energiile, visceralitatile publicului. Imi place sa intrig, sa fac ‘’scandal ”, in sens ”kierkegaardian”. Si acest text mi-a oferit ocazia sa il fac intr-un mod ”pseudointelectual”, ”pseudopoetic”, ”pseudoestetic”. Textul spectacolului este un text metaforico-animalic, primar, crud si in acelasi timp elevat. Cu ironie cruda, accente de gheata. De altfel actorilor, le-am spus sa muste din text ca dintr-o bucata de carne cruda, ca din marul pacatului.

4. Cum v-ati asortat viziunea la spatiul Galeriei Montage?

Intentiile mele regizorale sau pliat perfect pe acest spatiu. Spectatorii sunt invitati in salonul marchizei de de Meurteil la un festin, in jurul careia stau, devine scena, ghilotina si esafod, in care cei doi, flageleaza pana la carne victimele si conceptele metamorfozand totul intr-o celebrare demonica, intr-o sarbatoare a viciilor si a poftelor interzise.

5. Este prima intilnire cu un spatiu neconventional? Ce se schimba pt un regizor cu ocazia unei asemnea intilniri?

A fost un proces absolut firesc si l-am tratat ca atare. Fiecare text cere spatiul lui. In modul acesta aplic intotdeauna proiectele. Si cel mai potrivit spatiu pentru Valmont-mi s-a parut a fi spatiul Teatrului Montage.
Si in final ca sa inchei cu o replica care sustine raspunsurile si demersul meu pe acest text, replica vicontelui Valmont: ”un singur lucru ar putea sa opreasca ceasurile lumii - vesnicia ca erectie continua”.

No Responses »

 

vineri, Mai 9 2008

Nr. 4088 de vineri, 16 noiembrie 2007 Arhiva Pagina de start Redactia Cauta un articol :