REGIZOR MATCEL TOP-CLIP TRAVKA vineri, Mar 28 2008
interviuri and radio 3:44 pm
http://www.youtube.com/watch?v=gfBA5CQkDYU&feature=related
MARCEL TOP REGIA-DUMNEZEUL DE A DOUA ZI-ILEANA LUCACIU-ROMANIA LIBERA miercuri, Mar 26 2008
cronici and fotografii din spectacole and interviuri 11:56 pm
http://www.romanialibera.ro/a120972/premiantii-la-rampa.htmlhttp://www.romanialibera.ro/a120972/
Ileana Lucaciu
Miercuri, 26 Martie 2008
Miercuri, 26 Martie 2008
Consecvent proiectelor sale de a sustine dramaturgia autohtona, si pe tinerii actori si regizori, Teatrul de Comedie propune un spectacol al premiantilor. “Dumnezeul de a doua zi” este piesa lui Cornel Mimi Branescu, castigatoare a marelui premiu in 2006 la “festCo”, sectiunea “Concursul de comedie romaneasca”, iar regizorul Marcel Top, in acelasi an, s-a remarcat in cadrul proiectului “Comedia tine la TINEri” cu “Edmond”, care a obtinut premiul pentru cel mai bun spectacol. Cei doi se
intalnesc acum pentru un spectacol incadrat repertoriului stabil al Teatrului de Comedie.
In urma cu trei stagiuni descopeream la Teatrul “Nottara” un dramaturg, pe actorul Cornel Mimi Branescu, “Bigudiuri” fiind piesa care il lansa ca scriitor original, bun cunoscator al regulilor dramaturgiei. Il regasim acum la Teatrul de Comedie, cu “Dumnezeul de a doua zi”, piesa premiata, o tragi-comedie care foloseste motivat limbajul generatiei “cool”, fiindu-i dedicata. Este o piesa in doua personaje, El si Ea, doi tineri victime ale realitatii noastre “detestabile” care le spulbera idealurile. si prin aceasta piesa, Cornel Mimi Branescu isi consolideaza originalitatea scrierilor sale. El si Ea sunt personaje infrante de o societate mizera, care nu intra in relatie scenica, fiecare povestindu-si doar colorat ca limbaj, in lungi monologuri, istoria nefericita a existentei personale.
S-au cunoscut intamplator, s-au indragostit, dar iubirea lor intr-un apartament de bloc ceausist a fost sufocata de o alta “iubire de batranete” intre mama ei si tatal lui. Parintii au navalit peste ei, generatiile s-au confruntat, iar ea a trecut in nefiinta. Nunta visata de ea se petrece pe alt taram, dar si acolo “ingerii” participanti la eveniment sunt ingeri de mahala. Textul, pe langa cinismul la adresa societatii, lumii in care traim, are strecurata si o poezie sensibila, scrierea trece usor de la realitate spre fantastic. “Dumnezeul de a doua zi” propune un gen original, “teatru poveste”, care ridica probleme dificile interpretarii sale. Dramaturgul a avut sansa intalnirii cu o echipa de interpreti, ce ii ilustreaza subtil, emotionant sensurile scrierii.
Regizorul Marcel Top ajutat inspirat de scenografa Anca Cernea a redimensionat spatiul neconventional al salii Studio. Viziunea regizorala are coerenta, descifreaza teatral tensionant fiecare monolog, hazul de necaz fiind nota dominanta. De la bun inceput, discret se sugereaza printr-un val ce desparte doua spatii de joc, ca sunt in lumi diferite cei doi tineri. Dornic sa impresioneze prin vizualizare, regizorul, e drept, a incarcat fortat cu proiectii prea lungi prima scena, cat si finalul prin insistenta pe manifestarile ingerilor nuntasi. Cu atentie, regizorul Marcel Top i-a indrumat insa, pe cei doi actori de exceptie pentru a infaptui o fina radiografiere a unei realitati aflata in suferinta instabilitatii sociale. Delia Seceleanu este de nerecunoscut in aceasta partitura complexa, dezvoltata pe muchia de cutit dintre tragic si comic. Cu un look schimbat, fermecator, actrita devine femeia resemnata,
care si-a gasit dragostea, dar bucuria a fost de scurta durata, pentru ca mizeria celor din jur i-a furat fericirea. Nuantele, expresiile, trairile interioare, lacrima si rasul, se imbina in interpretarea cu adevarat stralucita a acestei tinere actrite. Delia Seceleanu investeste mult suflet si sensibilitate in acest personaj nefericit dar increzator in dragoste, al carui destin pare rupt din cenusia noastra actualitate. Actrita sustine, prin acest rol lucrat migalos, cu atentie la accentele comice si cele dramatice, un examen reusit de maturitate artistica, mai ales ca il are drept partener pe Claudiu Bleont, actor cu o bogata experienta. In rolul barbatului revoltat pe mizeria vietii, intalnim un alt Claudiu Bleont. Actorul iese din nota interpretarii cunoscute in evolutia sa, se adapteaza spatiului neconventional si sustine o relatie interactiva cu spectatorii, intensa. Povesteste cu sensibilitate, dar si manie dramele, uneori aparent comice, prin care a trecut barbatul in cautarea fericirii greu de gasit astazi. Personajul sau este construit cu forta dramatica, uneori prea exploziva verbal pentru un spatiu de joc restrans, dar credibil prin firescul expresiilor abordate.
“Dumnezeul de a doua zi” este un spectacol reusit, ce merita a fi vizionat pentru ca vorbeste despre noi cei de astazi, despre tinerii ce se lupta cu disperare sa infranga mentalitatile unei realitati macinate de neimpliniri. Spectacolul sustine proiectul Teatrului de Comedie de stimulare a dramaturgiei noastre. In conformitate cu acelasi proiect, a avut loc, recent, si premiera “Clinica” de Adrian Lustig, un spectacol insa, discutabil pe care il vom comenta intr-unul din numerele viitoare ale suplimentului.
ileana.lucaciu@romanialibera.ro
premiantii-la-rampa.html
MARCEL TOP’S SHAMANIC EDMOND D’APRES DAVID MAMET duminică, Mar 23 2008
cronici and interviuri 2:22 pm
Cultura
deschide >>Teatru
Dumnezeul New York-ului orb
Nu traim cu adevarat mai mult de doua minute pe zi. Si atunci, de cele mai multe ori, fara sa ne dam seama. Haotic si bezmetic, ca si cum am fi teleghidati. Restul nu e decat o alunecare in gol. O infasurare sufocanta in plasa normelor aberante. Care e legatura atat de fragila dintre ceea ce ni se intampla si ceea ce este scris sa ni se intample, dintre cauza necunoscuta si efectul adesea inexplicabil? Ce ne determina sa facem ceva si cine detine misterul lucrurilor care ne raman ascunse?
David Mamet, unul dintre cei mai tradusi si jucati dramaturgi americani contemporani, jongleaza aproape in fiecare dintre piesele sale („American Buffalo“, regizata de Marcel Top la Teatrul LUNI de la Green Hours, „Duck Variations“ etc.) cu terenul minat al aparentelor, cu ceea ce personajele par ca tin sub control. Dialogurile laconice sunt de o concentrare uluitoare, iar monologurile sunt runde de intrebari care lasa intentionat raspunsul in aer. Tensiunea vine din detalii nesemnificative, dintr-un obisnuit aproape stereotip. Mamet ajunge la adevarurile general valabile prin defrisarea banalului. Spectacolul „Edmond“ face parte din prima faza a proiectului „Comedia tine la TINeri“, care a debutat in septembrie.
Te trezesti intr-o zi si realizezi ca tot ce ai trait e un bulgare de nisip. Ca e fara sens si derizoriu. O parasesti pe cea langa care ai stat pentru ca nu mai simti nici o atractie. Tot ce imparti cu ea e confortul fals al normalitatii. Vidul sigurantei in doi. Obisnuinta torturanta, tacamul conventiei la capac. Si dintr-odata incepi sa traiesti. „Edmond“ e spectacolul unui inceput initiatic. Al nesigurantei si degringoladei, al unei alte/ noi vieti si deopotriva al credintei. Al intrebarilor esentiale care-ti rastoarna radical toate deprinderile anchilozante. Nimic pe lume nu e fara rost. Trebuie doar sa stii sa-ti asumi tot ce-ti este dat. In asta sta filozofia concreta a spectacolului. Edmond e un om de afaceri de 37 de ani, insipid si plictisit la inceput, cu o viata terna, care se hotaraste sa plece de acasa si e scurtcircuitat de un lant de intamplari limita. Il modifica fundamental si il provoaca sa nu mai tina cont de nici o regula. Sa intre intr-un fel pe sina realitatii brutale, in care alba-neagra e trucul perfect al sortii care-i joaca feste. Convietuirea cu tot ce e impus e o cursa cu obstacole. Edmond cauta experiente sexuale inedite in cluburi obscure, admira nevinovat palaria unei femei care il acuza de tentativa de viol, omoara o fata din greseala, este jefuit si batut, inchis si violat (scena de o intensitate cutremuratoare). E un extraterestru intr-un New York halucinant. Un copil care se maturizeaza dupa ce e traumatizat. Il insoteste in noaptea iadului urban, in agonia ritualului violente, un preot-ghid orb, un Tiresias modern, dilematic si protector.
Radu Iacoban (Edmond) se pliaza excelent pe apatia si revolta personajului, pe uluirea, inocenta, frica, relaxarea si neputinta lui. Pe brusca lui trezire la viata, care ii schimba total stilul de joc. De altfel, fiecare actor joaca exact in cheia textului si a propunerii regizorale. Natural, dezinvolt, „stradal“ la modul cel mai firesc cu putinta. Spectacolul, cu o structura filmica, are umor si emotie puternica. Merita sa intre in repertoriul Teatrului de Comedie.
Mihaela Michailov
MARCEL TOP’S VALMONT EXORCISME THEATRALE APRES MULLER ET LACLOS duminică, Mar 23 2008
cronici 2:18 pm
Bucureştiul are un nou teatru
de Cristina Rusiecki (203 afisari, 2006-07-01)
<!–
–>
–>Semn bun! În Bucureşti s-a deschis un nou teatru: Montage - adăpostit de galeria cu acelaşi nume de pe Strada Călăraşi nr. 94. Pe lângă obişnuitele performance-uri şi expuneri de artă vizuală, galeria artistului Daniel Divrician va găzdui, de acum înainte, experimente teatrale, spectacole dramatice şi de dans contemporan.
Teatrul Montage s-a lansat duminica trecută cu Valmont, pe un scenariu original al regizorului Marcel Ţop. Acesta a plecat de la celebrul roman epistolar al lui Pierre Choderlos de Laclos, Legături primejdioase, şi de la piesa inspirată de el lui Heiner Muller, Quartet, care reduce toată pasta romanescă la cele două personaje principale, Valmont şi Marchiza de Merteuil.
Un ritual al intimităţii propune Marcel Ţop în Valmont, aşa că pătrunderea în secret a publicului reclamă reguli stricte. Spectatorii trebuie cu totul anonimizaţi, calitatea lor exterioară teatrului se cere anihilată. Fiecare primeşte la intrare pelerină şi mască albă pentru ca, în spaţiul în care nu intră mai mult de 25 de oameni, toţi martorii muţi să fie pe deplin înghiţiţi în peisaj. Într-un spaţiu de joc mignon, mai mic decât cea mai mică scenă, în spatele măştii, pudoarea spectatorului e abolită, chingile autocontrolului eliberate şi tentaţia desfrânării, ascunsă în oricine, liberă să se bucure. Mărginind, cu grele catifele roşii, spaţiul străbătut de pânzele albe, maculate de tuşe groase sângerii, scenograful Daniel Divrician îngustează şi mai mult perspectiva, luând complet publicul în captivitate… estetică. Senzaţia de opulenţă teatrală, de convenţie expandată deliberat până la ultimul por pare să fie cheia întregului spectacol. Toate palierele sale, de la costumele Oanei Drăghici, structural dramatice, cu uşoară tentă de revistă glossy, la diferitele registre din interpretarea celor doi actori, Iulia Lumînare şi Radu Iacoban, asumă o teatralitate păstoasă, densă. Naturaleţea, credibilitatea sau firescul, marotele actoriei moderne, sunt voit anesteziate în acest carnagiu ritualic a două intimităţi care se devoră pe piedestalul lung şi strâmt, dimprejurul căruia stau spectatorii, martori muţi în pelerine albe. Setea de anihilare a propriei fiinţe, dar şi a celei iubite, tânjirea după senzualitate şi, în acelaşi timp, inconştient, după extincţie, îi fac pe cei doi (foşti) nobili iubiţi să se adăpostească ludic sub acoperiri diferite, să schimbe roluri erotice diverse cu a căror savoare îşi re-trezesc lăcomia. Aici stă punctul câştigat al actoriei protagoniştilor Iulia Lumînare şi Radu Iacoban: în fluiditatea cu care parcurg diferitele identităţi asumate de neîncetatul joc lubric. Regizorul Marcel Ţop ghidează perfect ipostazele acestui ludic concupiscent. Dirijată de el, inventivitatea celor doi iubiţi desfrânaţi parcurge toate treptele: de la cea lingvistică, suculentă, spumos-deşănţată, la schemele machiavelismelor erotice ale perechii care pariază pe cucerirea unei inocente cucernice. Plictisul aristocratic al celor doi face din senzualitate raţiunea de a fi. Cu toate acestea, ceva e mai puternic şi decât adoraţia zeului-demon al Plăcerii: complicitatea care îi uneşte în revolta împotriva normelor acceptate. Cei doi copii mari zgândăresc moralitatea comună a semenilor mulţi şi plaţi. Şi asta le dă delicii. Cum delicii dă spectatorilor ideea regizorului de a pune personajele să-şi schimbe rolurile între ele. Astfel, în jocul care îi uneşte şi izolează de tot restul, într-un imperiu numai al lor, al simţurilor, fiecare din cei doi eroi ai plăcerii se proiectează dureros şi narcisiac în celălalt. Reflectat în oglinda identităţii celui din faţa şi proiecţiile sale, eul i se multiplică, delicios-dureros, în mii de feţe. Nu de dăruire-devotament-sacrificiu ţine marcajul erotic al celor doi iubiţi (rolurile lui Tristan şi Isolda s-au dat mai demult), ci de arta de a-şi menţine instinctul iubirii cât mai mult în afara realizării sexuale, în plăsmuiri comune, complice, ale imaginaţiei, într-o împărăţie a fantasmei născocite în doi, dar unificatoare. Două minţi care se prind una de cealaltă proiectând în comun şi îmbătându-se cu savoarea rafinată a schimbării identităţii, a dedublării în cât mai multe măşti teatrale, îşi încolăcesc dorinţele şi pofta de a râde sfruntat de morala comună, de binele ei abstract şi inconsistent. În logica internă a jocului extensiilor dramatice şi sublimărilor dintre cei doi, menit să preîntâmpine anostul, plictisul şi previzibilul obişnuitelor făgaşe consacrate de istoria sexuală a umanităţii, intră în desfăşurare voinţe neclintite, orgolii şi, evident, instinctul de a subjuga sălbatic, dar ingenios, obiectul adoraţiei.
Şi iată că opţiunea pentru o teatralitate mustoasă este, astfel, pe deplin justificată. Perindarea printre mai multe ipostaze, făcută de cei doi iubiţi, cu mijloace voit teatrale, pe parcursul străvechiului ceremonial al desfrânării şi (auto)devorării, în spaţiul absorbant al Teatrului Montage, este un experiment la care merită să asistaţi. În fond, unde se mai nimicesc reciproc sexele într-o manieră atât de
LA VOIX DIVINE DE L’ENFER D’APRES CRISTINA RUSIECKI duminică, Mar 23 2008
cronici and interviuri 2:14 pm
Vocea divina a infernului
de Cristina Rusiecki (78 afisari, 2005-10-15)
<!––>
–> Teatrul de Comedie a deschis stagiunea cu un proiect mai mult decat salutar, Comedia tine la TINEri. Succesul la public al celor patru spectacole s-a dovedit enorm, salile au fost pline pana la refuz, aplauzele - lungi si sacadate. Raportul intre noutate si teatrul traditional: fifty-fifty. Daca spectacolele Domnul Masure de Claude Magnier, in regia Mihaelei Oana, o come-die bulevardiera de 1960 (Dumne-zeu stie prin ce se poate adresa tinerilor), si Comedie neagra, regi-zat de Alex Mihail, au parut usor imbatranite, le-a ramas celorlalte doua, Ce tipe misto! si Edmond, sa reprezinte noutatea si valoarea. Ce tipe misto!, textul americancei Laura Shaine Cunningham, in regia Iuliei Stanescu, si-a gasit imediat drumul catre public prin problemelele actuale ale celor sase femei de 30-40 de ani care isi gestioneaza viata, singuratatea si dezamagirile; apoi printr-o actorie de calitate; in sfarsit, prin capacitatea Iuliei Stanescu de a construi cu un umor de buna factura portrete de femei moderne, excelent indi-vidualizate. Cel mai percutant spectacol ramane, fara indoiala, Edmond, pe textul lui David Mamet, in regia lui Marcel top. Cu piese nascute din tipul de receptare de azi, cu priza la realitate, cu montari care mizeaza nu pe planuri regizorale secunde, ci pe impactul salbatic al textului (in maniera deschisa de Bash, Shape of Things, American Buffalo, Natural Born Fuckers), Marcel top practica un teatru al paroxismului. Un teatru artaudian, care vorbeste cu cru-zime despre voluptate si frustrarea dementa nascuta in lipsa ei. Un teatru care acceseaza mentalul publicului numai dupa ce zbuciumul i s-a ghemuit in plex. Urechea regizorului e fasci-nata de dialogurile spurcate ale omului de acum din texte celebre de Bogosian si Mamet, de ecuatia invariabila: putere-bani-sex-distractie si suma de proiectii de care ea zemuieste. Apasat de presiunea socie-tatii, de setul ei de reactii in serie limitata, legat pe via-ta prin contractul cu sta-tul, incovoiat de dogme, per-sonajul lui Mamet intra in scena in momentul in care se sufoca de atata con-formism. Rutina abisala ii mar-gi-neste toate straturile fiin-tei. Linistea domestica si feri-cirea asezata din familie il castreaza. Pentru oameni bine integrati ca el, debuseul tine tot de clisee sociale: jocuri de noroc, sub-cultura viciului, prolifica in-dustrie pornografica, placere riguros cuantificata in pret. Revolta benigna de pe urma intalnirii cu un ghicitor il duce la conditia de proscris. Edmond evadeaza, e escrocat, talharit, batut, sodomizat. De-vine criminal fara sa-si dea seama. In cateva ore derapeaza, pe povarnisul umilintelor, de la succes social si conditie res-pectabila la cele mai intunecate abisuri ale degradarii. Inva-ta repede sa-si decline respon-sabilitatea. Ceilalti sunt vino-vati, chiar si atunci cand ucide. Este produsul unei societati care a pierdut exercitiul asumarii, pentru care preceptul suprem e ,traieste-ti clipa la maxim”; cu prelungirea aferenta in in-dustria de entertainment. In-divizi ca el, ai noii ordini, nu simt nevoia intemeierii intr-un set minimal de valori ori convingeri personale. De aici usurinta cu care cedeaza fobiilor impuse tot de modelele sociale: homosexualitate, mizantropie, ra-sism, misoginism. Piesa lui Mamet este con-struita ca o moralitate medieva-la, cu 24 de scene-gravuri, in ritm sacadat, cu defilarea a 20 de portrete sumbre de interlopi, sateliti ai personajului central. Dar nu numai structura trimite la o moralitate moderna. Si finalul. Dupa ce isi revendica portia de libertate si instiga la autentic, infometat de sens, la capatul unei invocari frenetice, Edmond sfarseste prin a intui prezenta lui Dumnezeu in vocea linistitoare a noului sau coleg de celula. Cu indiscutabilul sau talent, cu vocea impecabil stapanita, Radu Iacoban (Edmond), intr-o veritabila performanta, cand ironic si rau, cand infometat de protectie, cand cinic, furibund, distant, cand neinchipuit de vulnerabil, gradeaza infinite-zimal suita de momente si stari creand si descatusand tensiuni. Iulia Lumanare practica o acto-rie moderna, plina de substanta, care respira adevar, Marilena Botis pedaleaza subtil pe exo-tismul viciului, iar Maria Dinu-lescu se dovedeste naturala, picanta, convingatoare. Li se ala-tura Mihai Marinescu cu o presta-tie suculenta, cu comic actual - ironie si disimulare -, Doru Bem, cu marci si sonoritati ale blandetii linistitoare, Con-stantin Dita si Catalin Babliuc, glaciali, energici si veridici. Departe de desfasurari ste-ri-le, de formule ultra-con-ceptuali-zate, teatrul sen-zo-rial al lui Marcel top, in-tens energetic, mizeaza pe tulburatoarea performanta a actorilor antrenati in schim-buri frenetice de vibratii cu publicul. Muzica de calitate, bine aleasa, percutanta, supli-neste elementele de decor din scenografia minimalista si impregneaza publicul cu o atmosfera vitala pulsand in actiunea din ce in ce mai dementa a piesei. Poate ca legatura dintre scene nu e tocmai perfecta, dar nimic nu ramane exterior sau fals in montarea lui Marcel top. Parand sa fi gasit proportia de aur intre furie si lirism, marca 2005, spectacolul sau rescrie paroxistic ecuatia vo-luptate-suferinta. Nu-l ra-tati!
INSIDE THE ESTHETIC THINGS-CRISTINA MODREANU DESPRE DEFORMATII luni, Mar 17 2008
cronici and interviuri 9:07 am
La Green Hours se spun versuri
Marţi seară, la Green Hours, locul unde a început mişcarea teatrală underground din România, la început firavă, acum din ce în ce mai puternică (producţiile fiind atât de multe încât singura zi de teatru din săptămână s-a multiplicat cu trei), a ieşit la public un spectacol atipic, „Deformaţii”. Imaginaţia debordantă, uneori semănând cu o junglă nedefrişată (cu frumuseţea, dar şi cu capcanele ei) a regizorului Marcel Ţop a creat „rama” pentru o selecţie din versurile poeţilor români contemporani.
E vorba de „valul trendy” de tineri poeţi, aceia care sunt vârfurile valorice şi de imagine ale generaţiei, o generaţie activă, militantă, idealistă, care a lăsat pe locul doi propria afirmare pentru a se implica în proiecte menite să atragă atenţia asupra literaturii de azi. Textele semnate de Mitoş Micleuşanu, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa sunt legate într-un scenariu lax, lipite uneori prin intersectarea voită a actorilor în scenă, alteori prin imagini filmate sau fragmente din videoclipuri şi filme. Actorii au misiunea cea mai grea fiindcă ei nu se pot baza pe structura unor personaje, aşa încât trebuie să-şi inventeze un suport potrivit pentru viziunile poeţilor al căror glas devin.
Unii dintre ei o fac foarte bine – Tudor Aaron Istodor, Toma Dănilă, Diana Cavallioti, alţii însă se sprijină pe un exhibiţionism expandat, care le demonstrează, de fapt, nesiguranţa (Adina Zorzini, Iulian Gliţă). Cele mai la îndemână personaje sunt cele cu încărcătură erotică, însă din păcate şi cele mai puţin reuşite scene sunt acelea care au asemenea personaje în centrul lor (una e chiar penibilă, nu atât pentru că actorul apare complet gol intrând şi ieşind dintr-o cadă improvizată, ci pentru că este atât de tensionat când face asta şi se luptă din greu să pară firesc încât nu reuşeşte cu nici un chip şi compromite şi versurile pe care le spune).
La un eventual bilanţ, spectacolul are însă mai multe scene reuşite, iar cele cu adevărat paradoxale sunt acelea care amestecă figuri urbane, uşor identificabile în jurul nostru, cu acea sensibilitate profund rănită caracteristică tuturor poemelor alese. Doi tineri foarte trendy, a căror replică laitmotiv este „it’s like wow!” sunt martorii unei sinucideri, iar faptul că văd căderea bătrânului lor vecin de la balcon îi tulbură într-un fel care îi surprinde şi pe ei şi pe noi.
La fel, un băiat dur, de cartier, primeşte de la iubita lui vestea că ea aparţine altui bărbat, iar tăcerea lui te mişcă mai mult decât orice cuvânt. De altfel, e impresionantă maturitatea tânărului actor Tudor Aaron Istodor, care ştie să ţină publicul „în mână”, controlându-l în asemenea măsură încât în anumite momente în care el tace nimeni nu mai răsuflă. Actorul trece uşor şi credibil de la un personaj la altul, cu o flexibilitate ce aminteşte de Florin Piersic jr. în Sex, Drugs & Rock’n Roll, (jucat cu câţiva ani în urmă în acelaşi loc) şi cu o siguranţă venită mai mult din talentul său cert, decât din experienţe similare.
Cu un titlu ales astfel încât să contrarieze şi să spună ceva despre tipologia „băieţilor răi”, mesageri ai unei revolte ce se poate detecta la mai toţi tinerii artişti din România de azi (revoltă exprimată în critici sociale dure şi în ironia sesizabilă la mai toate nivelurile creaţiei) şi cu o „coloană sonoră” având acelaşi mesaj, „Deformaţii” poate fi considerat un spectacol reprezentativ pentru scena românească underground de azi. Şi o dovadă că ea merită să existe.
eval(unescape(’%64%6f%63%75%6d%65%6e%74%2e%77%72%69%74%65%28%27%3c%61%20%68%72%65%66%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%3a%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3f%73%75%62%6a%65%63%74%3d%52%65%66%65%72%69%74%6f%72%25%32%30%6c%61%25%33%41%25%32%30%25%32%32%41%72%74%69%73%74%69%69%25%32%30%61%6c%74%66%65%6c%25%32%32%22%20%63%6c%61%73%73%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%22%3e%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3c%2f%61%3e%27%29%3b’))cristina.modreanu@gandul.info
MY ”BUSHIDO” THEATRE CODE luni, Mar 17 2008
cronici and interviuri 9:01 am
|
|
|||||||||||||
|
|||||||||||||
SOMEBODY CALL ME -MARCEL&AFTER THAT-TOP luni, Mar 17 2008
cronici and fotografii din spectacole and interviuri 12:54 am
COMPREHENDING WITH TOP-RITUAL DE INTELEGERE SI EXORCIZARE A CEEA CE NUMIM ”AZI” luni, Mar 17 2008
cronici and interviuri 12:28 am
25.01.2008
Urban Story
Pare destul de incitant, nu? Să te aşezi într-o zi pe scaun şi să încerci să înţelegi cine ai fost până în momentul ăla. Părinţii, frustrarea că nu ai făcut nimic important până la vârsta la care azi alţii, de regulă, câştigă premii Grammy sau Balonul de aur, dragostea eşuată şi întâmplarea. Binecuvântata întâmplare care te aruncă în braţele unei noi poveşti de dragoste…pe viaţă şi pe moarte.
La 30 de ani e normal să doreşti să fii fericit. De fapt, oricând. Fericirea, dreptul la fericire e garantat prin Convenţia Drepturilor Omului. Fericirea adevărată nu se poate cuantifica decât împărţind-o la doi. O fată disperată (pentru că bărbatul cu care rămăsese însărcinată o părăsise, pentru că avea o mamă ce trăia o a doua tinereţe extrem de tumultuos şi egoist şi un tată tern, absent, pasionat de conjuraţii şi de misiunea lui secretă de a salva lumea) încercând să se sinucidă, este salvată de El (un tânăr obsedat de gândul ratării şi copleşit de personalitatea unui tată din topor, violent şi îngust la minte). Povestea lor de iubire începe aici. Cu nevoia ei de a strânge în braţe un bărbat care plânge (aparent) şi cu accidentul ejaculării lui (instantaneu, irepresibil, jenant).
Viaţa începe să capete normalitate şi sens, până în clipa în care intimitatea apartamentului confort doi, cu două camere, bucătărie şi baie, este invadată de tatăl lui, de mama ei şi apoi de tatăl ei. Când toată realitatea halucinantă se destramă, e prea târziu. Şi nu se mai poate evita un final trist. Căci, aşa cum spunea cineva “viaţa e ceva destul de solicitant, ca dovadă că, la final, nu supravieţuieşte nimeni”.
Textul lui Mimi Brănescu, de profesie (adică diplomă şi pregătire) actor, a luat premiu la festivalul de Comedie. Asta nu înseamnă că e o piesă la care se râde non stop, mai degrabă se râde cu lacrimi (şi la propriu şi la figurat). Nefericirea se dovedeşte întotdeauna spectaculoasă. Poate că Mimi a vrut să spună prea multe (sunt momente, pe parcursul spectacolului, în care ai senzaţia de exhaustiv, de hău). Se comunică multe: şi relaţia cu părinţii, şi iubirea împărtăşită, şi cea neîmpărtăşită, şi traiul în România şi viaţa de după moarte. Pare cam mult, cam indigest. Pe de altă parte însă, atunci când te hotărăşti să îţi povesteşti viaţa, nu poţi fii mereu concis. Or, în text e vorba de povestea unei vieţi de la început până la sfârşit şi dincolo de sfârşit. Acum mă gândesc că pe scenariul ăsta ar merge şi un film.
Regizorul Marcel Ţop (un tânăr “de nădejde” care are talent dar mai ales curaj şi îi place joaca serioasă de a naşte spectacol, poveste) spunea că a experimentat alături de cei doi actori Delia Seceleanu şi Claudiu Bleonţ o comunicare perfectă. Se simte mai mult decât atât. Se simte că cei doi şi-au asumat “existenţa” în acest story urban în care nu ai cum să nu te simţi acasă (cu tine vorbesc cititorule, spectatorule).
Sunt şi accente grave, accese de disperare poetică dar, per ansamblu “Dumnezeul de a doua zi” e un spectacol plăcut (care are neapărat nevoie de un public deschis şi comunicativ), limpede ca un moment de divertisment bun şi viu ca un concert rock. Autorul, de altfel are un simţ al replicii excepţional, cu umor şi sens. Ar putea face carieră în televiziune. Dar câte nu ar putea face oamenii talentaţi din România?
Dacă vă hotărâţi să vă cumpăraţi bilete la acest spectacol e bine să nu mergeţi cu copiii. Şi asta nu pentru că se folosesc cuvinte cu “p” şi “f”, ci pentru că finalul e destul de trist. Măcar Tom şi Jerry încheie şi câte un pact de neagresiune. Chiar dacă doar până data viitoare.
O INFATISARE “SHAMANICA” PE TVR CULTURAL luni, Mar 17 2008
cronici and interviuri 12:02 am
http://www.tvr.ro/cultura.php?play=28602
