Arhivă Categorii: fotografii din spectacole
sâmbătă, 31 octombrie 2009
Tânărul regizor Marcel Țop este (sau ar trebui să fie) un nume care contează în teatrul tânăr românesc. În primul rând, prin talent, apoi, prin diversitatea mijloacelor și temelor abordate. Când șocant și virulent, ca în „Natural Born Fuckers”, „God” sau „Edmond”, când languros, decadent și voluptuos, ca în „Valmont”, când cinic, ironic și baroc, ca în „Deformații”, Marcel Țop nu se repetă niciodată. Cel puțin pînă acum. Controversat în bălăceala românească cu pretenții teoretice, tânărul regizor a fost acum invitat să monteze la Teatrul Alekton din Atena. Și nu orice, ci „Hamlet”. Crema dramaturgiei universale. Premiera va avea loc pe 30 octombrie.
Povestea desfășurată în ambianță „consumerist-fantastică”, are loc, în viziunea regizorului român, într-o lume care își ascunde „putreziciunea” sub o strălucire de zăpadă. Înainte de momentul întâlnirii cu duhul tatălui, de fapt, cu „adevărul dezgropat”, Hamlet apare ca un prinț spilcuit, sceptic și cool. După apariția fantomei, va renunța, treptat, la tot pentru a deveni un „inițiat care se tăvălește în cenușa tatălui său, suferind de durerea lumii, de lipsa adevărurilor, de lipsa unei logici fundamentale, de bun-simț, în Danemarca lui, care e și a noastră, cea mai aprigă și pestilențială dintre dureri, durerea fără antidot ce, paradoxal, provoacă dependență. Hamlet suferă de durerea lucidității, a conștiinței că lumea în care trăiești și din care faci parte este iremediabil bolnavă. Cel care suferă de ea vrea imposibilul: să afle cauza și efectul acestei boli și să o vindece. Fără acest gen de nebunie exemplară, urmată de câțiva de-a lungul timpului, probabil am fi trăit într-o lume populată în exclusivitate de minciună și iluzii ieftine în care ne-am fi canibalizat reciproc precum maimuțele” (Marcel Țop). Astfel că moartea tatălui nu este, pentru Hamlet, altceva decât o provocare majoră care declanșează scandalul existențial ca o explozie în lanț. În urma sa, el va deveni un kamikadze care sacrifică tot pentru o noțiune abstractă, Adevărul, pe care „până în final nici măcar nu îl amușină. Mai trist, mai tragic și ridicol e că își dă seama de asta”, în viziunea regizorului. Creatorul român al spectacolului percepe textul lui Shakespeare ca pe o „tragicomedie a lucidității profunde, care ucide pentru că atacă umanul în esența lui, Iluzia, Odihna, Somnul și ne arată ce se întâmplă cu cei ce vor să destrame aceste convenții care salvează probabil omul de la sinucidere”.
Pe Claudius Marcel Țop îl construiește ca „un satir pragmatic, prototipul politicianului de succes, bon-viveur, monden, decrepit, libidinos, omul cu bani, lipsit de scrupule, care consideră fratricidul ceva firesc atât timp cât servește intereselor partidului, într-un cuvânt, ceea ce numim noi azi, unii cu scârbă, alții cu invidie, un om de succes”. Partenera sa, Gertrude, arată ca o femeie prin excelență transparentă, de o inocență decrepită, o Marilyn Monroe bătrână care nu realizează că a îmbătrânit. „Ea nu știe că Marylin Monroe-urilor le stă bine sinuciderea, nu bătrânețea”. Vicleanul Polonius va fi un contabil, o mașină de încasat și la propriu și la figurat, care încasează și o încasează, o casă de marcat ambulantă, o bancă de economii și date pe două picioare, dar și un mare lingău. Cât despre Horatio, acesta „nu este nici pe departe un holtei chelios, inexpresiv și mediocru cu rol de conductor, așa cum l-au prezentat numeroase montări”. În viziunea regizorului, Horatio e mai degrabă un tânăr de douăzeci de ani, frumos, inteligent, strălucitor, un Hamlet liniștit, aproape de Scipio din „Caligula” lui Camus. În șirul personajelor urmează Rosencrantz și Guildenstern, proști, indiscreți, turnători, dar adorabili.
Confruntat cu toată această galerie, Hamlet, șoarecele de bibliotecă, devine un șobolan feroce, care caută cărți și dezgroapă cadavre în gunoaiele unui Elsinore consumist.
Preluat din revista Cultura
Hamlet, ascetul eşuat
| de: Cristina Rusiecki | NR. 40 | Octombrie 21, 2009 |
Unul dintre tinerii regizori români, autor de spectacole controversate, care nu obosește nici să șocheze, dar nici să inoveze, a fost invitat să pună în scenă „Hamlet” la Teatrul Alekton din Atena. Premiera va avea loc pe 30 octombrie. Spectacolul pornește, evident, de la o adaptare liberă după original.
Incandescentul autor din „Natural Born Fuckers”, „God” sau „Edmond”, care și-a strigat revolta arzînd toate tabuurile în apostrofări rebele la adresa societății, estetul fin și perversul plin de voluptate din „Valmont”, contemplativul ironic al lumii noastre ultrafragmentate din „Deformații” se îndreaptă acum înspre un text clasic. Summum-ul tuturor textelor clasice: „Hamlet”.
În viziunea lui Marcel Țop, povestea lui Hamlet se desfășoară într-o Danemarcă „consumerist-fantastică, într-o noapte polară fără sfîrșit, provocatoare de insomnii, funcționînd într-un regim atemporal, o lume care se consumă și se autoconsumă în exces și care își ascunde gunoaiele, deșeurile, ADEVARURILE NEDORITE, într-un cuvînt, putreziciunea sub o strălucire de zăpadă”. Regizorul și-l imaginează pe Hamlet, înainte de contactul decisiv cu duhul tatălui – de fapt cu el însuși, cu adevărul dezgropat -, ca pe „un sceptic plin de rafinament, un garcon de Sorbonne, spilcuit, cool, un fel de James Dean baudeleriano-bukowskian, un tip cu toate datele reușitei… Treptat însă el renunță la tot ca să devină un inițiat, se tăvălește în cenușa tatălui său, suferind de durerea lumii, de lipsa adevărurilor, de lipsa unei logici fundamentale, de bun-simț, în Danemarca lui care e și a noastră”. Iar duhul tatălui va reprezenta, logic, nimic altceva decît DUBLUL, alter ego-ul, conștiința lui Hamlet. Întruchiparea Tatălui nu poate fi, prin urmare, decît o metaforă, un pretext…
 |
 |
Pe urmele lui Shakespeare, regizorul Marcel Țop îl condamnă pe Hamlet să devină, din păcate, nu un inițiat, ci umbra unui inițiat. Imposibilitatea personajului de a-și atinge scopul se datorește structurii sale de ascet incapabil de asceză, a unui ascet pătimaș. Și, cum orice modificare majoră în lumea în care trăim presupune violență, schimbările vizate de Hamlet – a întoarce tot pînă la rădăcini -, nu se vor sustrage nici ele violenței. Astfel, personajul principal este „un kamikadze, sacrifică tot pentru o noțiune abstractă, Adevărul, pe care pînă în final nici măcar nu îl amușină… Mai trist, mai tragic și ridicol e că își dă seama de asta. Dacă aș fi Shakespeare și aș putea să modific ceva în fișierele lui Hamlet, l-aș face poate puțin mai discret”, mărturisește Marcel Țop. După întîlnirea crucială cu duhul, Hamlet intră într-un proces de „dezumanizare” provocat de scîrba față de ce e „omenesc, prea omenesc”. Viziunea regizorului asupra personajului, cînd regizorul e Marcel Țop, nu poate fi decît înnoitoare: „Îl văd renunțînd la haine, aproape gol, mînjit de cenușă, ca un shaman hindu de pe malul Gangelui, ca un homeless, mîncînd din gunoaie, răscolind deșeurile Elsinore-ului și fumînd chiștoace, în timp ce lumea din jurul lui prosperă în glamour și strălucire…”
În ceea ce îl privește pe celălat reper al umanității din „Hamlet”, Horatio, creatorul spectacolului atenian îl vede ca pe un perpetuum mobile, ceva care se consumă în sine. Horatio nu poate să moară pentru că, pur și simplu, el este povestea lui Hamlet. Marcel Țop decodează: „Regula nr. unu la Shakespeare: cine spune povestea nu moare… un personaj transformat într-o poveste, absurd, părăsit, abandonat, fără finalitate, deci fără destin. Ce poate fi mai groaznic, mai horror decît să fi văzut prea devreme toate grozăviile existenței, mizeriile, intestinele, promiscuitățile ei, să îți dorești din tot sufletul să mori și să nu o poți face din cauza unei promisiuni?”.
Cît despre meditația hamletiană asupra teatrului, despre scena de teatru în teatru, Marcel Țop o vede ca pe o paradigmă a întregii arte a spectacolului plimbate de-a lungul secolelor: „Teatrul la fel… regizorul… actorii… again and again… dezgropăm cadavrele morților frumoși, care nu putrezesc niciodată, îmbălsămați și condamnați la perenitate, cadavrele poveștilor, ale destinelor exemplare”.
DEMONUL ROSU-TEATRUL ACTDEMONUL ROSU
