Vocea divina a infernului
de Cristina Rusiecki (78 afisari, 2005-10-15)
<!–Micsoreaza fontMareste font–>ImprimaTrimite MailComenteaza
Teatrul de Comedie a deschis stagiunea cu un proiect mai mult decat salutar, Comedia tine la TINEri. Succesul la public al celor patru spectacole s-a dovedit enorm, salile au fost pline pana la refuz, aplauzele - lungi si sacadate. Raportul intre noutate si teatrul traditional: fifty-fifty. Daca spectacolele Domnul Masure de Claude Magnier, in regia Mihaelei Oana, o come-die bulevardiera de 1960 (Dumne-zeu stie prin ce se poate adresa tinerilor), si Comedie neagra, regi-zat de Alex Mihail, au parut usor imbatranite, le-a ramas celorlalte doua, Ce tipe misto! si Edmond, sa reprezinte noutatea si valoarea. Ce tipe misto!, textul americancei Laura Shaine Cunningham, in regia Iuliei Stanescu, si-a gasit imediat drumul catre public prin problemelele actuale ale celor sase femei de 30-40 de ani care isi gestioneaza viata, singuratatea si dezamagirile; apoi printr-o actorie de calitate; in sfarsit, prin capacitatea Iuliei Stanescu de a construi cu un umor de buna factura portrete de femei moderne, excelent indi-vidualizate. Cel mai percutant spectacol ramane, fara indoiala, Edmond, pe textul lui David Mamet, in regia lui Marcel top. Cu piese nascute din tipul de receptare de azi, cu priza la realitate, cu montari care mizeaza nu pe planuri regizorale secunde, ci pe impactul salbatic al textului (in maniera deschisa de Bash, Shape of Things, American Buffalo, Natural Born Fuckers), Marcel top practica un teatru al paroxismului. Un teatru artaudian, care vorbeste cu cru-zime despre voluptate si frustrarea dementa nascuta in lipsa ei. Un teatru care acceseaza mentalul publicului numai dupa ce zbuciumul i s-a ghemuit in plex. Urechea regizorului e fasci-nata de dialogurile spurcate ale omului de acum din texte celebre de Bogosian si Mamet, de ecuatia invariabila: putere-bani-sex-distractie si suma de proiectii de care ea zemuieste. Apasat de presiunea socie-tatii, de setul ei de reactii in serie limitata, legat pe via-ta prin contractul cu sta-tul, incovoiat de dogme, per-sonajul lui Mamet intra in scena in momentul in care se sufoca de atata con-formism. Rutina abisala ii mar-gi-neste toate straturile fiin-tei. Linistea domestica si feri-cirea asezata din familie il castreaza. Pentru oameni bine integrati ca el, debuseul tine tot de clisee sociale: jocuri de noroc, sub-cultura viciului, prolifica in-dustrie pornografica, placere riguros cuantificata in pret. Revolta benigna de pe urma intalnirii cu un ghicitor il duce la conditia de proscris. Edmond evadeaza, e escrocat, talharit, batut, sodomizat. De-vine criminal fara sa-si dea seama. In cateva ore derapeaza, pe povarnisul umilintelor, de la succes social si conditie res-pectabila la cele mai intunecate abisuri ale degradarii. Inva-ta repede sa-si decline respon-sabilitatea. Ceilalti sunt vino-vati, chiar si atunci cand ucide. Este produsul unei societati care a pierdut exercitiul asumarii, pentru care preceptul suprem e ,traieste-ti clipa la maxim”; cu prelungirea aferenta in in-dustria de entertainment. In-divizi ca el, ai noii ordini, nu simt nevoia intemeierii intr-un set minimal de valori ori convingeri personale. De aici usurinta cu care cedeaza fobiilor impuse tot de modelele sociale: homosexualitate, mizantropie, ra-sism, misoginism. Piesa lui Mamet este con-struita ca o moralitate medieva-la, cu 24 de scene-gravuri, in ritm sacadat, cu defilarea a 20 de portrete sumbre de interlopi, sateliti ai personajului central. Dar nu numai structura trimite la o moralitate moderna. Si finalul. Dupa ce isi revendica portia de libertate si instiga la autentic, infometat de sens, la capatul unei invocari frenetice, Edmond sfarseste prin a intui prezenta lui Dumnezeu in vocea linistitoare a noului sau coleg de celula. Cu indiscutabilul sau talent, cu vocea impecabil stapanita, Radu Iacoban (Edmond), intr-o veritabila performanta, cand ironic si rau, cand infometat de protectie, cand cinic, furibund, distant, cand neinchipuit de vulnerabil, gradeaza infinite-zimal suita de momente si stari creand si descatusand tensiuni. Iulia Lumanare practica o acto-rie moderna, plina de substanta, care respira adevar, Marilena Botis pedaleaza subtil pe exo-tismul viciului, iar Maria Dinu-lescu se dovedeste naturala, picanta, convingatoare. Li se ala-tura Mihai Marinescu cu o presta-tie suculenta, cu comic actual - ironie si disimulare -, Doru Bem, cu marci si sonoritati ale blandetii linistitoare, Con-stantin Dita si Catalin Babliuc, glaciali, energici si veridici. Departe de desfasurari ste-ri-le, de formule ultra-con-ceptuali-zate, teatrul sen-zo-rial al lui Marcel top, in-tens energetic, mizeaza pe tulburatoarea performanta a actorilor antrenati in schim-buri frenetice de vibratii cu publicul. Muzica de calitate, bine aleasa, percutanta, supli-neste elementele de decor din scenografia minimalista si impregneaza publicul cu o atmosfera vitala pulsand in actiunea din ce in ce mai dementa a piesei. Poate ca legatura dintre scene nu e tocmai perfecta, dar nimic nu ramane exterior sau fals in montarea lui Marcel top. Parand sa fi gasit proportia de aur intre furie si lirism, marca 2005, spectacolul sau rescrie paroxistic ecuatia vo-luptate-suferinta. Nu-l ra-tati!