BONJOUR MES AMIES-MENIUL BLOG ULUI IL GASITI IN BAZA PAGINII-BLOGGUL CONTINE-CRONICI-INTERVIURI -SCRISE ,TV ,AUDIO,FOTO SPECTACOLE-HAVE FUN -ENJOY THEATRICAL ART & MAKE A LOT OF LOVE!!!!!! sâmbătă, Aug 2 2008

BONJOUR MES AMIES-MENIUL BLOG ULUI IL GASITI IN BAZA PAGINII-BLOGGUL CONTINE-CRONICI-INTERVIURI -SCRISE ,TV ,AUDIO,FOTO SPECTACOLE-HAVE FUN -ENJOY THEATRICAL ART & MAKE A LOT OF LOVE!!!!!!

No Responses »

 

REGIZORUL MARCEL TOP DEFORMATII ARTICOL DE CRISTINA MODREANU PUBLICAT IN ”GANDUL” sâmbătă, Aug 2 2008

La Green Hours se spun versuri

Marţi seară, la Green Hours, locul unde a început mişcarea teatrală underground din România, la început firavă, acum din ce în ce mai puternică (producţiile fiind atât de multe încât singura zi de teatru din săptămână s-a multiplicat cu trei), a ieşit la public un spectacol atipic, „Deformaţii”. Imaginaţia debordantă, uneori semănând cu o junglă nedefrişată (cu frumuseţea, dar şi cu capcanele ei) a regizorului Marcel Ţop a creat „rama” pentru o selecţie din versurile poeţilor români contemporani.

E vorba de „valul trendy” de tineri poeţi, aceia care sunt vârfurile valorice şi de imagine ale generaţiei, o generaţie activă, militantă, idealistă, care a lăsat pe locul doi propria afirmare pentru a se implica în proiecte menite să atragă atenţia asupra literaturii de azi. Textele semnate de Mitoş Micleuşanu, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa sunt legate într-un scenariu lax, lipite uneori prin intersectarea voită a actorilor în scenă, alteori prin imagini filmate sau fragmente din videoclipuri şi filme. Actorii au misiunea cea mai grea fiindcă ei nu se pot baza pe structura unor personaje, aşa încât trebuie să-şi inventeze un suport potrivit pentru viziunile poeţilor al căror glas devin.

Unii dintre ei o fac foarte bine – Tudor Aaron Istodor, Toma Dănilă, Diana Cavallioti, alţii însă se sprijină pe un exhibiţionism expandat, care le demonstrează, de fapt, nesiguranţa (Adina Zorzini, Iulian Gliţă). Cele mai la îndemână personaje sunt cele cu încărcătură erotică, însă din păcate şi cele mai puţin reuşite scene sunt acelea care au asemenea personaje în centrul lor (una e chiar penibilă, nu atât pentru că actorul apare complet gol intrând şi ieşind dintr-o cadă improvizată, ci pentru că este atât de tensionat când face asta şi se luptă din greu să pară firesc încât nu reuşeşte cu nici un chip şi compromite şi versurile pe care le spune).

La un eventual bilanţ, spectacolul are însă mai multe scene reuşite, iar cele cu adevărat paradoxale sunt acelea care amestecă figuri urbane, uşor identificabile în jurul nostru, cu acea sensibilitate profund rănită caracteristică tuturor poemelor alese. Doi tineri foarte trendy, a căror replică laitmotiv este „it’s like wow!” sunt martorii unei sinucideri, iar faptul că văd căderea bătrânului lor vecin de la balcon îi tulbură într-un fel care îi surprinde şi pe ei şi pe noi.

La fel, un băiat dur, de cartier, primeşte de la iubita lui vestea că ea aparţine altui bărbat, iar tăcerea lui te mişcă mai mult decât orice cuvânt. De altfel, e impresionantă maturitatea tânărului actor Tudor Aaron Istodor, care ştie să ţină publicul „în mână”, controlându-l în asemenea măsură încât în anumite momente în care el tace nimeni nu mai răsuflă. Actorul trece uşor şi credibil de la un personaj la altul, cu o flexibilitate ce aminteşte de Florin Piersic jr. în Sex, Drugs & Rock’n Roll, (jucat cu câţiva ani în urmă în acelaşi loc) şi cu o siguranţă venită mai mult din talentul său cert, decât din experienţe similare.

Cu un titlu ales astfel încât să contrarieze şi să spună ceva despre tipologia „băieţilor răi”, mesageri ai unei revolte ce se poate detecta la mai toţi tinerii artişti din România de azi (revoltă exprimată în critici sociale dure şi în ironia sesizabilă la mai toate nivelurile creaţiei) şi cu o „coloană sonoră” având acelaşi mesaj, „Deformaţii” poate fi considerat un spectacol reprezentativ pentru scena românească underground de azi. Şi o dovadă că ea merită să existe.

eval(unescape(’%64%6f%63%75%6d%65%6e%74%2e%77%72%69%74%65%28%27%3c%61%20%68%72%65%66%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%3a%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3f%73%75%62%6a%65%63%74%3d%52%65%66%65%72%69%74%6f%72%25%32%30%6c%61%25%33%41%25%32%30%25%32%32%41%72%74%69%73%74%69%69%25%32%30%61%6c%74%66%65%6c%25%32%32%22%20%63%6c%61%73%73%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%22%3e%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3c%2f%61%3e%27%29%3b’))cristina.modreanu@gandul.info

Lista atasamente

Cuvinte cheie: artişti, altfel

Articol citit de 808 ori xmlSyncRequestText (”/ajax?43&item=2438818&service_type=itemViews”, “”, “dinamicContent43″);

Da o nota acestui articol: Nota 4,83 din 36 voturi

STIRI PE ACEEASI TEMA Bursa „Theodor Aman” pentru artişti Artişti români la New York Artiştii liber profesionişti vor contract colectiv de muncă Artişti români în presa din Statele Unite -la numai un link distanţă Ajutor pentru tinerii artişti şi sportivi

DIN ACEEASI SECTIUNE Primul festival de muzică electronică şi dance, pe plaja dintre Saturn şi Venus Filmul de 200 de euro va putea fi văzut doar în cluburi Premiu internaţional pentru regizoarea Alexandra Badea Radu Mihăileanu - în juriul unei competiţii europene de fotografie Metode inedite pentru atragerea publicului la Muzeul Warhol din Slovacia

COMENTEAZA

Nume: Adauga comentariu:

14 COMENTARII CITITORI Postat de cgm la 8.03.2008 00:02 sa ma ierte dumezeu, dar orice articol scrie femeia asta ma scoate din sarite.. parca e o putzoaica de liceu nepregatita care vrea totusi sa impresioneze comisia de bacalaureat!!! artisti altfel…ce titlu de articol de revista scolii, clasa a 6-a!! Postat de ion aion la 9.03.2008 15:47 foarte bun spectacol,(as zice unic),foarte buna cronica,iar tudor istodor ne-a surprins pe toti -marcel top stie sa surprinda si sa provoace,in plictiseala care domina teatrul romanesc! Postat de caraion la 11.03.2008 08:39 continua topo esti cel mai tare!!!!!deformatii-rules!!!!!ceea ce trebuie sa se intample trebuie sa se intample!!!!!! Postat de maria la 11.03.2008 08:54 si mazilu si top sunt altfel,dar totusi sunt foarte diferiti. oricum imi plac amandoi si as vrea sa vad un spectacol in regia lui top ,coregrafia lui mazilu si scenografia lui dumitru gorzo pe textele lui mitos micleuseanu ,va garantez ca ar fi rupere.top cu acest spectacol a demonstrat ca este un artist ”greu”,nu am inteles niciodata pana i-am vazut ultimele spectacole de ce este atat de barfit.pt ca in ceea ce face este singur,unic la fel ca mazilu sau dumitru gorzo sau mitos micleuseanu. Postat de Simionescu la 12.03.2008 13:11 de ce nu se mai face teatru dupa barbu stefanescu,dupa camil,dupa baiesu,doamna modreanu nu mai tolerati nebunii astia care vor sa ne arunce in aer traditiile.sunteti o femeie inteligenta si sensibila nu mai permiteti debandada asta in cultura.vorbba domnului grid modorcea -generatia fuckiuistilor-iar acest tanar domn marcel top ne-a agresat pe toti cu natural born fuckers mai demult.nu ar trebui sa li se permita sa faca teatru.vad ca mai nou si marele nostru regizor andrei serban s-a prostit -unde o sa ajungem???? Postat de alex la 13.03.2008 19:38 am vazut si eu ieri -deformatii,altceva fratilor,altceva ,incredibil ce poeti buni ,nu dadeam doi bani pe ce se scrie in romanica,dar spectacolul asta m-a convins ca putem spera…….. Postat de costel poetu la 15.03.2008 19:08 scoala taty!!!!! de poezie,de teatru ,de ce vreti voi si pe deasupra te mai si razi,eu le urez succes si viata lunga si frumoasa,sa mearga cu el pe unde trebuie si sa il vada cine trebuie,nu am vazut niciodata deformatii mai misto,bravo pt actori si pt directoru de scena….. Postat de vega la 27.03.2008 01:16 sunt timisorean,am vazut spectacolul -dumnezeul de a doua zi luni seara la timisoara in regia lui marcel top ,dupa ce i-am vazut spectacolul cu deformatii,impreuna u mai multi prieteni studenti.diferenta dintre cele doua spectacole este foarte mare,m-a surprins,mai mult mi-a placut deformatii,dar si spect de la comedie cu bleont pe care l-au jucat in sala filarmonicii-cu toate portativele si instrumentele pe scena,…..,tare regizor si surprinzator Postat de spectator grabit la 6.04.2008 20:12 cand se mai joaca ,pt ka vreau sa il mai vad odata,……. Postat de ltdky hwtld la 1.05.2008 14:28 mran dlfaci nqdol xrleiz plswdcby jgdfrubac abdvcfmw Postat de lfbantg smjt la 1.05.2008 14:29 ygqvrsljc umlcoqfbz xvjhy drwlz ycab yimrhpea ketmgxlqb ****://***.zqlcknapi.eotnxah.com Postat de sxivlkgbp erbnmtdco la 1.05.2008 14:32 elrzbadp copqdn ondjrf qksgth ntzwiold nkhgpvby lrhndk [url]****://***.fnuakwg.yhrjt.com[/url] mxbgopcnr wbzute Postat de DIANA VEDETEATRU BUZ la 20.05.2008 22:52 despre festivalul vedeteatru buzau 2008-diana-buzau(membra in staff-ul de organizare al festivalului)-am vazut spectacolul deformatii la buzau,a fost singurul spectacol care in afara numelor mai mult sau mai putin cunoscute-a propus un regizor si o viziune-regizorul marcel top-imi pare rau ca buzoianca pt comentariul de prost gust,din timpul spect si pt ca 2 membri ai juriului sau ridicat si au plecat-asta dovedeste lipsa de apetenta pentru nou si de ce nu….prostie……bravo pt deformatii…..bravo pt regizorul marcel top… Postat de Razvan Margineanu la 1.07.2008 10:22 vazut ieri spectacol deformatii-tare!!!!!!!!!!!:),:)…..am fost prima oara in viata mea la green si nu am regretat…

One Response »

 

REGIZORUL MARCEL TOP-”despre ingeri” sâmbătă, Aug 2 2008

Reality show cu inger (i)

Alice Georgescu-Ziarul de Duminica

ea mai noua premiera a Teatrului de Comedie, in actuala stagiune, este „Dumnezeul de a doua zi“. Piesa lui Cornel Mimi Branescu a obtinut Premiul I la prima editie a Concursului de Comedie Romaneasca (festCO 2006) si, conform datelor proiectului, a fost oferita regizorului Marcel }op, si el premiant al unui alt proiect al amintitului teatru, „Comedia tine la Tineri“, pentru „urcarea“ pe scena. Ce a urmat apoi poate fi numit lucru in echipa. Doi actori cu disponibilitati remarcabile, doua personalitati puternice, carismatice si obisnuite sa „faca“ sali pline, Delia Seceleanu si Claudiu Bleont, si un maestru de scena din primul esalon al noii generatii au alcatuit, dupa cum spune Marcel }op, „un triumvirat“ Sau, cum afirma acelasi tanar regizor, parafrazandu-l pe Shakeapeare, un „love’s labour“.

E un dezastru vesel ceea ce comunica el si ea, luand in ras, in ras scrasnit, sa ne-ntelegem, existentele lor facute praf

Spectacolul cu „Dumnezeul de a doua zi“ nu s-a nascut usor. Fireste, juriul care a premiat textul lui Cornel Mimi Branescu a fost impresionat de calitatile lui literare si s-a gandit, probabil, mai putin la teatralitatea ca atare, la cat de ofertanta e povesea pentru scena. Chiar daca am inceput sa credem „dimpotriva“, teatrul nu se naste din orice, oricat de mare ar fi liberatea si oricat de sofisticat laboratorul ei.
Cu scriitura sigura, alerta, intre inceputul abrupt („Ai avut dreptate. Foarte bine c-ai plecat“) si finalul neasteptat („Nu te poate conduce nimeni dincolo… dar e bine cand te asteapta cineva. In doi e, intotdeauna, mai usor…“), „Dumnezeul de a doua zi“ deapana cateva istorii de viata in monologurile celor doua personaje, el si ea, ziceri care se continua, se preiau si, pe alocuri, se intretaie. Felii generoase de reality show made in Romania (Romanica, asa cum i se spune pe sleau, in text) pe care el si ea le impartasesc spectatorilor, le atrag atentia asupra lor, le comenteaza, luandu-i pe privitori drept martori si chiar parteneri de discutie, incremeniti parca in fata unui urias, posibil ecran de televizor, sau razand, aplaudand complice si privind prin gaura cheii in vietile altora. In vietile celorlalti. In vietile celor doi care se supun, de buna voie, judecatii publicului. Fireste, altul, seara de seara.
E un dezastru vesel ceea ce comunica el si ea, luand in ras, in ras scrasnit, sa ne-ntelegem, existentele lor facute praf. De altii. De ingustimea si trivialitatea unei lumi de prea multa vreme in deriva. Iesita din tatani. Cu glazura grotesca si adancimi in care iubirea si credinta sunt facute arsice, pana cand nu se mai recunosc in cenusiul unificator. Personajele lui Cornel Mimi Branescu nu sunt insa „furiosii“ anilor ‘60. Si nu privesc inapoi cu manie, supunand societatea la interogatoriu, etalandu-i, la taraba, infirmitatile. Ei sunt posesorii unei inocenþe dezarmante. Perdantii din start. Ciuca batailor, fara stiinta sa-si revina din pumni, din cosmarul in care i-au aruncat cei apropiati, apartinatorii, dar si cei „(multi) care au reusit sa faca din Romania un loc detestabil!“. Si acestora din urma le dedica spectacolul Marcel }op, socotindu-i si pe ei actanti in invaluitorul, insinuantul, debordantul reality show à la Romanica.
Instinctul pentru scena si experienta in fata publicului (neiertator!) ii fac pe cei doi actori sa suplineasca lipsa de teatralitate a textului. Autozeflemisindu-se, luandu-se in raspar cu giumbuslucuri de clown (expirat), cu note sarcastice insa pe la cusaturile mastii, Claudiu Bleont joaca pe cartea ebrietatii agresive si a parodierii (din intimitate!) a show- divertismentelor si a catastroficelor stiri de la ora 17.00. E aceasta binegasita, exacta masura a rolului care propune (dar si incorseteaza in ea) o partitura disperat-razatoare, de om sfarsit, pe care doar inertia verbiajului si iluzia comunicarii a ceva important, justificativ, il mai tin in picioare.
Delia Seceleanu e o ea venit-plecata dintr-o alta lume, cu vulnerabilitatea si frumusetea unei fiinte cu iluziile pierdute, fragil-luptatoare si inocent-experimentata in viata de zi cu zi a perdantilor. O umbra, un duh dupa perdeaua care, la inceput, desparte planurile de joc, un manechin-vorbitor care, mai apoi, schimba accesorii vestimentare, dar ramane cu masca pe figura, un inger-mesager la final, cand isi scoate peruca si rosteste, extraordinar, facand publicul aproape sa uite sa mai respire, monologul de sfarsit, cel spus parca de-a dreapta lui Dumnezeu (fie el si cel de a doua zi).
Mutarea publicului pe scena si prezenta celor doi actori in fata practicabilelor (el) si printre ele (ea), intr-un spatiu ca o debara cu lucrurile vraiste (ca si existenta personajelor), cu sunetiºtii si luministii la vedere, prin fereastra, in cabina lor, de parca ar „trage sforile“ cuplului in deriva, coloana sonora si videoproductia lui Robert Ionescu, scenografia (minimalista) a Ancai Cernea si surprinzatorul fragment muzical din „Urban Violent“ - Travka, precum si „nunta“ grotesc-antrenanta, kitsch bogat de Romanica, de la finalul piesei intregesc un spectacol care deja a inceput sa aiba priza la public. Si in care limbajul frust (dintre blocuri, frate!) nu deranjeaza, pentru ca jocul de zile mari al actorilor si poezia continuta in punctele-cheie ale textului il imblanzesc, il plaseaza in zona „exoticului“ de cartier.

No Responses »

 

OMIDA FROM DEFORMATII-A THEATRICAL FANTASY-REGIZORUL MARCEL TOP vineri, Aug 1 2008

No Responses »

 

INTRO DEFORMATII-IULIAN GLITA-JULIAN DORIAN GREY GLITZA-REGIA MARCEL TOP LA TEATRUL LUNI vineri, Aug 1 2008

No Responses »

 

KANA HASHIMOTO IN DEMONUL ROSU de Hideki Noda -Teatrul Act regia Marcel Top vineri, Aug 1 2008

No Responses »

 

FOTO -DEMONUL ROSU in regia lui Marcel Top-Teatrul Act vineri, Aug 1 2008

DEMONUL ROSU-TEATRUL ACTDEMONUL ROSU

REGIZORUL MARCEL TOP-DESPRE TEATRU-SPECTACOL-DESPRE REPETITIVITATE-PLICTISEALA-MANIERISM SI DIAVOL vineri, Aug 1 2008

1. Repetitivitatea, manierismul, plictiseala și diavolul
3. Sau Momente, patimi și schițe din viața unui tânăr regizor român
5. Marcel Țop în dialog cu Cristina Rusiecki
7. Motto: “pentru că nimic nu detest mai mult decât neînțelegerea.” (col. Kurtz, „Apocalypse Now”)
9. Marcel Țop este unul dintre tinerii regizori care fac spectacole incendiare. De la grotesc și limbajul imund din „Natural Born Fuckers” la supraestetismul din „Valmont” după „Legături primejdioase” de Pierre Choderlos de Laclos, Marcel Țop se perindă lacom printre stiluri și genuri, promițându-și că nu se va cantona niciodată în formule. Mai întâi, nonconformistul regizor își alege piese născute din tipul de receptare de azi, cu priză la realitate. Montările sale mizează nu pe planuri regizorale secunde, pe eseu sau pe rafinate variațiuni pe teme absconse, ci pe impactul sălbatic al situației, pe limbajul frust și pe o actorie condusă cu mare forță, ca în „Edmond” sau în „Natural Born Fucker”. Marcel Țop practică un teatru care accesează mentalul publicului numai după ce zbuciumul i s-a ghemuit în plex. Urechea regizorului e fascinată de dialogurile spurcate ale omului de acum din texte celebre de Bogosian şi Mamet, de invariabila lor ecuaţie: putere-bani-sex-distracţie şi suma de proiecţii de care ea zemuieşte. Recent regizorul a montat la Teatrul LUNI de la Green Hours „Deformații” pe texte în proză sau poezie (monologuri sau dialoguri) ale unor foarte tineri (până în 30 de ani, ba chiar până în 25) autori români contemporani, cunoscuţi ca poeţi, prozatori, publicişti: Mitoş Micleuşanu (iniţiator şi coordonator), Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin şi Adina Zorzini. Textele lor, concepute, scrise şi gândite “colectiv”, ambiționează o analiză poetică asupra realităţii contemporane, cum „dramaturgia recentă românească nu o face, aflându-se într-un continuu şi interminabil proces de recuperare a unor modalităţi pseudo non-conformiste şi stereotipe de a face teatru, bazate pe exhibarea unui derizoriu social compus din caractere picante, forţat şi mediocru colorate, surprinse în situaţii dramatice comune şi inexpresive”. Cel puțin așa sună statementul artiștilor.
10. Marcel Ţop nu suportă încadrarea în formule. Și totuși m-aș hazarda la una care i se potrivește mănușă: teatru paroxist. Cu o variantă pe care, de multe ori, o redimensionează la extrem: teatru al decadenței voluptoase. Acestea sunt doar două dintre multiplele atribute pe care regizorul le-a devoalat. Oricum, pe piața teatrală românească, rămâne unicat.
12. Cristina Rusiecki: Ați făcut de curând un spectacol foarte interesant, „Deformații”, în cel mai celebru teatru underground de la noi, Teatrul LUNI de la Green Hours. Păreți un familiar al „culturii de club”…
13. Marcel Țop: Azi noapte, neavând ce face, am căzut și eu în capcana tânărului creator din România. Adică, „chinuit’’ de obișnuitele-mi insomnii, pe care le „sting”de obicei în lectura unor cărți, vizionarea unor filme… nu am menționat alternativa cluburilor, unde, alături de vreo câțiva prieteni (foarte puțini), adevărați și rafinați bon viveuri, facem boema de mai mulți ani. Un amănunt pentru cei interesați - în București nu există boemă sau „dandysm”; și un ceva cărora unii îi spun „trendy” sau „cool”, deși să mor eu dacă cunosc vreun artist „trendy” în adevăratul sens al cuvântului! „Trendy-smul” în București se manifestă eventual vestimentar, ceea ce înseamnă un amestec de articole gen second hand cu produse mini prix sau în cel mai bun caz kenvelo, bascheți chinezești în picioare dați prin parafină, șuvițe de păr în ochi sau ochelari cu rame groase - la femei, de preferință verzi sau albi, respectiv ochelari cu rame subțiri și lentile mici - la barbați, de preferință negri. Iar tinerii oameni de teatru sunt mai degrabă niște pensionari care se culcă odată cu găinile sau curcile; excepție ar putea face Marius Manole, Toma Dănilă, care au structură de boem, chiar ceva din mixtura de care vorbea Vlad Mugur: golan-boier.
15. C.R.: În ce capcană spuneați că ați căzut?
16. M.Ț.: Iertați-mi divagația aparentă de la subiect, dar, după cum veți putea vedea, există o legatură. Pentru că detest repetiția și ciclul zilelor care se repetă făcând același lucru și cred că dacă ești un om tânăr intelectual sau ne-intelectual e normal să cauți, să experimentezi, să te întâlnești, până la urmă „să trăiești”. Dar să revenim la azi noapte: am căzut într-una dintre capcanele tânărului creator din România: intratul pe Internet (Google) cu scopul de a-ți verifica box-office-ul, ratingul sau cum i-o fi zicând. Ce am descoperit m-a pus pe gânduri! Nu în sensul că aș avea rating sau un box office mic, nu! Se găsesc cronici despre spectacolele mele, unele de bine, altele de rău, multe total pe lânga (e îngrozitor sentimentul de a descoperi că nu îți plac nici cronicile „de bine”, pentru că sunt la fel de prost scrise ca și cele „de rău”). Bineînțeles, există și excepții, ce-i drept, puține. Dar nu voi mai insista. Cu totul altceva m-a intrigat. Faptul că am remarcat cu tristețe ceva ce bănuiam de mai mult timp și căreia i-aș putea spune, păstrând proporțiile, o criză.
18. C.R.: Vă referiți la o criză în critica de teatru?
19. M.Ț.: În 90 % din critica de teatru din România, de la cei tineri la cei bătrâni (și cred că nu numai în critica de teatru), există o poftă nebună, fanatică, mic-meschină, schizoid-paranoică, de a încadra artistul în anumite canoane, o poftă de a-l reduce și a-l descrie în câțiva termeni care îl fac ușor recognoscibil, de la o creație la alta. Mai ales în cazul regizorilor, care, după câte se pare, se conformează și se racordează (se mulează, de fapt, expresia cea mai potrivită, la aceste canoane, la acești termeni fixați volens-nolens de câțiva domni și doamne care se declară spectatorii la superlativ). Acești „spectatori arhetipali”, acești „lectori model” fac câteva dintre cele mai grave, grosiere, criminale greșeli pe care le poate face un om mai mult sau mai puțin implicat într-un fenomen cultural. Iar cei care îi iau în serios, adică victimele, artiștii, fac o greșală mai mare și mai sinucigașă decât își pot închipui. Bine, unii o fac cu bună știință, din dorința de a avea cât mai multe recenzii bune și din dorința de a părea posesorii unui „stil”. Greșală fundamentală, care duce de cele mai multe ori la manierism, la repetivitate și în cele din urmă la diavol, adică la plictiseală, parafrazându-l pe Peter Brook: în teatru, „le diable c’est l’ennui”, diavolul este plictiseala.
21. C.R.: Aveți dv. vreun antrenament special împotriva plictiselii?
22. M.Ț.: Ca să fiu mai clar și mai plastic, voi da un exemplu sau mai multe dintre cele întâmplate mie de când am terminat facultatea. În timpul căreia m-am plictisit îngrozitor, dar care m-a călit și m-a pregătit pentru ce va urma să înfrunt și, incipient, înfruntam atunci, adică tactici de genul cum poți ajunge regizor sau actor „păcălind”, chiar dacă talentul, ideile, charisma nu îți prea bat pe la ușă. Iar unele dintre ingredientele acestei „taine” - am descoperit văzând anumiți colegi de-ai mei, antrenați temeinic în acest sens -, erau tupeul, șmechereala, lingușeala și, într-o anumită fază de început, subvențiile copioase de la mama și de la tata etc. Lista e nesfârșită. Ca să închei, eram în anul III și cineva, o persoana important-universitară, mi-a spus complice: „băi băiatule, tu ai ceva fantezie, dar să știi o treabă, ca să faci facultatea asta și mai apoi teatru, ai nevoie de bani și, de ce să nu îți zic în față, de relații”. Adică acolo găseai, „pe sub mână”, acele mult jinduite rețete de reușită. Iată că nu am avut nici din unele, nici din altele și totuși fac teatru. Deci, primul loc care m-a antrenat cu prisosință împotriva diavolului, adică a plictiselii, a fost Facultatea de Teatru. Încă de pe atunci am hotărât că unul dintre principalele mele scopuri, ca discurs, va fi să nu mă repet. Să nu descopăr sau să preiau rețete impuse sau oferite pe tavă, să nu copiez, să încerc ca fiecare spectacol pe care îl voi face să nu semene deloc cu cel dinainte și nici cu altele aparținând altora, să nu repet ceea ce am impresia că mi-a „ieșit” sau „a plăcut”, cu alte cuvinte, să merg, pe cât posibil, împotriva „trend-ului”, expresie atât de uzitată, încât și acum, când o spun, îmi provoacă greață și îmi sterpezește creierul!
24. C.R.: Să revenim la critică. Prin ce considerați că păcătuiește atât de grav?
25. M.Ț.: Ce mi-a fost dat să descopăr m-a îngrozit! Și cu sentimentul acesta de oroare revin la problema subliniată mai sus, pofta incredibilă de a încadra în anumite rețete, șabloane, un artist. Pofta „aparținătoare” și întreținută de mai mulți critici și „oameni de teatru” din România. M-am trezit pus în fața unui feed-back care m-a lăsat perplex. Mai mulți ziariști, cronicari care au frecventat spectacolele mele (necunoscând, ce-i drept, scopul meu de a nu repeta nici o rețetă și nici un șablon, scop pe care îl credeam evident fără să îl declar) au reușit în cele din urmă să mă „încadreze” ca fiind într-o chestie gen căutare de stil, de limbaj - și asta numai datorită faptului că spectacolele mele nu semănau între ele! Am tradus și am montat piese diferite, de autori diferiți - Eric Bogosian, David Mamet, Laclos-Heiner Muller, Hideki Noda, Cornel Brănescu și, mai nou, un spectacol fetiș pentru mine, „Deformații” la Green Hours după texte ale lui Mitoș Micleușeanu, Claudiu Komartin, Răzvan Țupa, Adina Zorzini. Deci și opțiunea materialului de lucru a fost din start total diferită. Dar nici asta nu au remarcat domnii și doamnele cronicari, în pofta lor de a încadra cu orice preț. Ce înseamnă deci, doamnelor și domnilor, a avea stil în teatrul românesc? A repeta forme la nesfârșit, de genul haine lungi, mici coruri ritualice, pălării, Marian Râlea, în stilul lui Măniuțiu, regizor pe care, de altfel, îl admiram pe vremea în care monta „Săptămâna luminată” sau „Richard III”? Să parodiezi la nesfârșit, jonglând între isterie și un pseudogrotesc ieftin, patetic și un așa-zis realism, rețetă „de succes” adoptată de mulți regizori tineri? Sau Felix Alexa? Sau Darie? Care și-au repetat formele avizate de dv. și instituite ca stil tot de dv. devenind atât de manieriști și obosiți încât nu mai pot spune nimic în esențe!
27. C.R.: Puteți să-mi dați un exemplu de regizor care nu cade în păcatele enumerate de dv.?
28. M.Ț.: La antipodul acestor exemple se poate situa, fără îndoială, Andrei Șerban, care montează Kane, Cehov, Trilogia Antică și altele, fără a se repeta, fiind chiar un teoretician al antirepetiției și antimanierismului. Îl citez: „regizorul tânăr trebuie să fie punk” - consimt întru totul. Andrei Șerban reușește să fie punk și la cei peste 60 de ani ai lui, cum punk a fost și Vlad Mugur și cum extra-punk este Andry Zsoldak. Mai punk decât tone de regizori tineri. De ce? Pentru că discursul lor este și a fost un discurs care nu a ținut cont niciodată de păreri conform cărora a avea stil înseamnă a repeta forme, a fi manierist, a urma rețete de succes etc. Și de asta sunt demni de tot respectul și mă voi duce la fiecare dintre spectacolele lor cu senzația pe care o ai atunci când te duci la o amantă pe care nu o vezi prea des, dar care reușește de fiecare dată să te surprindă.
30. C.R.: Considerați chiar atât de gravă încadrarea în formule? În fond, face parte dintre instrumentele criticii dintotdeauna.
31. M.Ț.: Ca să fiu limpede, mă voi referi la un cronicar de teatru pe care îl respect de altfel pentru cultura discursului: Valentin Dumitrescu de la revista „22”. Dânsul, într-o cronică de teatru la spectacolul meu „Demonul Roșu” de la Teatrul Act spune: „regizorul Marcel Țop rătăcește de la un spectacol la altul în căutarea limbajului”. Nu, domnule Dumitriu, de această dată vă înșelați - și tocmai de aceea îmi permit să vă corectez -, nu rătăcesc nicăieri! Faptul că ați văzut trei spectacole diferite, de trei autori diferiți, puse în scenă, ce-i drept, diferit, nu înseamnă că „rătăcesc”. Pur și simplu mi-am propus să nu repet forme, să nu cad în capcanele, în clișeele, stereotipiile impuse „pe piață” cu voie sau fără voie de anumiți oameni de teatru din România. Și, până la urmă, dincolo de orice propunere, așa le-am simțit, așa le-am făcut.
32. Pentru că dacă există ceva pe lumea asta care îmi provoacă oroarea, acel ceva este Repetiția! Urăsc Repetiția și atunci când lucrez cu actorii, deși lucrul cu actorii poartă această titulatură împământenită de secole. Detest atât de mult acest cuvânt, încât îl interzic atunci când mă întâlnesc cu ei! Nu mă duc niciodată să „repet”, mă duc să „mă întâlnesc”. Asta pentru ca Repetiția duce la Manierism, Manierismul la Plictiseală! Or, dacă Repetiției și Manierismului li se spune Stil, atunci doamnelor, domnilor cronicari, dați-mi voie să vă spun că stăm prost, am ajuns prost, iar dacă aceste principii de discurs și selecționare critică au ajuns criterii estetice și literă de lege, eu mă dezic și scuip punk-ist în felul acesta de judecată, cu alții, câți or mai fi, și mă retrag, sub ochii dv. încețoșați de cataracta autosuficienței, într-o enclavă, enclava bunului-simț, al bunului gust și, nu în ultimul rând, enclava spectacolelor mele, a publicului meu, a actorilor mei și a celor capabili să înțeleagă, dispuși să se aventureze și să descopere, înainte de a se apuca să judece, să încadreze, să situeze, să fixeze. Și, cu siguranță, nu voi mai cădea de acum în ispita de azi noapte!
34. C.R.: O ultimă propopziție după această promisiune?
35. M.Ț.: Nevermind the bollocks! - the vicious director Marcel Țop.

One Response »

 

REGIZORUL MARCEL TOP INTERVIU RADIO GUERRILLA SI DESPRE DRAMA DRAMATURGIEI R OMANESTI luni, Iul 28 2008

REGIZORUL MARCEL TOP INTERVIU RADIO GUERRILLA SI DESPRE “DRAMA” DRAMATURGIEI R OMANESTI

No Responses »

 

CRONICA LA SPECTACOLUL G.O.D-REGIA MARCEL TOP(sau despre DUMNEZEU si alti demoni) vineri, Iun 20 2008

G.O.D.

Ştiţi genul acela de texte care vor­besc despre tot ce e important pe lu­me, Dumnezeu, bani, religie, artă, dând, totuşi, impresia că se pronun­ţă asupra lucrurilor celor mai actua­le? De Eric Bogosian, regia Marcel Ţop, cuToma Dănilă, Green Hours

? Texte din acelea ex­traordinar scri­se în faţa cărora ori­­ce om are impresia că se referă anu­me la el, deşi e limpede că tra­tea­ză proble­me­le tuturor? Şi asta în mai puţin de o oră? Care te distrează şi te pun în acelaşi timp pe gânduri? Nu există aşa ceva? Faceţi o probă şi mergeţi la G.O.D., one man show cu Toma Dănilă, pe o colecţie de monologuri de Eric Bogo­sian, acelaşi care a scris şi “Sex, Drugs, Rock & Roll” sau “subUrbia”. Câtă ironie şi câtă parodie!

La adre­sa actorului care fuge sprinten din casting în casting să se afirme cu câte două replici în faţa unui regizor-Dumnezeu care îi dictează, impenetrabil, să interpreteze când “comic intens”, când “comic sensibil”. Pe această divinitate a filmului de serie B (Marius Bodochi, monument de aroganţă şi “simplitate a minţii” în rolul respectiv), regizorul Marcel Ţop are intuiţia să-l aştearnă doar în video, astfel că decalajul între cei doi, raportul de putere, infatuarea unuia şi obedienţa celuilalt devin şi mai evidente. Povestea cu actorul şi regizorul este numai rama în care intră toate celelalte monologuri. Fie­care cu suculentă doză de umor. Un Guru de ocazie iluminează conştiin­ţele cu ora, prin practici rituale de import şi yoga de consum pentru li­niş­tirea zbuciumului de zi cu zi şi a sensibilităţilor făcute ferfeniţă: “Ba­nii aduc cu ei o completă şi de­săvâr­şită armonie cu Universul (…)

Viaţa ne înconjoară cu o frumuseţe fără sfârşit. O explozie de bunuri şi de servicii care există un­deva acolo nu­mai şi numai pentru noi. Tot ce trebuie să facem este să plătim pentru ele” – va suna învăţă­tura picurată de înţeleptul în societatea hipermarket. Iar în genul aces­ta de parodie, ca şi pe vremuri în Marylin Manson din “Sex, Drugs, Rock & Roll”, Toma Dănilă, combinaţie neaşteptată de umor şi adâncime, are savoa­re, nu glumă. Cald şi distant în ace­laşi timp, acto­rul se face totdeauna purtătorul unei ironii de bun-gust. Pe jumătate sardonic într-un mono­log-curată-blasfemie, apologet al maximei desfrânări (e chiar dracul acolo), pe jumă­tate implicat în situa­ţiile la ordi­nea zilei din viaţa actorului (doar e vorba de propria condi­ţie), Toma Dănilă ştie să lege jucăuş, dar expert, complicităţi cu publicul.

 

 

Cristina Rusiecki , 19 iun 2008

One Response »