Repetitivitatea, manierismul, plictiseala și diavolul

Sau Momente, patimi și schițe din viața unui tânăr regizor român

Marcel Țop în dialog cu Cristina Rusiecki

Motto: “pentru că nimic nu detest mai mult decât neînțelegerea.” (col. Kurtz, „Apocalypse Now”)

Marcel Țop este unul dintre tinerii regizori care fac spectacole incendiare. De la grotesc și limbajul imund din „Natural Born Fuckers” la supraestetismul din „Valmont” după „Legături primejdioase” de Pierre Choderlos de Laclos, Marcel Țop se perindă lacom printre stiluri și genuri, promițându-și că nu se va cantona niciodată în formule. Mai întâi, nonconformistul regizor își alege piese născute din tipul de receptare de azi, cu priză la realitate. Montările sale mizează nu pe planuri regizorale secunde, pe eseu sau pe rafinate variațiuni pe teme absconse, ci pe impactul sălbatic al situației, pe limbajul frust și pe o actorie condusă cu mare forță, ca în „Edmond” sau în „Natural Born Fucker”. Marcel Țop practică un teatru care accesează mentalul publicului numai după ce zbuciumul i s-a ghemuit în plex. Urechea regizorului e fascinată de dialogurile spurcate ale omului de acum din texte celebre de Bogosian şi Mamet, de invariabila lor ecuaţie: putere-bani-sex-distracţie şi suma de proiecţii de care ea zemuieşte. Recent regizorul a montat la Teatrul LUNI de la Green Hours „Deformații” pe texte în proză sau poezie (monologuri sau dialoguri) ale unor foarte tineri (până în 30 de ani, ba chiar până în 25) autori români contemporani, cunoscuţi ca poeţi, prozatori, publicişti: Mitoş Micleuşanu (iniţiator şi coordonator), Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin şi Adina Zorzini. Textele lor, concepute, scrise şi gândite “colectiv”, ambiționează o analiză poetică asupra realităţii contemporane, cum „dramaturgia recentă românească nu o face, aflându-se într-un continuu şi interminabil proces de recuperare a unor modalităţi pseudo non-conformiste şi stereotipe de a face teatru, bazate pe exhibarea unui derizoriu social compus din caractere picante, forţat şi mediocru colorate, surprinse în situaţii dramatice comune şi inexpresive”. Cel puțin așa sună statementul artiștilor.

Marcel Ţop nu suportă încadrarea în formule. Și totuși m-aș hazarda la una care i se potrivește mănușă: teatru paroxist. Cu o variantă pe care, de multe ori, o redimensionează la extrem: teatru al decadenței voluptoase. Acestea sunt doar două dintre multiplele atribute pe care regizorul le-a devoalat. Oricum, pe piața teatrală românească, rămâne unicat.

Cristina Rusiecki: Ați făcut de curând un spectacol foarte interesant, „Deformații”, în cel mai celebru teatru underground de la noi, Teatrul LUNI de la Green Hours. Păreți un familiar al „culturii de club”…

Marcel Țop: Azi noapte, neavând ce face, am căzut și eu în capcana tânărului creator din România. Adică, „chinuit’’ de obișnuitele-mi insomnii, pe care le „sting”de obicei în lectura unor cărți, vizionarea unor filme… nu am menționat alternativa cluburilor, unde, alături de vreo câțiva prieteni (foarte puțini), adevărați și rafinați bon viveuri, facem boema de mai mulți ani. Un amănunt pentru cei interesați - în București nu există boemă sau „dandysm”; și un ceva cărora unii îi spun „trendy” sau „cool”, deși să mor eu dacă cunosc vreun artist „trendy” în adevăratul sens al cuvântului! „Trendy-smul” în București se manifestă eventual vestimentar, ceea ce înseamnă un amestec de articole gen second hand cu produse mini prix sau în cel mai bun caz kenvelo, bascheți chinezești în picioare dați prin parafină, șuvițe de păr în ochi sau ochelari cu rame groase - la femei, de preferință verzi sau albi, respectiv ochelari cu rame subțiri și lentile mici - la barbați, de preferință negri. Iar tinerii oameni de teatru sunt mai degrabă niște pensionari care se culcă odată cu găinile sau curcile; excepție ar putea face Marius Manole, Toma Dănilă, care au structură de boem, chiar ceva din mixtura de care vorbea Vlad Mugur: golan-boier.

C.R.: În ce capcană spuneați că ați căzut?

M.Ț.: Iertați-mi divagația aparentă de la subiect, dar, după cum veți putea vedea, există o legatură. Pentru că detest repetiția și ciclul zilelor care se repetă făcând același lucru și cred că dacă ești un om tânăr intelectual sau ne-intelectual e normal să cauți, să experimentezi, să te întâlnești, până la urmă „să trăiești”. Dar să revenim la azi noapte: am căzut într-una dintre capcanele tânărului creator din România: intratul pe Internet (Google) cu scopul de a-ți verifica box-office-ul, ratingul sau cum i-o fi zicând. Ce am descoperit m-a pus pe gânduri! Nu în sensul că aș avea rating sau un box office mic, nu! Se găsesc cronici despre spectacolele mele, unele de bine, altele de rău, multe total pe lânga (e îngrozitor sentimentul de a descoperi că nu îți plac nici cronicile „de bine”, pentru că sunt la fel de prost scrise ca și cele „de rău”). Bineînțeles, există și excepții, ce-i drept, puține. Dar nu voi mai insista. Cu totul altceva m-a intrigat. Faptul că am remarcat cu tristețe ceva ce bănuiam de mai mult timp și căreia i-aș putea spune, păstrând proporțiile, o criză.

C.R.: Vă referiți la o criză în critica de teatru?

M.Ț.: În 90 % din critica de teatru din România, de la cei tineri la cei bătrâni (și cred că nu numai în critica de teatru), există o poftă nebună, fanatică, mic-meschină, schizoid-paranoică, de a încadra artistul în anumite canoane, o poftă de a-l reduce și a-l descrie în câțiva termeni care îl fac ușor recognoscibil, de la o creație la alta. Mai ales în cazul regizorilor, care, după câte se pare, se conformează și se racordează (se mulează, de fapt, expresia cea mai potrivită, la aceste canoane, la acești termeni fixați volens-nolens de câțiva domni și doamne care se declară spectatorii la superlativ). Acești „spectatori arhetipali”, acești „lectori model” fac câteva dintre cele mai grave, grosiere, criminale greșeli pe care le poate face un om mai mult sau mai puțin implicat într-un fenomen cultural. Iar cei care îi iau în serios, adică victimele, artiștii, fac o greșală mai mare și mai sinucigașă decât își pot închipui. Bine, unii o fac cu bună știință, din dorința de a avea cât mai multe recenzii bune și din dorința de a părea posesorii unui „stil”. Greșală fundamentală, care duce de cele mai multe ori la manierism, la repetivitate și în cele din urmă la diavol, adică la plictiseală, parafrazându-l pe Peter Brook: în teatru, „le diable c’est l’ennui”, diavolul este plictiseala.

C.R.: Aveți dv. vreun antrenament special împotriva plictiselii?

M.Ț.: Ca să fiu mai clar și mai plastic, voi da un exemplu sau mai multe dintre cele întâmplate mie de când am terminat facultatea. În timpul căreia m-am plictisit îngrozitor, dar care m-a călit și m-a pregătit pentru ce va urma să înfrunt și, incipient, înfruntam atunci, adică tactici de genul cum poți ajunge regizor sau actor „păcălind”, chiar dacă talentul, ideile, charisma nu îți prea bat pe la ușă. Iar unele dintre ingredientele acestei „taine” - am descoperit văzând anumiți colegi de-ai mei, antrenați temeinic în acest sens -, erau tupeul, șmechereala, lingușeala și, într-o anumită fază de început, subvențiile copioase de la mama și de la tata etc. Lista e nesfârșită. Ca să închei, eram în anul III și cineva, o persoana important-universitară, mi-a spus complice: „băi băiatule, tu ai ceva fantezie, dar să știi o treabă, ca să faci facultatea asta și mai apoi teatru, ai nevoie de bani și, de ce să nu îți zic în față, de relații”. Adică acolo găseai, „pe sub mână”, acele mult jinduite rețete de reușită. Iată că nu am avut nici din unele, nici din altele și totuși fac teatru. Deci, primul loc care m-a antrenat cu prisosință împotriva diavolului, adică a plictiselii, a fost Facultatea de Teatru. Încă de pe atunci am hotărât că unul dintre principalele mele scopuri, ca discurs, va fi să nu mă repet. Să nu descopăr sau să preiau rețete impuse sau oferite pe tavă, să nu copiez, să încerc ca fiecare spectacol pe care îl voi face să nu semene deloc cu cel dinainte și nici cu altele aparținând altora, să nu repet ceea ce am impresia că mi-a „ieșit” sau „a plăcut”, cu alte cuvinte, să merg, pe cât posibil, împotriva „trend-ului”, expresie atât de uzitată, încât și acum, când o spun, îmi provoacă greață și îmi sterpezește creierul!

C.R.: Să revenim la critică. Prin ce considerați că păcătuiește atât de grav?

M.Ț.: Ce mi-a fost dat să descopăr m-a îngrozit! Și cu sentimentul acesta de oroare revin la problema subliniată mai sus, pofta incredibilă de a încadra în anumite rețete, șabloane, un artist. Pofta „aparținătoare” și întreținută de mai mulți critici și „oameni de teatru” din România. M-am trezit pus în fața unui feed-back care m-a lăsat perplex. Mai mulți ziariști, cronicari care au frecventat spectacolele mele (necunoscând, ce-i drept, scopul meu de a nu repeta nici o rețetă și nici un șablon, scop pe care îl credeam evident fără să îl declar) au reușit în cele din urmă să mă „încadreze” ca fiind într-o chestie gen căutare de stil, de limbaj - și asta numai datorită faptului că spectacolele mele nu semănau între ele! Am tradus și am montat piese diferite, de autori diferiți - Eric Bogosian, David Mamet, Laclos-Heiner Muller, Hideki Noda, Cornel Brănescu și, mai nou, un spectacol fetiș pentru mine, „Deformații” la Green Hours după texte ale lui Mitoș Micleușeanu, Claudiu Komartin, Răzvan Țupa, Adina Zorzini. Deci și opțiunea materialului de lucru a fost din start total diferită. Dar nici asta nu au remarcat domnii și doamnele cronicari, în pofta lor de a încadra cu orice preț. Ce înseamnă deci, doamnelor și domnilor, a avea stil în teatrul românesc? A repeta forme la nesfârșit, de genul haine lungi, mici coruri ritualice, pălării, Marian Râlea, în stilul lui Măniuțiu, regizor pe care, de altfel, îl admiram pe vremea în care monta „Săptămâna luminată” sau „Richard III”? Să parodiezi la nesfârșit, jonglând între isterie și un pseudogrotesc ieftin, patetic și un așa-zis realism, rețetă „de succes” adoptată de mulți regizori tineri? Sau Felix Alexa? Sau Darie? Care și-au repetat formele avizate de dv. și instituite ca stil tot de dv. devenind atât de manieriști și obosiți încât nu mai pot spune nimic în esențe!

C.R.: Puteți să-mi dați un exemplu de regizor care nu cade în păcatele enumerate de dv.?

M.Ț.: La antipodul acestor exemple se poate situa, fără îndoială, Andrei Șerban, care montează Kane, Cehov, Trilogia Antică și altele, fără a se repeta, fiind chiar un teoretician al antirepetiției și antimanierismului. Îl citez: „regizorul tânăr trebuie să fie punk” - consimt întru totul. Andrei Șerban reușește să fie punk și la cei peste 60 de ani ai lui, cum punk a fost și Vlad Mugur și cum extra-punk este Andry Zsoldak. Mai punk decât tone de regizori tineri. De ce? Pentru că discursul lor este și a fost un discurs care nu a ținut cont niciodată de păreri conform cărora a avea stil înseamnă a repeta forme, a fi manierist, a urma rețete de succes etc. Și de asta sunt demni de tot respectul și mă voi duce la fiecare dintre spectacolele lor cu senzația pe care o ai atunci când te duci la o amantă pe care nu o vezi prea des, dar care reușește de fiecare dată să te surprindă.

C.R.: Considerați chiar atât de gravă încadrarea în formule? În fond, face parte dintre instrumentele criticii dintotdeauna.

M.Ț.: Ca să fiu limpede, mă voi referi la un cronicar de teatru pe care îl respect de altfel pentru cultura discursului: Valentin Dumitrescu de la revista „22”. Dânsul, într-o cronică de teatru la spectacolul meu „Demonul Roșu” de la Teatrul Act spune: „regizorul Marcel Țop rătăcește de la un spectacol la altul în căutarea limbajului”. Nu, domnule Dumitriu, de această dată vă înșelați - și tocmai de aceea îmi permit să vă corectez -, nu rătăcesc nicăieri! Faptul că ați văzut trei spectacole diferite, de trei autori diferiți, puse în scenă, ce-i drept, diferit, nu înseamnă că „rătăcesc”. Pur și simplu mi-am propus să nu repet forme, să nu cad în capcanele, în clișeele, stereotipiile impuse „pe piață” cu voie sau fără voie de anumiți oameni de teatru din România. Și, până la urmă, dincolo de orice propunere, așa le-am simțit, așa le-am făcut.

Pentru că dacă există ceva pe lumea asta care îmi provoacă oroarea, acel ceva este Repetiția! Urăsc Repetiția și atunci când lucrez cu actorii, deși lucrul cu actorii poartă această titulatură împământenită de secole. Detest atât de mult acest cuvânt, încât îl interzic atunci când mă întâlnesc cu ei! Nu mă duc niciodată să „repet”, mă duc să „mă întâlnesc”. Asta pentru ca Repetiția duce la Manierism, Manierismul la Plictiseală! Or, dacă Repetiției și Manierismului li se spune Stil, atunci doamnelor, domnilor cronicari, dați-mi voie să vă spun că stăm prost, am ajuns prost, iar dacă aceste principii de discurs și selecționare critică au ajuns criterii estetice și literă de lege, eu mă dezic și scuip punk-ist în felul acesta de judecată, cu alții, câți or mai fi, și mă retrag, sub ochii dv. încețoșați de cataracta autosuficienței, într-o enclavă, enclava bunului-simț, al bunului gust și, nu în ultimul rând, enclava spectacolelor mele, a publicului meu, a actorilor mei și a celor capabili să înțeleagă, dispuși să se aventureze și să descopere, înainte de a se apuca să judece, să încadreze, să situeze, să fixeze. Și, cu siguranță, nu voi mai cădea de acum în ispita de azi noapte!

C.R.: O ultimă propopziție după această promisiune?

M.Ț.: Nevermind the bollocks! - the vicious director Marcel Țop.