CRONICA LA SPECTACOLUL G.O.D-REGIA MARCEL TOP(sau despre DUMNEZEU si alti demoni) vineri, Iun 20 2008

G.O.D.

Ştiţi genul acela de texte care vor­besc despre tot ce e important pe lu­me, Dumnezeu, bani, religie, artă, dând, totuşi, impresia că se pronun­ţă asupra lucrurilor celor mai actua­le? De Eric Bogosian, regia Marcel Ţop, cuToma Dănilă, Green Hours

? Texte din acelea ex­traordinar scri­se în faţa cărora ori­­ce om are impresia că se referă anu­me la el, deşi e limpede că tra­tea­ză proble­me­le tuturor? Şi asta în mai puţin de o oră? Care te distrează şi te pun în acelaşi timp pe gânduri? Nu există aşa ceva? Faceţi o probă şi mergeţi la G.O.D., one man show cu Toma Dănilă, pe o colecţie de monologuri de Eric Bogo­sian, acelaşi care a scris şi “Sex, Drugs, Rock & Roll” sau “subUrbia”. Câtă ironie şi câtă parodie!

La adre­sa actorului care fuge sprinten din casting în casting să se afirme cu câte două replici în faţa unui regizor-Dumnezeu care îi dictează, impenetrabil, să interpreteze când “comic intens”, când “comic sensibil”. Pe această divinitate a filmului de serie B (Marius Bodochi, monument de aroganţă şi “simplitate a minţii” în rolul respectiv), regizorul Marcel Ţop are intuiţia să-l aştearnă doar în video, astfel că decalajul între cei doi, raportul de putere, infatuarea unuia şi obedienţa celuilalt devin şi mai evidente. Povestea cu actorul şi regizorul este numai rama în care intră toate celelalte monologuri. Fie­care cu suculentă doză de umor. Un Guru de ocazie iluminează conştiin­ţele cu ora, prin practici rituale de import şi yoga de consum pentru li­niş­tirea zbuciumului de zi cu zi şi a sensibilităţilor făcute ferfeniţă: “Ba­nii aduc cu ei o completă şi de­săvâr­şită armonie cu Universul (…)

Viaţa ne înconjoară cu o frumuseţe fără sfârşit. O explozie de bunuri şi de servicii care există un­deva acolo nu­mai şi numai pentru noi. Tot ce trebuie să facem este să plătim pentru ele” – va suna învăţă­tura picurată de înţeleptul în societatea hipermarket. Iar în genul aces­ta de parodie, ca şi pe vremuri în Marylin Manson din “Sex, Drugs, Rock & Roll”, Toma Dănilă, combinaţie neaşteptată de umor şi adâncime, are savoa­re, nu glumă. Cald şi distant în ace­laşi timp, acto­rul se face totdeauna purtătorul unei ironii de bun-gust. Pe jumătate sardonic într-un mono­log-curată-blasfemie, apologet al maximei desfrânări (e chiar dracul acolo), pe jumă­tate implicat în situa­ţiile la ordi­nea zilei din viaţa actorului (doar e vorba de propria condi­ţie), Toma Dănilă ştie să lege jucăuş, dar expert, complicităţi cu publicul.

 

 

Cristina Rusiecki , 19 iun 2008

No Responses »

 

G.O.D. Noua premiera a regizorului Marcel Top la Teatrul Luni de la Green Hours duminică, Iun 1 2008

G.O.D. Noua premiera a regizorului Marcel Top la Teatrul Luni de la Green Hours

One Response »

 

NOUA PREMIERA A REGIZORULUI MARCEL TOP CU TOMA DANILA SI MARIUS BODOCHI-G.O.D si afisul sau preferat sâmbătă, Mai 24 2008

2 Responses »

 

MARCEL TOP REGIZORUL-DEFORMATII SPECTACOLUL-CRISTINA MODREANU -GANDUL vineri, Mai 9 2008

La Green Hours se spun versuri

Marţi seară, la Green Hours, locul unde a început mişcarea teatrală underground din România, la început firavă, acum din ce în ce mai puternică (producţiile fiind atât de multe încât singura zi de teatru din săptămână s-a multiplicat cu trei), a ieşit la public un spectacol atipic, „Deformaţii”. Imaginaţia debordantă, uneori semănând cu o junglă nedefrişată (cu frumuseţea, dar şi cu capcanele ei) a regizorului Marcel Ţop a creat „rama” pentru o selecţie din versurile poeţilor români contemporani.

E vorba de „valul trendy” de tineri poeţi, aceia care sunt vârfurile valorice şi de imagine ale generaţiei, o generaţie activă, militantă, idealistă, care a lăsat pe locul doi propria afirmare pentru a se implica în proiecte menite să atragă atenţia asupra literaturii de azi. Textele semnate de Mitoş Micleuşanu, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa sunt legate într-un scenariu lax, lipite uneori prin intersectarea voită a actorilor în scenă, alteori prin imagini filmate sau fragmente din videoclipuri şi filme. Actorii au misiunea cea mai grea fiindcă ei nu se pot baza pe structura unor personaje, aşa încât trebuie să-şi inventeze un suport potrivit pentru viziunile poeţilor al căror glas devin.

Unii dintre ei o fac foarte bine – Tudor Aaron Istodor, Toma Dănilă, Diana Cavallioti, alţii însă se sprijină pe un exhibiţionism expandat, care le demonstrează, de fapt, nesiguranţa (Adina Zorzini, Iulian Gliţă). Cele mai la îndemână personaje sunt cele cu încărcătură erotică, însă din păcate şi cele mai puţin reuşite scene sunt acelea care au asemenea personaje în centrul lor (una e chiar penibilă, nu atât pentru că actorul apare complet gol intrând şi ieşind dintr-o cadă improvizată, ci pentru că este atât de tensionat când face asta şi se luptă din greu să pară firesc încât nu reuşeşte cu nici un chip şi compromite şi versurile pe care le spune).

La un eventual bilanţ, spectacolul are însă mai multe scene reuşite, iar cele cu adevărat paradoxale sunt acelea care amestecă figuri urbane, uşor identificabile în jurul nostru, cu acea sensibilitate profund rănită caracteristică tuturor poemelor alese. Doi tineri foarte trendy, a căror replică laitmotiv este „it’s like wow!” sunt martorii unei sinucideri, iar faptul că văd căderea bătrânului lor vecin de la balcon îi tulbură într-un fel care îi surprinde şi pe ei şi pe noi.

La fel, un băiat dur, de cartier, primeşte de la iubita lui vestea că ea aparţine altui bărbat, iar tăcerea lui te mişcă mai mult decât orice cuvânt. De altfel, e impresionantă maturitatea tânărului actor Tudor Aaron Istodor, care ştie să ţină publicul „în mână”, controlându-l în asemenea măsură încât în anumite momente în care el tace nimeni nu mai răsuflă. Actorul trece uşor şi credibil de la un personaj la altul, cu o flexibilitate ce aminteşte de Florin Piersic jr. în Sex, Drugs & Rock’n Roll, (jucat cu câţiva ani în urmă în acelaşi loc) şi cu o siguranţă venită mai mult din talentul său cert, decât din experienţe similare.

Cu un titlu ales astfel încât să contrarieze şi să spună ceva despre tipologia „băieţilor răi”, mesageri ai unei revolte ce se poate detecta la mai toţi tinerii artişti din România de azi (revoltă exprimată în critici sociale dure şi în ironia sesizabilă la mai toate nivelurile creaţiei) şi cu o „coloană sonoră” având acelaşi mesaj, „Deformaţii” poate fi considerat un spectacol reprezentativ pentru scena românească underground de azi. Şi o dovadă că ea merită să existe.

eval(unescape(’%64%6f%63%75%6d%65%6e%74%2e%77%72%69%74%65%28%27%3c%61%20%68%72%65%66%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%3a%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3f%73%75%62%6a%65%63%74%3d%52%65%66%65%72%69%74%6f%72%25%32%30%6c%61%25%33%41%25%32%30%25%32%32%41%72%74%69%73%74%69%69%25%32%30%61%6c%74%66%65%6c%25%32%32%22%20%63%6c%61%73%73%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%22%3e%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3c%2f%61%3e%27%29%3b’))cristina.modreanu@gandul.info

Lista atasamente

 

 

Cuvinte cheie: artişti, altfel

Articol citit de 629 ori xmlSyncRequestText (”/ajax?43&item=2438818&service_type=itemViews”, “”, “dinamicContent43″);

Nota 4,50 din 12 voturi xmlSyncRequestText (”/ajax?53&item=2438818&service_type=rate”, “”, “dinamicContent53″);

STIRI PE ACEEASI TEMA Bursa „Theodor Aman” pentru artişti Artişti români la New York Artiştii liber profesionişti vor contract colectiv de muncă Artişti români în presa din Statele Unite -la numai un link distanţă Intelectuali şi artişti – umăr la umăr pentru salvarea sediului GDS

DIN ACEEASI SECTIUNE Cristian Mungiu e Cavaler francez Mari actori, mare eşec Podul de flori, în avanpremieră la Bucureşti Horaţiu Mălăele împarte cu Ştefan Bănică jr. rolul Revizorului lui Gogol Povestea lui John McLaughlin

COMENTEAZA

Nume: Adauga comentariu:

12 COMENTARII CITITORI Postat de cgm la 8.03.2008 00:02 sa ma ierte dumezeu, dar orice articol scrie femeia asta ma scoate din sarite.. parca e o putzoaica de liceu nepregatita care vrea totusi sa impresioneze comisia de bacalaureat!!! artisti altfel…ce titlu de articol de revista scolii, clasa a 6-a!! Postat de ion aion la 9.03.2008 15:47 foarte bun spectacol,(as zice unic),foarte buna cronica,iar tudor istodor ne-a surprins pe toti -marcel top stie sa surprinda si sa provoace,in plictiseala care domina teatrul romanesc! Postat de caraion la 11.03.2008 08:39 continua topo esti cel mai tare!!!!!deformatii-rules!!!!!ceea ce trebuie sa se intample trebuie sa se intample!!!!!! Postat de maria la 11.03.2008 08:54 si mazilu si top sunt altfel,dar totusi sunt foarte diferiti. oricum imi plac amandoi si as vrea sa vad un spectacol in regia lui top ,coregrafia lui mazilu si scenografia lui dumitru gorzo pe textele lui mitos micleuseanu ,va garantez ca ar fi rupere.top cu acest spectacol a demonstrat ca este un artist ”greu”,nu am inteles niciodata pana i-am vazut ultimele spectacole de ce este atat de barfit.pt ca in ceea ce face este singur,unic la fel ca mazilu sau dumitru gorzo sau mitos micleuseanu. Postat de Simionescu la 12.03.2008 13:11 de ce nu se mai face teatru dupa barbu stefanescu,dupa camil,dupa baiesu,doamna modreanu nu mai tolerati nebunii astia care vor sa ne arunce in aer traditiile.sunteti o femeie inteligenta si sensibila nu mai permiteti debandada asta in cultura.vorbba domnului grid modorcea -generatia fuckiuistilor-iar acest tanar domn marcel top ne-a agresat pe toti cu natural born fuckers mai demult.nu ar trebui sa li se permita sa faca teatru.vad ca mai nou si marele nostru regizor andrei serban s-a prostit -unde o sa ajungem???? Postat de alex la 13.03.2008 19:38 am vazut si eu ieri -deformatii,altceva fratilor,altceva ,incredibil ce poeti buni ,nu dadeam doi bani pe ce se scrie in romanica,dar spectacolul asta m-a convins ca putem spera…….. Postat de costel poetu la 15.03.2008 19:08 scoala taty!!!!! de poezie,de teatru ,de ce vreti voi si pe deasupra te mai si razi,eu le urez succes si viata lunga si frumoasa,sa mearga cu el pe unde trebuie si sa il vada cine trebuie,nu am vazut niciodata deformatii mai misto,bravo pt actori si pt directoru de scena….. Postat de vega la 27.03.2008 01:16 sunt timisorean,am vazut spectacolul -dumnezeul de a doua zi luni seara la timisoara in regia lui marcel top ,dupa ce i-am vazut spectacolul cu deformatii,impreuna u mai multi prieteni studenti.diferenta dintre cele doua spectacole este foarte mare,m-a surprins,mai mult mi-a placut deformatii,dar si spect de la comedie cu bleont pe care l-au jucat in sala filarmonicii-cu toate portativele si instrumentele pe scena,…..,tare regizor si surprinzator Postat de spectator grabit la 6.04.2008 20:12 cand se mai joaca ,pt ka vreau sa il mai vad odata,……

One Response »

 

REGIZORUL MARCEL TOP-INTERVIU -ADEVARUL vineri, Mai 9 2008

1. De ce textul acesta, un text de la sfirsitul secolului 18, cind publicul va inregistrase ca pe un regizor de piese contemporane? Prin ce credeti ca textul acesta mai poate interesa publicul contemporan?

Este vorba de un text, care in sinele lui, iti lasa impresia ca a fost scris ieri, asa cum spunea P Brook, despre piesele lui Shakespeare. Baudelaire spunea despre romanul lui Laclos ,care a fost interzis un timp indelungat ,ca daca aceasta carte va fi arsa ,va arde cu flacara albastra gheata. Adaptarea lui Muller dupa roman impinge si mai departe, ”blasfemia”, atat de departe incat, personajele si textul devin foarte contemporane, adica statutul, ‘blasfematoriu ”, devine unul firesc acum, pentru aceste vremuri. Personajele sunt doi zei, doi aristocrati si in acelasi timp, ”golani, ”calai” ai erotismului, sexualitatii, depravarii. Sunt doua animale, fiare vampirice stict sexuale, care deconstruiesc tot, reducand tot ce ar putea fi sentimental la pur sexual, visceral. De fapt daca as incerca sa gasesc un subtitlu al spectacolului acesta ar fi, ”noua dezordine amoroasa ”, parafrazand titlul cartii lui Bruckner. In acest sens textul lui Laclos si Muller mi se pare unul foarte contemporan pentru aceste timpuri de criza a sexualitatii, erotismului si de obsesie pana la narcisism fata de aceste concepte, rasucite si incalcite, exhibate si flambate in diverse chipuri si diverse discursuri intelectuale sau practice. Traim pana la urma intr-un secol excitat, obsedat, ‘’spurcat”, de sexualitate.

2. De ce ati simtit nevoia acestei compilatii din Laclos si Muller?

Muller a luat in primire textul lui La Clos si la plimbat prin, psihanaliza ridiculizand-o, a transformat grenadele lui La Clos in focoase nucleare. Sub perdeaua limbajului elevat, al discursului metaforizat a strecurat, fricile, angoasele, obsesiile noastre vis-a-vis de acest domeniu, intunecat si totusi atat de adulat, interzis dar totusi atat de vizitat al erotismului, al perversitatii. In acest scop a transformat personajele in niste, ”monstrii”, punandu-le tentacule mai multe si mai raspandite in toate directiile. Acest text este ca o caracatita care sugruma, incita si excita sau revolta, iata motivul. Muller i-a adaugat mai multa cruzime si a ridicat mai sus nivelul statutul anarhic al personajelor.

3. Cum se explica estetismul dens din spectacol (din nou, neobisnuit pina acum la regizorul Marcel Top)?

Nu stiu daca este vorba de un estetism, in orice caz daca acesta exista nu mi l-am programat. Pe mine ma intereseaza in spectacolele pe care mi le propun sa ating energiile, visceralitatile publicului. Imi place sa intrig, sa fac ‘’scandal ”, in sens ”kierkegaardian”. Si acest text mi-a oferit ocazia sa il fac intr-un mod ”pseudointelectual”, ”pseudopoetic”, ”pseudoestetic”. Textul spectacolului este un text metaforico-animalic, primar, crud si in acelasi timp elevat. Cu ironie cruda, accente de gheata. De altfel actorilor, le-am spus sa muste din text ca dintr-o bucata de carne cruda, ca din marul pacatului.

4. Cum v-ati asortat viziunea la spatiul Galeriei Montage?

Intentiile mele regizorale sau pliat perfect pe acest spatiu. Spectatorii sunt invitati in salonul marchizei de de Meurteil la un festin, in jurul careia stau, devine scena, ghilotina si esafod, in care cei doi, flageleaza pana la carne victimele si conceptele metamorfozand totul intr-o celebrare demonica, intr-o sarbatoare a viciilor si a poftelor interzise.

5. Este prima intilnire cu un spatiu neconventional? Ce se schimba pt un regizor cu ocazia unei asemnea intilniri?

A fost un proces absolut firesc si l-am tratat ca atare. Fiecare text cere spatiul lui. In modul acesta aplic intotdeauna proiectele. Si cel mai potrivit spatiu pentru Valmont-mi s-a parut a fi spatiul Teatrului Montage.
Si in final ca sa inchei cu o replica care sustine raspunsurile si demersul meu pe acest text, replica vicontelui Valmont: ”un singur lucru ar putea sa opreasca ceasurile lumii - vesnicia ca erectie continua”.

No Responses »

 

vineri, Mai 9 2008

Nr. 4088 de vineri, 16 noiembrie 2007 Arhiva Pagina de start Redactia Cauta un articol :

Cultura deschide »

Visul lui Pittis traieste de trei ani

– Premiera mondiala la Radio3Net

Astazi, Radio3Net “Florian Pittis” implineste trei ani de existenta, prilej cu care ascultatorilor li s-au pregatit evenimente speciale. Intre orele 08.00 si 19.00 primul radio de stat net-only, si deocamdata singurul, isi deschide portile pentru toti cei care vor sa vina in vizita. Si, in premiera mondiala, la Radio3 Net “Florian Pittis”, regizorul Marcel Top va pune in scena virtuala conceptul de “radio in radio”. Sunt trei ani de cand radioul infiintat de Florian Pittis a inceput sa emita. Si ceva mai mult de trei luni de cand Radio3Net poarta numele marelui artist, plecat prea curand dintre noi. Astazi, postul de radio isi dezvaluie secretele, deschizandu-si portile tuturor celor care vor sa intre, ocazie cu care pe prima pagina a site-ului www.radio3net.ro va putea fi accesata Galeria Video a postului, proaspat reorganizata si imbogatita de-a lungul anilor. Concerte, piese de teatru, interviuri in exclusivitate si multe altele vor fi la dispozitia tuturor. Tot la www.radio3net.ro, si tot astazi, se va inaugura site-ul “Noapte buna, copii!”. Un site pentru copiii de toate varstele. Care vor putea de-acum incolo sa intre in lumea povestilor aflate in fonoteca Radiodifuziunii Romane si care vor putea fi ascultate oricand pe Internet. In premiera mondiala, la Radio3 Net “Florian Pittis”, Marcel Top, unul dintre regizorii care fac parte din noua generatie, premiat la festivaluri nationale si internationale, va pune in scena virtuala conceptul de “radio in radio”. Dupa primii trei ani de “radio in culori”, ascultatorii de Radio3 Net vor putea auzi si vedea o piesa interactiva dupa textul “Talk Radio” al lui Eric Bogosian. In studio sau prin telefon, incepand cu ora 19:00, isi vor da concursul: Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Claudiu Bleont, Tudor Aaron Istodor, Razvan Oprea, Iulian Glita, Delia Seceleanu, Mihaela Ailincai si Toma Danila. “Vocea care nu se vede” este un spectacol despre fricile, angoasele, dementele, ridicolul si paranoia celor care traiesc in cutiile de beton ale marilor orase. Productia se doreste un spectacol total, despre voci care (se) vad, se aud si au ceva de spus. (M.A.)

No Responses »

 

REGIZORUL MARCEL TOP-SPECTACOL ESEU-VALMONT-CRONICA DE OANA STOICA joi, Mai 1 2008

Asasinarea unei curve - Valmont

Oana Stoica

Suplimentul de cultură, iunie 2006

O sută de teatre în Budapesta, zece la Bucureşti. Inflaţia din capitală vecină pare galopantă doar dacă e privită prin prisma austerităţii dîmboviţene, ca să nu spun a sărăciei. În fond, e vorba despre multiple spaţii de joc care acoperă şi modelează, prin diversitate, atît gusturile publicului, cît şi necesităţile de exprimare ale regizorilor, actorilor şi dramaturgilor.

Uitîndu-ne mai puţin peste gard şi mai mult în ograda proprie, cu şapte teatre de stat în Bucureşti nu se face nici cultură, nici entertainment, cu atît mai puţin cercetare teatrală. Nu ştiu cum se întîmplă însă, dar şi astea şapte par prea multe. Poate lipsa de oferte incitante - excitante (a se citi teatrul orgasmic), poate un management artistic neinspirat, poate micile interese balcanice (aceiaşi regizori montează n spectacole, deşi li s-au epuizat ideile şi li s-a consumat stilistica, dar nu sunt puşi pe tuşă pentru că sunt nume mari şi nu se face), poate alte motive neindentificabile încă fac ca “panorama” teatrală oficială să fie, cel puţin la nivel bucureştean, dezamăgitoare.

Apariţia spaţiilor alternative de joc, independente financiar de ţeava bugetului public, s-a făcut greoi astfel că primele teatre care s-au iţit pe cont propriu (şi care au rezistat în timp) au devenit un fel de oficiale ale underground-ului. Teatrul Act şi Teatrul Luni de la Green Hours s-au clasicizat ca forme româneşti primare ale teatrului independent şi café-teatrului. Ambele spaţii underground au determinat, cu ceva eşecuri, dar şi cu reuşite, apropierea unui public tînăr, open minded şi doritor de altceva, fie el, acest altceva încă nedefinit. Exemplul a făcut la fel de greu prozeliţi, dar, în ultimul timp, lucrurile par a se mişca cu o viteză cît de cît apropiată de mileniul III.

Una din recentele apariţii în spaţiul spectacular al capitalei este Teatrul Montage, răsărit într-o galerie de artă. Montage este, de fapt, un teatru de cameră în care încap 25-30 de spectatori, unde proximitatea lucrărilor de artă dă aerul unul salon cultural exclusivist, iar intimitatea actorilor cu spectatorul schimbă din start poziţia spectatorului, din martor în participant. Lucrul acesta modifică accentele atît în alegerea repertoriului, cît şi în scopul demersului artistic. Teatrul de cameră sau de club, cum spun organizatorii cu referire la cluburile englezeşti, lipsea din oferta încă mult prea limitată a spaţiilor de joc bucureştene. Şi publicul vizat e unul aparte, nu exclusiv tînăr, dar obligatoriu educat. Premiera care a inaugurat Teatrul Montage a fost Valmont, adaptare după Choderlos de Laclos şi Heiner Muller, în regia lui Marcel Ţop.

---

Mâna înmănuşată rubiniu a Marchizei atîrnă neglijent pe mînerul jilţului. Din peruca roşie un cîrlionţ rebel se leagănă uşor. Marchiza vorbeşte nemişcată, vocea îi ţîşneşte groasă, masculină, vicioasă, cuvintele se rostogolesc ameninţător-excitant către Valmont. Gura sîngerie schiţează un rictus. Îşi savurează încet vînatul. Valmont a făcut-o să-l iubească, lucru de neacceptat, de nerecunoscut, de neîndurat. Marchiza nu ştie să piardă. Ştie să ucidă.

Textul lui Choderlos de Laclos condimentat cu sexualitatea mustindă a lui Heiner Muller este o radiografie a seducţiei reci, programat periculoase. Un joc calculat-pasional al plăcerii în avangarda morţii, al voluptăţii ca substanţă a vieţii. Moartea potenţează viciul, proximitatea ei trezeşte libidoul, intensifică orgasmul. Marchiza şi Vicontele, plasaţi doar aparent în sec al XVII-lea datorită bogăţiei decadente a costumelor şi moravurilor deopotrivă, se duelează în priviri şi gesturi lascive, păstrînd însă permanent controlul raţional asupra jocului. O capcană în care Valmont-”curva” cade destul de uşor pentru că el nu are nici orgoliul amoral al Marchizei, nici subtilitatea ei, nici adîncimea iubirii-posesie-ură care o macină. El joacă senin, din plăcere pură, fără ranchiună, fără durere. “Curva” nu are remuşcări.

Valmont (Radu Iacoban) este o variantă de Casanova ceva mai tarată de conştiinţa propriei imoralităţi, dar lipsit total de răutate. Cît durează jocul, el se distrează. Cînd apare suferinţa, încetează să rîdă, căci rîsul gros e apanajul Marchizei. De altfel, în trecerile succesive prin personaje, Valmont în interpretarea Marchizei (Iulia Lumânare) e mult mai insinuant-agresiv-duplicitar decât Valmont cel real. Alunecarea ei în chip de Valmont ca o insectă uriaşă (văduva neagră care îşi ucide partenerul după sex) care vrea să o cuprindă tentacular pe Madame de Tourvel într-o îmbrăţişare păcătoasă, argumentată (blasfemie!) de premise religioase este născocită de erotismul pulsatil-patologic al Marchizei, nu de Valmont care este mai mult un obiect al dorinţei decât un manipulator. Personalitatea fragmentată a Marchizei este susţinută de două alter-ego, tăcute, dar insidioase, femei-tigroaice, devoratoare în priviri, ucigaşe din instinct. Tava de argint cu merele şi ciorchinele de strugure aranjate obscen circulă prin intermediul lor între cei doi playeri ca simbol al jocului. Costumele negre, excelent finisate ale Oanei Drăghici dezghioacă lascivitatea personajelor, adăugîndu-le strălucirea perversă a broderiilor şi pietrelor.

Spectacolul lui Marcel Ţop este acel tip de teatru orgasmic despre care scriam mai sus, nu pentru că vorbeşte de sex ca armă letală, ci pentru că stîrneşte spectatorului doza de adrenalină necesară în fiecare spectacol, dar atît de rara avis pe scenele româneşti. Valmont moare, Marchiza îl sărută lung, tandru. Trofeul e al ei.

---

Teatrul Montage
Calea Călăraşilor nr. 94, Bucureşti
Valmont
adaptare după Choderlos de Laclos şi Heiner Muller
regia: Marcel Ţop
scenografia: Daniel Divrician
costume: Oana Drăghici
asistent scenografie: Sofia Ovejan
Cu: Radu Iacoban, Iulia Lumânare, Silvia Boştină, Bianca Oichea.

No Responses »

 

MARCEL TOP REGIA-DUMNEZEUL DE A DOUA ZI-ILEANA LUCACIU-ROMANIA LIBERA miercuri, Mar 26 2008

http://www.romanialibera.ro/a120972/premiantii-la-rampa.htmlhttp://www.romanialibera.ro/a120972/

“Dumnezeul de a doua zi” - Teatrul de Comedie

“Premiantii” la rampa!

Foto: Tomoaki Minoda

Ileana Lucaciu
Miercuri, 26 Martie 2008

Consecvent proiectelor sale de a sustine dramaturgia autohtona, si pe tinerii actori si regizori, Teatrul de Comedie propune un spectacol al premiantilor. “Dumnezeul de a doua zi” este piesa lui Cornel Mimi Branescu, castigatoare a marelui premiu in 2006 la “festCo”, sectiunea “Concursul de comedie romaneasca”, iar regizorul Marcel Top, in acelasi an, s-a remarcat in cadrul proiectului “Comedia tine la TINEri” cu “Edmond”, care a obtinut premiul pentru cel mai bun spectacol. Cei doi se

intalnesc acum pentru un spectacol incadrat repertoriului stabil al Teatrului de Comedie.
In urma cu trei stagiuni descopeream la Teatrul “Nottara” un dramaturg, pe actorul Cornel Mimi Branescu, “Bigudiuri” fiind piesa care il lansa ca scriitor original, bun cunoscator al regulilor dramaturgiei. Il regasim acum la Teatrul de Comedie, cu “Dumnezeul de a doua zi”, piesa premiata, o tragi-comedie care foloseste motivat limbajul generatiei “cool”, fiindu-i dedicata. Este o piesa in doua personaje, El si Ea, doi tineri victime ale realitatii noastre “detestabile” care le spulbera idealurile. si prin aceasta piesa, Cornel Mimi Branescu isi consolideaza originalitatea scrierilor sale. El si Ea sunt personaje infrante de o societate mizera, care nu intra in relatie scenica, fiecare povestindu-si doar colorat ca limbaj, in lungi monologuri, istoria nefericita a existentei personale.

S-au cunoscut intamplator, s-au indragostit, dar iubirea lor intr-un apartament de bloc ceausist a fost sufocata de o alta “iubire de batranete” intre mama ei si tatal lui. Parintii au navalit peste ei, generatiile s-au confruntat, iar ea a trecut in nefiinta. Nunta visata de ea se petrece pe alt taram, dar si acolo “ingerii” participanti la eveniment sunt ingeri de mahala. Textul, pe langa cinismul la adresa societatii, lumii in care traim, are strecurata si o poezie sensibila, scrierea trece usor de la realitate spre fantastic. “Dumnezeul de a doua zi” propune un gen  original, “teatru poveste”, care ridica probleme dificile interpretarii sale. Dramaturgul a avut sansa intalnirii cu o echipa de interpreti, ce ii ilustreaza subtil, emotionant sensurile scrierii.
Regizorul Marcel Top ajutat inspirat de scenografa Anca Cernea a redimensionat spatiul neconventional al salii Studio. Viziunea regizorala are coerenta, descifreaza teatral tensionant fiecare monolog, hazul de necaz fiind nota dominanta. De la bun inceput, discret se sugereaza printr-un val ce desparte doua spatii de joc, ca sunt in lumi diferite cei doi tineri. Dornic sa impresioneze prin vizualizare, regizorul, e drept, a incarcat fortat cu proiectii prea lungi prima scena, cat si finalul prin insistenta pe manifestarile ingerilor nuntasi. Cu atentie, regizorul Marcel Top i-a indrumat insa, pe cei doi actori de exceptie pentru a infaptui o fina radiografiere a unei realitati aflata in suferinta instabilitatii sociale. Delia Seceleanu este de nerecunoscut in aceasta partitura complexa, dezvoltata pe muchia de cutit dintre tragic si comic. Cu un look schimbat, fermecator, actrita devine femeia resemnata,
care si-a gasit dragostea, dar bucuria a fost de scurta durata, pentru ca mizeria celor din jur i-a furat fericirea. Nuantele, expresiile, trairile interioare, lacrima si rasul, se imbina in interpretarea cu adevarat stralucita a acestei tinere actrite. Delia Seceleanu investeste mult suflet si sensibilitate in acest personaj nefericit dar increzator in dragoste, al carui destin pare rupt din cenusia noastra actualitate. Actrita sustine, prin acest rol lucrat migalos, cu atentie la accentele comice si cele dramatice, un examen reusit de maturitate artistica, mai ales ca il are drept partener pe Claudiu Bleont, actor cu o bogata experienta. In rolul barbatului revoltat pe mizeria vietii, intalnim un alt Claudiu Bleont. Actorul iese din nota interpretarii cunoscute in evolutia sa, se adapteaza spatiului neconventional si sustine o relatie interactiva cu spectatorii, intensa. Povesteste cu sensibilitate, dar si manie dramele, uneori aparent comice, prin care a trecut barbatul in cautarea fericirii greu de gasit astazi. Personajul sau este construit cu forta dramatica, uneori prea exploziva verbal pentru un spatiu de joc restrans, dar credibil prin firescul expresiilor abordate.
“Dumnezeul de a doua zi” este un spectacol reusit, ce merita a fi vizionat pentru ca vorbeste despre noi cei de astazi, despre tinerii ce se lupta cu disperare sa infranga mentalitatile unei realitati macinate de neimpliniri. Spectacolul sustine proiectul Teatrului de Comedie de stimulare a dramaturgiei noastre. In conformitate cu acelasi proiect, a avut loc, recent, si premiera “Clinica” de Adrian Lustig, un spectacol insa, discutabil pe care il vom comenta intr-unul din numerele viitoare ale suplimentului.

ileana.lucaciu@romanialibera.ro
premiantii-la-rampa.html

No Responses »

 

MARCEL TOP’S SHAMANIC EDMOND D’APRES DAVID MAMET duminică, Mar 23 2008

CRONICA EDMOND-MIHAELA MICHAILOV-DUMNEZEUL NEW YORKULUI ORB

• martie 14, 2008 – 11:47 pm

<!–

• By marceltop

–>

• Postat in Uncategorized
• Editează
• Comentarii (0)

 

Cultura

 

deschide >>Teatru

 

Dumnezeul New York-ului orb

Nu traim cu adevarat mai mult de doua minute pe zi. Si atunci, de cele mai multe ori, fara sa ne dam seama. Haotic si bezmetic, ca si cum am fi teleghidati. Restul nu e decat o alunecare in gol. O infasurare sufocanta in plasa normelor aberante. Care e legatura atat de fragila dintre ceea ce ni se intampla si ceea ce este scris sa ni se intample, dintre cauza necunoscuta si efectul adesea inexplicabil? Ce ne determina sa facem ceva si cine detine misterul lucrurilor care ne raman ascunse?

 

David Mamet, unul dintre cei mai tradusi si jucati dramaturgi americani contemporani, jongleaza aproape in fiecare dintre piesele sale („American Buffalo“, regizata de Marcel Top la Teatrul LUNI de la Green Hours, „Duck Variations“ etc.) cu terenul minat al aparentelor, cu ceea ce personajele par ca tin sub control. Dialogurile laconice sunt de o concentrare uluitoare, iar monologurile sunt runde de intrebari care lasa intentionat raspunsul in aer. Tensiunea vine din detalii nesemnificative, dintr-un obisnuit aproape stereotip. Mamet ajunge la adevarurile general valabile prin defrisarea banalului. Spectacolul „Edmond“ face parte din prima faza a proiectului „Comedia tine la TINeri“, care a debutat in septembrie.

 

Te trezesti intr-o zi si realizezi ca tot ce ai trait e un bulgare de nisip. Ca e fara sens si derizoriu. O parasesti pe cea langa care ai stat pentru ca nu mai simti nici o atractie. Tot ce imparti cu ea e confortul fals al normalitatii. Vidul sigurantei in doi. Obisnuinta torturanta, tacamul conventiei la capac. Si dintr-odata incepi sa traiesti. „Edmond“ e spectacolul unui inceput initiatic. Al nesigurantei si degringoladei, al unei alte/ noi vieti si deopotriva al credintei. Al intrebarilor esentiale care-ti rastoarna radical toate deprinderile anchilozante. Nimic pe lume nu e fara rost. Trebuie doar sa stii sa-ti asumi tot ce-ti este dat. In asta sta filozofia concreta a spectacolului. Edmond e un om de afaceri de 37 de ani, insipid si plictisit la inceput, cu o viata terna, care se hotaraste sa plece de acasa si e scurtcircuitat de un lant de intamplari limita. Il modifica fundamental si il provoaca sa nu mai tina cont de nici o regula. Sa intre intr-un fel pe sina realitatii brutale, in care alba-neagra e trucul perfect al sortii care-i joaca feste. Convietuirea cu tot ce e impus e o cursa cu obstacole. Edmond cauta experiente sexuale inedite in cluburi obscure, admira nevinovat palaria unei femei care il acuza de tentativa de viol, omoara o fata din greseala, este jefuit si batut, inchis si violat (scena de o intensitate cutremuratoare). E un extraterestru intr-un New York halucinant. Un copil care se maturizeaza dupa ce e traumatizat. Il insoteste in noaptea iadului urban, in agonia ritualului violente, un preot-ghid orb, un Tiresias modern, dilematic si protector.

 

Radu Iacoban (Edmond) se pliaza excelent pe apatia si revolta personajului, pe uluirea, inocenta, frica, relaxarea si neputinta lui. Pe brusca lui trezire la viata, care ii schimba total stilul de joc. De altfel, fiecare actor joaca exact in cheia textului si a propunerii regizorale. Natural, dezinvolt, „stradal“ la modul cel mai firesc cu putinta. Spectacolul, cu o structura filmica, are umor si emotie puternica. Merita sa intre in repertoriul Teatrului de Comedie.

 Mihaela Michailov 

 

No Responses »

 

MARCEL TOP’S VALMONT EXORCISME THEATRALE APRES MULLER ET LACLOS duminică, Mar 23 2008

Bucureştiul are un nou teatru

de Cristina Rusiecki (203 afisari, 2006-07-01)

<!––>

Semn bun! În Bucureşti s-a deschis un nou teatru: Montage - adăpostit de galeria cu acelaşi nume de pe Strada Călăraşi nr. 94. Pe lângă obişnuitele performance-uri şi expuneri de artă vizuală, galeria artistului Daniel Divrician va găzdui, de acum înainte, experimente teatrale, spectacole dramatice şi de dans contemporan.
Teatrul Montage s-a lansat duminica trecută cu Valmont, pe un scenariu original al regizorului Marcel Ţop. Acesta a plecat de la celebrul roman epistolar al lui Pierre Choderlos de Laclos, Legături primejdioase, şi de la piesa inspirată de el lui Heiner Muller, Quartet, care reduce toată pasta romanescă la cele două personaje principale, Valmont şi Marchiza de Merteuil.
Un ritual al intimităţii propune Marcel Ţop în Valmont, aşa că pătrunderea în secret a publicului reclamă reguli stricte. Spectatorii trebuie cu totul anonimizaţi, calitatea lor exterioară teatrului se cere anihilată. Fiecare primeşte la intrare pelerină şi mască albă pentru ca, în spaţiul în care nu intră mai mult de 25 de oameni, toţi martorii muţi să fie pe deplin înghiţiţi în peisaj. Într-un spaţiu de joc mignon, mai mic decât cea mai mică scenă, în spatele măştii, pudoarea spectatorului e abolită, chingile autocontrolului eliberate şi tentaţia desfrânării, ascunsă în oricine, liberă să se bucure. Mărginind, cu grele catifele roşii, spaţiul străbătut de pânzele albe, maculate de tuşe groase sângerii, scenograful Daniel Divrician îngustează şi mai mult perspectiva, luând complet publicul în captivitate… estetică. Senzaţia de opulenţă teatrală, de convenţie expandată deliberat până la ultimul por pare să fie cheia întregului spectacol. Toate palierele sale, de la costumele Oanei Drăghici, structural dramatice, cu uşoară tentă de revistă glossy, la diferitele registre din interpretarea celor doi actori, Iulia Lumînare şi Radu Iacoban, asumă o teatralitate păstoasă, densă. Naturaleţea, credibilitatea sau firescul, marotele actoriei moderne, sunt voit anesteziate în acest carnagiu ritualic a două intimităţi care se devoră pe piedestalul lung şi strâmt, dimprejurul căruia stau spectatorii, martori muţi în pelerine albe. Setea de anihilare a propriei fiinţe, dar şi a celei iubite, tânjirea după senzualitate şi, în acelaşi timp, inconştient, după extincţie, îi fac pe cei doi (foşti) nobili iubiţi să se adăpostească ludic sub acoperiri diferite, să schimbe roluri erotice diverse cu a căror savoare îşi re-trezesc lăcomia. Aici stă punctul câştigat al actoriei protagoniştilor Iulia Lumînare şi Radu Iacoban: în fluiditatea cu care parcurg diferitele identităţi asumate de neîncetatul joc lubric. Regizorul Marcel Ţop ghidează perfect ipostazele acestui ludic concupiscent. Dirijată de el, inventivitatea celor doi iubiţi desfrânaţi parcurge toate treptele: de la cea lingvistică, suculentă, spumos-deşănţată, la schemele machiavelismelor erotice ale perechii care pariază pe cucerirea unei inocente cucernice. Plictisul aristocratic al celor doi face din senzualitate raţiunea de a fi. Cu toate acestea, ceva e mai puternic şi decât adoraţia zeului-demon al Plăcerii: complicitatea care îi uneşte în revolta împotriva normelor acceptate. Cei doi copii mari zgândăresc moralitatea comună a semenilor mulţi şi plaţi. Şi asta le dă delicii. Cum delicii dă spectatorilor ideea regizorului de a pune personajele să-şi schimbe rolurile între ele. Astfel, în jocul care îi uneşte şi izolează de tot restul, într-un imperiu numai al lor, al simţurilor, fiecare din cei doi eroi ai plăcerii se proiectează dureros şi narcisiac în celălalt. Reflectat în oglinda identităţii celui din faţa şi proiecţiile sale, eul i se multiplică, delicios-dureros, în mii de feţe. Nu de dăruire-devotament-sacrificiu ţine marcajul erotic al celor doi iubiţi (rolurile lui Tristan şi Isolda s-au dat mai demult), ci de arta de a-şi menţine instinctul iubirii cât mai mult în afara realizării sexuale, în plăsmuiri comune, complice, ale imaginaţiei, într-o împărăţie a fantasmei născocite în doi, dar unificatoare. Două minţi care se prind una de cealaltă proiectând în comun şi îmbătându-se cu savoarea rafinată a schimbării identităţii, a dedublării în cât mai multe măşti teatrale, îşi încolăcesc dorinţele şi pofta de a râde sfruntat de morala comună, de binele ei abstract şi inconsistent. În logica internă a jocului extensiilor dramatice şi sublimărilor dintre cei doi, menit să preîntâmpine anostul, plictisul şi previzibilul obişnuitelor făgaşe consacrate de istoria sexuală a umanităţii, intră în desfăşurare voinţe neclintite, orgolii şi, evident, instinctul de a subjuga sălbatic, dar ingenios, obiectul adoraţiei.
Şi iată că opţiunea pentru o teatralitate mustoasă este, astfel, pe deplin justificată. Perindarea printre mai multe ipostaze, făcută de cei doi iubiţi, cu mijloace voit teatrale, pe parcursul străvechiului ceremonial al desfrânării şi (auto)devorării, în spaţiul absorbant al Teatrului Montage, este un experiment la care merită să asistaţi. În fond, unde se mai nimicesc reciproc sexele într-o manieră atât de

No Responses »