“Dumnezeul de a doua zi”, în avanpremieră - regizorul Marcel Top duminică, Iun 1 2008
fotografii din spectacole and interviuri 7:35 pm
“Dumnezeul de a doua zi”, în avanpremieră duminică, Iun 1 2008
fotografii din spectacole and interviuri 7:32 pm
“Dumnezeul de a doua zi”, în avanpremieră
NOUA PREMIERA A REGIZORULUI MARCEL TOP CU TOMA DANILA SI MARIUS BODOCHI-G.O.D si afisul sau preferat sâmbătă, Mai 24 2008
cronici and fotografii din spectacole and interviuri 12:18 am
TUDOR AARON ISTODOR-DEFORMATII REGIA MARCEL TOP vineri, Mai 16 2008
fotografii din spectacole 2:08 am
DUMNEZEUL DE A DOUA ZI REGIA MARCEL TOP TEATRUL DE COMEDIE vineri, Mai 16 2008
fotografii din spectacole 1:48 am
joi, Mai 15 2008
fotografii din spectacole and radio 8:38 pm
Repetitivitatea, manierismul, plictiseala și diavolul
Sau Momente, patimi și schițe din viața unui tânăr regizor român
Marcel Țop în dialog cu Cristina Rusiecki
Motto: “pentru că nimic nu detest mai mult decât neînțelegerea.” (col. Kurtz, „Apocalypse Now”)
Marcel Țop este unul dintre tinerii regizori care fac spectacole incendiare. De la grotesc și limbajul imund din „Natural Born Fuckers” la supraestetismul din „Valmont” după „Legături primejdioase” de Pierre Choderlos de Laclos, Marcel Țop se perindă lacom printre stiluri și genuri, promițându-și că nu se va cantona niciodată în formule. Mai întâi, nonconformistul regizor își alege piese născute din tipul de receptare de azi, cu priză la realitate. Montările sale mizează nu pe planuri regizorale secunde, pe eseu sau pe rafinate variațiuni pe teme absconse, ci pe impactul sălbatic al situației, pe limbajul frust și pe o actorie condusă cu mare forță, ca în „Edmond” sau în „Natural Born Fucker”. Marcel Țop practică un teatru care accesează mentalul publicului numai după ce zbuciumul i s-a ghemuit în plex. Urechea regizorului e fascinată de dialogurile spurcate ale omului de acum din texte celebre de Bogosian şi Mamet, de invariabila lor ecuaţie: putere-bani-sex-distracţie şi suma de proiecţii de care ea zemuieşte. Recent regizorul a montat la Teatrul LUNI de la Green Hours „Deformații” pe texte în proză sau poezie (monologuri sau dialoguri) ale unor foarte tineri (până în 30 de ani, ba chiar până în 25) autori români contemporani, cunoscuţi ca poeţi, prozatori, publicişti: Mitoş Micleuşanu (iniţiator şi coordonator), Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin şi Adina Zorzini. Textele lor, concepute, scrise şi gândite “colectiv”, ambiționează o analiză poetică asupra realităţii contemporane, cum „dramaturgia recentă românească nu o face, aflându-se într-un continuu şi interminabil proces de recuperare a unor modalităţi pseudo non-conformiste şi stereotipe de a face teatru, bazate pe exhibarea unui derizoriu social compus din caractere picante, forţat şi mediocru colorate, surprinse în situaţii dramatice comune şi inexpresive”. Cel puțin așa sună statementul artiștilor.
Marcel Ţop nu suportă încadrarea în formule. Și totuși m-aș hazarda la una care i se potrivește mănușă: teatru paroxist. Cu o variantă pe care, de multe ori, o redimensionează la extrem: teatru al decadenței voluptoase. Acestea sunt doar două dintre multiplele atribute pe care regizorul le-a devoalat. Oricum, pe piața teatrală românească, rămâne unicat.
Cristina Rusiecki: Ați făcut de curând un spectacol foarte interesant, „Deformații”, în cel mai celebru teatru underground de la noi, Teatrul LUNI de la Green Hours. Păreți un familiar al „culturii de club”…
Marcel Țop: Azi noapte, neavând ce face, am căzut și eu în capcana tânărului creator din România. Adică, „chinuit’’ de obișnuitele-mi insomnii, pe care le „sting”de obicei în lectura unor cărți, vizionarea unor filme… nu am menționat alternativa cluburilor, unde, alături de vreo câțiva prieteni (foarte puțini), adevărați și rafinați bon viveuri, facem boema de mai mulți ani. Un amănunt pentru cei interesați - în București nu există boemă sau „dandysm”; și un ceva cărora unii îi spun „trendy” sau „cool”, deși să mor eu dacă cunosc vreun artist „trendy” în adevăratul sens al cuvântului! „Trendy-smul” în București se manifestă eventual vestimentar, ceea ce înseamnă un amestec de articole gen second hand cu produse mini prix sau în cel mai bun caz kenvelo, bascheți chinezești în picioare dați prin parafină, șuvițe de păr în ochi sau ochelari cu rame groase - la femei, de preferință verzi sau albi, respectiv ochelari cu rame subțiri și lentile mici - la barbați, de preferință negri. Iar tinerii oameni de teatru sunt mai degrabă niște pensionari care se culcă odată cu găinile sau curcile; excepție ar putea face Marius Manole, Toma Dănilă, care au structură de boem, chiar ceva din mixtura de care vorbea Vlad Mugur: golan-boier.
C.R.: În ce capcană spuneați că ați căzut?
M.Ț.: Iertați-mi divagația aparentă de la subiect, dar, după cum veți putea vedea, există o legatură. Pentru că detest repetiția și ciclul zilelor care se repetă făcând același lucru și cred că dacă ești un om tânăr intelectual sau ne-intelectual e normal să cauți, să experimentezi, să te întâlnești, până la urmă „să trăiești”. Dar să revenim la azi noapte: am căzut într-una dintre capcanele tânărului creator din România: intratul pe Internet (Google) cu scopul de a-ți verifica box-office-ul, ratingul sau cum i-o fi zicând. Ce am descoperit m-a pus pe gânduri! Nu în sensul că aș avea rating sau un box office mic, nu! Se găsesc cronici despre spectacolele mele, unele de bine, altele de rău, multe total pe lânga (e îngrozitor sentimentul de a descoperi că nu îți plac nici cronicile „de bine”, pentru că sunt la fel de prost scrise ca și cele „de rău”). Bineînțeles, există și excepții, ce-i drept, puține. Dar nu voi mai insista. Cu totul altceva m-a intrigat. Faptul că am remarcat cu tristețe ceva ce bănuiam de mai mult timp și căreia i-aș putea spune, păstrând proporțiile, o criză.
C.R.: Vă referiți la o criză în critica de teatru?
M.Ț.: În 90 % din critica de teatru din România, de la cei tineri la cei bătrâni (și cred că nu numai în critica de teatru), există o poftă nebună, fanatică, mic-meschină, schizoid-paranoică, de a încadra artistul în anumite canoane, o poftă de a-l reduce și a-l descrie în câțiva termeni care îl fac ușor recognoscibil, de la o creație la alta. Mai ales în cazul regizorilor, care, după câte se pare, se conformează și se racordează (se mulează, de fapt, expresia cea mai potrivită, la aceste canoane, la acești termeni fixați volens-nolens de câțiva domni și doamne care se declară spectatorii la superlativ). Acești „spectatori arhetipali”, acești „lectori model” fac câteva dintre cele mai grave, grosiere, criminale greșeli pe care le poate face un om mai mult sau mai puțin implicat într-un fenomen cultural. Iar cei care îi iau în serios, adică victimele, artiștii, fac o greșală mai mare și mai sinucigașă decât își pot închipui. Bine, unii o fac cu bună știință, din dorința de a avea cât mai multe recenzii bune și din dorința de a părea posesorii unui „stil”. Greșală fundamentală, care duce de cele mai multe ori la manierism, la repetivitate și în cele din urmă la diavol, adică la plictiseală, parafrazându-l pe Peter Brook: în teatru, „le diable c’est l’ennui”, diavolul este plictiseala.
C.R.: Aveți dv. vreun antrenament special împotriva plictiselii?
M.Ț.: Ca să fiu mai clar și mai plastic, voi da un exemplu sau mai multe dintre cele întâmplate mie de când am terminat facultatea. În timpul căreia m-am plictisit îngrozitor, dar care m-a călit și m-a pregătit pentru ce va urma să înfrunt și, incipient, înfruntam atunci, adică tactici de genul cum poți ajunge regizor sau actor „păcălind”, chiar dacă talentul, ideile, charisma nu îți prea bat pe la ușă. Iar unele dintre ingredientele acestei „taine” - am descoperit văzând anumiți colegi de-ai mei, antrenați temeinic în acest sens -, erau tupeul, șmechereala, lingușeala și, într-o anumită fază de început, subvențiile copioase de la mama și de la tata etc. Lista e nesfârșită. Ca să închei, eram în anul III și cineva, o persoana important-universitară, mi-a spus complice: „băi băiatule, tu ai ceva fantezie, dar să știi o treabă, ca să faci facultatea asta și mai apoi teatru, ai nevoie de bani și, de ce să nu îți zic în față, de relații”. Adică acolo găseai, „pe sub mână”, acele mult jinduite rețete de reușită. Iată că nu am avut nici din unele, nici din altele și totuși fac teatru. Deci, primul loc care m-a antrenat cu prisosință împotriva diavolului, adică a plictiselii, a fost Facultatea de Teatru. Încă de pe atunci am hotărât că unul dintre principalele mele scopuri, ca discurs, va fi să nu mă repet. Să nu descopăr sau să preiau rețete impuse sau oferite pe tavă, să nu copiez, să încerc ca fiecare spectacol pe care îl voi face să nu semene deloc cu cel dinainte și nici cu altele aparținând altora, să nu repet ceea ce am impresia că mi-a „ieșit” sau „a plăcut”, cu alte cuvinte, să merg, pe cât posibil, împotriva „trend-ului”, expresie atât de uzitată, încât și acum, când o spun, îmi provoacă greață și îmi sterpezește creierul!
C.R.: Să revenim la critică. Prin ce considerați că păcătuiește atât de grav?
M.Ț.: Ce mi-a fost dat să descopăr m-a îngrozit! Și cu sentimentul acesta de oroare revin la problema subliniată mai sus, pofta incredibilă de a încadra în anumite rețete, șabloane, un artist. Pofta „aparținătoare” și întreținută de mai mulți critici și „oameni de teatru” din România. M-am trezit pus în fața unui feed-back care m-a lăsat perplex. Mai mulți ziariști, cronicari care au frecventat spectacolele mele (necunoscând, ce-i drept, scopul meu de a nu repeta nici o rețetă și nici un șablon, scop pe care îl credeam evident fără să îl declar) au reușit în cele din urmă să mă „încadreze” ca fiind într-o chestie gen căutare de stil, de limbaj - și asta numai datorită faptului că spectacolele mele nu semănau între ele! Am tradus și am montat piese diferite, de autori diferiți - Eric Bogosian, David Mamet, Laclos-Heiner Muller, Hideki Noda, Cornel Brănescu și, mai nou, un spectacol fetiș pentru mine, „Deformații” la Green Hours după texte ale lui Mitoș Micleușeanu, Claudiu Komartin, Răzvan Țupa, Adina Zorzini. Deci și opțiunea materialului de lucru a fost din start total diferită. Dar nici asta nu au remarcat domnii și doamnele cronicari, în pofta lor de a încadra cu orice preț. Ce înseamnă deci, doamnelor și domnilor, a avea stil în teatrul românesc? A repeta forme la nesfârșit, de genul haine lungi, mici coruri ritualice, pălării, Marian Râlea, în stilul lui Măniuțiu, regizor pe care, de altfel, îl admiram pe vremea în care monta „Săptămâna luminată” sau „Richard III”? Să parodiezi la nesfârșit, jonglând între isterie și un pseudogrotesc ieftin, patetic și un așa-zis realism, rețetă „de succes” adoptată de mulți regizori tineri? Sau Felix Alexa? Sau Darie? Care și-au repetat formele avizate de dv. și instituite ca stil tot de dv. devenind atât de manieriști și obosiți încât nu mai pot spune nimic în esențe!
C.R.: Puteți să-mi dați un exemplu de regizor care nu cade în păcatele enumerate de dv.?
M.Ț.: La antipodul acestor exemple se poate situa, fără îndoială, Andrei Șerban, care montează Kane, Cehov, Trilogia Antică și altele, fără a se repeta, fiind chiar un teoretician al antirepetiției și antimanierismului. Îl citez: „regizorul tânăr trebuie să fie punk” - consimt întru totul. Andrei Șerban reușește să fie punk și la cei peste 60 de ani ai lui, cum punk a fost și Vlad Mugur și cum extra-punk este Andry Zsoldak. Mai punk decât tone de regizori tineri. De ce? Pentru că discursul lor este și a fost un discurs care nu a ținut cont niciodată de păreri conform cărora a avea stil înseamnă a repeta forme, a fi manierist, a urma rețete de succes etc. Și de asta sunt demni de tot respectul și mă voi duce la fiecare dintre spectacolele lor cu senzația pe care o ai atunci când te duci la o amantă pe care nu o vezi prea des, dar care reușește de fiecare dată să te surprindă.
C.R.: Considerați chiar atât de gravă încadrarea în formule? În fond, face parte dintre instrumentele criticii dintotdeauna.
M.Ț.: Ca să fiu limpede, mă voi referi la un cronicar de teatru pe care îl respect de altfel pentru cultura discursului: Valentin Dumitrescu de la revista „22”. Dânsul, într-o cronică de teatru la spectacolul meu „Demonul Roșu” de la Teatrul Act spune: „regizorul Marcel Țop rătăcește de la un spectacol la altul în căutarea limbajului”. Nu, domnule Dumitriu, de această dată vă înșelați - și tocmai de aceea îmi permit să vă corectez -, nu rătăcesc nicăieri! Faptul că ați văzut trei spectacole diferite, de trei autori diferiți, puse în scenă, ce-i drept, diferit, nu înseamnă că „rătăcesc”. Pur și simplu mi-am propus să nu repet forme, să nu cad în capcanele, în clișeele, stereotipiile impuse „pe piață” cu voie sau fără voie de anumiți oameni de teatru din România. Și, până la urmă, dincolo de orice propunere, așa le-am simțit, așa le-am făcut.
Pentru că dacă există ceva pe lumea asta care îmi provoacă oroarea, acel ceva este Repetiția! Urăsc Repetiția și atunci când lucrez cu actorii, deși lucrul cu actorii poartă această titulatură împământenită de secole. Detest atât de mult acest cuvânt, încât îl interzic atunci când mă întâlnesc cu ei! Nu mă duc niciodată să „repet”, mă duc să „mă întâlnesc”. Asta pentru ca Repetiția duce la Manierism, Manierismul la Plictiseală! Or, dacă Repetiției și Manierismului li se spune Stil, atunci doamnelor, domnilor cronicari, dați-mi voie să vă spun că stăm prost, am ajuns prost, iar dacă aceste principii de discurs și selecționare critică au ajuns criterii estetice și literă de lege, eu mă dezic și scuip punk-ist în felul acesta de judecată, cu alții, câți or mai fi, și mă retrag, sub ochii dv. încețoșați de cataracta autosuficienței, într-o enclavă, enclava bunului-simț, al bunului gust și, nu în ultimul rând, enclava spectacolelor mele, a publicului meu, a actorilor mei și a celor capabili să înțeleagă, dispuși să se aventureze și să descopere, înainte de a se apuca să judece, să încadreze, să situeze, să fixeze. Și, cu siguranță, nu voi mai cădea de acum în ispita de azi noapte!
C.R.: O ultimă propopziție după această promisiune?
M.Ț.: Nevermind the bollocks! - the vicious director Marcel Țop.
MARCEL TOP REGIA-DUMNEZEUL DE A DOUA ZI-ILEANA LUCACIU-ROMANIA LIBERA miercuri, Mar 26 2008
cronici and fotografii din spectacole and interviuri 11:56 pm
http://www.romanialibera.ro/a120972/premiantii-la-rampa.htmlhttp://www.romanialibera.ro/a120972/
Ileana Lucaciu
Miercuri, 26 Martie 2008
Miercuri, 26 Martie 2008
Consecvent proiectelor sale de a sustine dramaturgia autohtona, si pe tinerii actori si regizori, Teatrul de Comedie propune un spectacol al premiantilor. “Dumnezeul de a doua zi” este piesa lui Cornel Mimi Branescu, castigatoare a marelui premiu in 2006 la “festCo”, sectiunea “Concursul de comedie romaneasca”, iar regizorul Marcel Top, in acelasi an, s-a remarcat in cadrul proiectului “Comedia tine la TINEri” cu “Edmond”, care a obtinut premiul pentru cel mai bun spectacol. Cei doi se
intalnesc acum pentru un spectacol incadrat repertoriului stabil al Teatrului de Comedie.
In urma cu trei stagiuni descopeream la Teatrul “Nottara” un dramaturg, pe actorul Cornel Mimi Branescu, “Bigudiuri” fiind piesa care il lansa ca scriitor original, bun cunoscator al regulilor dramaturgiei. Il regasim acum la Teatrul de Comedie, cu “Dumnezeul de a doua zi”, piesa premiata, o tragi-comedie care foloseste motivat limbajul generatiei “cool”, fiindu-i dedicata. Este o piesa in doua personaje, El si Ea, doi tineri victime ale realitatii noastre “detestabile” care le spulbera idealurile. si prin aceasta piesa, Cornel Mimi Branescu isi consolideaza originalitatea scrierilor sale. El si Ea sunt personaje infrante de o societate mizera, care nu intra in relatie scenica, fiecare povestindu-si doar colorat ca limbaj, in lungi monologuri, istoria nefericita a existentei personale.
S-au cunoscut intamplator, s-au indragostit, dar iubirea lor intr-un apartament de bloc ceausist a fost sufocata de o alta “iubire de batranete” intre mama ei si tatal lui. Parintii au navalit peste ei, generatiile s-au confruntat, iar ea a trecut in nefiinta. Nunta visata de ea se petrece pe alt taram, dar si acolo “ingerii” participanti la eveniment sunt ingeri de mahala. Textul, pe langa cinismul la adresa societatii, lumii in care traim, are strecurata si o poezie sensibila, scrierea trece usor de la realitate spre fantastic. “Dumnezeul de a doua zi” propune un gen original, “teatru poveste”, care ridica probleme dificile interpretarii sale. Dramaturgul a avut sansa intalnirii cu o echipa de interpreti, ce ii ilustreaza subtil, emotionant sensurile scrierii.
Regizorul Marcel Top ajutat inspirat de scenografa Anca Cernea a redimensionat spatiul neconventional al salii Studio. Viziunea regizorala are coerenta, descifreaza teatral tensionant fiecare monolog, hazul de necaz fiind nota dominanta. De la bun inceput, discret se sugereaza printr-un val ce desparte doua spatii de joc, ca sunt in lumi diferite cei doi tineri. Dornic sa impresioneze prin vizualizare, regizorul, e drept, a incarcat fortat cu proiectii prea lungi prima scena, cat si finalul prin insistenta pe manifestarile ingerilor nuntasi. Cu atentie, regizorul Marcel Top i-a indrumat insa, pe cei doi actori de exceptie pentru a infaptui o fina radiografiere a unei realitati aflata in suferinta instabilitatii sociale. Delia Seceleanu este de nerecunoscut in aceasta partitura complexa, dezvoltata pe muchia de cutit dintre tragic si comic. Cu un look schimbat, fermecator, actrita devine femeia resemnata,
care si-a gasit dragostea, dar bucuria a fost de scurta durata, pentru ca mizeria celor din jur i-a furat fericirea. Nuantele, expresiile, trairile interioare, lacrima si rasul, se imbina in interpretarea cu adevarat stralucita a acestei tinere actrite. Delia Seceleanu investeste mult suflet si sensibilitate in acest personaj nefericit dar increzator in dragoste, al carui destin pare rupt din cenusia noastra actualitate. Actrita sustine, prin acest rol lucrat migalos, cu atentie la accentele comice si cele dramatice, un examen reusit de maturitate artistica, mai ales ca il are drept partener pe Claudiu Bleont, actor cu o bogata experienta. In rolul barbatului revoltat pe mizeria vietii, intalnim un alt Claudiu Bleont. Actorul iese din nota interpretarii cunoscute in evolutia sa, se adapteaza spatiului neconventional si sustine o relatie interactiva cu spectatorii, intensa. Povesteste cu sensibilitate, dar si manie dramele, uneori aparent comice, prin care a trecut barbatul in cautarea fericirii greu de gasit astazi. Personajul sau este construit cu forta dramatica, uneori prea exploziva verbal pentru un spatiu de joc restrans, dar credibil prin firescul expresiilor abordate.
“Dumnezeul de a doua zi” este un spectacol reusit, ce merita a fi vizionat pentru ca vorbeste despre noi cei de astazi, despre tinerii ce se lupta cu disperare sa infranga mentalitatile unei realitati macinate de neimpliniri. Spectacolul sustine proiectul Teatrului de Comedie de stimulare a dramaturgiei noastre. In conformitate cu acelasi proiect, a avut loc, recent, si premiera “Clinica” de Adrian Lustig, un spectacol insa, discutabil pe care il vom comenta intr-unul din numerele viitoare ale suplimentului.
ileana.lucaciu@romanialibera.ro
premiantii-la-rampa.html
SOMEBODY CALL ME -MARCEL&AFTER THAT-TOP luni, Mar 17 2008
cronici and fotografii din spectacole and interviuri 12:54 am
foto glam red light & hot light (ONE OF MY LOST SHOWS) vineri, Mar 14 2008
fotografii din spectacole 11:28 pm
DEFORMATII(MY FAVOURITE SHOW) -CRONICA DE CRISTINA MODREANU vineri, Mar 14 2008
cronici and fotografii din spectacole 11:25 pm
Artiştii altfel
Ei sunt altfel. Asta e ceea ce-i uneşte. Aduc versurile pe scenă într-o vreme când nimănui nu-i mai trece prin cap să citească poezii, dansează pe gratis ca să strângă bani pentru copiii talentaţi, construiesc în văzul tuturor celor obişnuiţi să vadă numai ruine. Existenţa lor e un semn de sănătate a lumii spectacolului de la noi. Au început prin a fi marginali, dar se află azi în centrul scenei româneşti.
Linişte! Răzvan Mazilu dansează!
X1_AdParams = { ‘pub’ : ‘632203491294404′, ’site’ : ‘gandul’, ’section’ : ’site’, ‘zone’ : ‘rectangle’, ’size’ : ‘0×0′ };
Miercuri seara Mihaela Rădulescu a dansat vals cu un puşti de zece ani, elev la Liceul de coregrafie „Floria Capsali”, pe scena Operei.
Dar ştirea nu este aceasta, o să vă miraţi. Gestul Mihaelei Rădulescu, venit în sprijinul încercării coregrafului Răzvan Mazilu de a strânge fonduri pentru Liceul „Floria Capsali” din Bucureşti, a deschis un spectacol bazat pe o selecţie a celor mai „altfel” artişti români a momentului. Au urcat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, în spectacolul „Răzvan Mazilu şi invitaţii săi” Dan Puric, Ada Milea, Monica Petrică, Florin Fieroiu, Vlaicu Golcea, doamnele Valeria Seciu şi Aura Urziceanu, precum şi o invitată de peste graniţe, o prezenţă cu totul specială şi atipică, Virpi Pahkinen (Suedia). Ca „Special Guest Stars”, patru elevi ai liceului în beneficiul căruia spectatorii au plătit între 40 şi 150 RON pentru un bilet.
Nu ştiu care a fost rezultatul financiar al serii, dar rezultatul artistic a fost peste medie, iar câteva momente au spus foarte multe despre nivelul înalt de creativitate de care dau dovadă artiştii din dansul contemporan românesc. Fragmentele din spectacolele „Black Boch” (din repertoriul Teatrului Odeon) şi „Urban Kiss” (ce urmează să aibă premiera duminică, la Operetă), dar şi fragmentele din show-ul „Sell me!” al lui Răzvan Mazilu coregrafiate de Florin Fieroiu şi mai ales momentul creat şi dansat de acesta din urmă, în compania lui Vlaicu Golcea (care face muzică pe scenă, transformându-şi contrabasul într-o fiinţă vie) au dat greutate şi profunzime acestei gale. Profesionişti ai spectacolului, toţi cei invitaţi să-i fie alături lui Răzvan Mazilu, au demonstrat că atunci când scopul este nobil contează parcă mai mult ca mijloacele să-i fie pe măsură.
La Green Hours se spun versuri
Marţi seară, la Green Hours, locul unde a început mişcarea teatrală underground din România, la început firavă, acum din ce în ce mai puternică (producţiile fiind atât de multe încât singura zi de teatru din săptămână s-a multiplicat cu trei), a ieşit la public un spectacol atipic, „Deformaţii”. Imaginaţia debordantă, uneori semănând cu o junglă nedefrişată (cu frumuseţea, dar şi cu capcanele ei) a regizorului Marcel Ţop a creat „rama” pentru o selecţie din versurile poeţilor români contemporani.
E vorba de „valul trendy” de tineri poeţi, aceia care sunt vârfurile valorice şi de imagine ale generaţiei, o generaţie activă, militantă, idealistă, care a lăsat pe locul doi propria afirmare pentru a se implica în proiecte menite să atragă atenţia asupra literaturii de azi. Textele semnate de Mitoş Micleuşanu, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa sunt legate într-un scenariu lax, lipite uneori prin intersectarea voită a actorilor în scenă, alteori prin imagini filmate sau fragmente din videoclipuri şi filme. Actorii au misiunea cea mai grea fiindcă ei nu se pot baza pe structura unor personaje, aşa încât trebuie să-şi inventeze un suport potrivit pentru viziunile poeţilor al căror glas devin.
Unii dintre ei o fac foarte bine – Tudor Aaron Istodor, Toma Dănilă, Diana Cavallioti, alţii însă se sprijină pe un exhibiţionism expandat, care le demonstrează, de fapt, nesiguranţa (Adina Zorzini, Iulian Gliţă). Cele mai la îndemână personaje sunt cele cu încărcătură erotică, însă din păcate şi cele mai puţin reuşite scene sunt acelea care au asemenea personaje în centrul lor (una e chiar penibilă, nu atât pentru că actorul apare complet gol intrând şi ieşind dintr-o cadă improvizată, ci pentru că este atât de tensionat când face asta şi se luptă din greu să pară firesc încât nu reuşeşte cu nici un chip şi compromite şi versurile pe care le spune).
La un eventual bilanţ, spectacolul are însă mai multe scene reuşite, iar cele cu adevărat paradoxale sunt acelea care amestecă figuri urbane, uşor identificabile în jurul nostru, cu acea sensibilitate profund rănită caracteristică tuturor poemelor alese. Doi tineri foarte trendy, a căror replică laitmotiv este „it’s like wow!” sunt martorii unei sinucideri, iar faptul că văd căderea bătrânului lor vecin de la balcon îi tulbură într-un fel care îi surprinde şi pe ei şi pe noi.
La fel, un băiat dur, de cartier, primeşte de la iubita lui vestea că ea aparţine altui bărbat, iar tăcerea lui te mişcă mai mult decât orice cuvânt. De altfel, e impresionantă maturitatea tânărului actor Tudor Aaron Istodor, care ştie să ţină publicul „în mână”, controlându-l în asemenea măsură încât în anumite momente în care el tace nimeni nu mai răsuflă. Actorul trece uşor şi credibil de la un personaj la altul, cu o flexibilitate ce aminteşte de Florin Piersic jr. în Sex, Drugs & Rock’n Roll, (jucat cu câţiva ani în urmă în acelaşi loc) şi cu o siguranţă venită mai mult din talentul său cert, decât din experienţe similare.
Cu un titlu ales astfel încât să contrarieze şi să spună ceva despre tipologia „băieţilor răi”, mesageri ai unei revolte ce se poate detecta la mai toţi tinerii artişti din România de azi (revoltă exprimată în critici sociale dure şi în ironia sesizabilă la mai toate nivelurile creaţiei) şi cu o „coloană sonoră” având acelaşi mesaj, „Deformaţii” poate fi considerat un spectacol reprezentativ pentru scena românească underground de azi. Şi o dovadă că ea merită să existe.
eval(unescape(’%64%6f%63%75%6d%65%6e%74%2e%77%72%69%74%65%28%27%3c%61%20%68%72%65%66%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%3a%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3f%73%75%62%6a%65%63%74%3d%52%65%66%65%72%69%74%6f%72%25%32%30%6c%61%25%33%41%25%32%30%25%32%32%41%72%74%69%73%74%69%69%25%32%30%61%6c%74%66%65%6c%25%32%32%22%20%63%6c%61%73%73%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%22%3e%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3c%2f%61%3e%27%29%3b’))cristina.modreanu@gandul.info
|
Articol citit de 382 ori xmlSyncRequestText (”/ajax?43&item=2438818&service_type=itemViews”, “”, “dinamicContent43″); |
xmlSyncRequestText (”/ajax?53&item=2438818&service_type=rate”, “”, “dinamicContent53″); |
|
DIN ACEEASI SECTIUNE
|
| COMENTEAZA |
| Nume:
Adauga comentariu: |
|
6 COMENTARII CITITORI Postat de ion aion la 9.03.2008 15:47
foarte bun spectacol,(as zice unic),foarte buna cronica,iar tudor istodor ne-a surprins pe toti -marcel top stie sa surprinda si sa provoace,in plictiseala care domina teatrul romanesc! Postat de caraion la 11.03.2008 08:39
continua topo esti cel mai tare!!!!!deformatii-rules!!!!!ceea ce trebuie sa se intample trebuie sa se intample!!!!!! Postat de maria la 11.03.2008 08:54
si mazilu si top sunt altfel,dar totusi sunt foarte diferiti. oricum imi plac amandoi si as vrea sa vad un spectacol in regia lui top ,coregrafia lui mazilu si scenografia lui dumitru gorzo pe textele lui mitos micleuseanu ,va garantez ca ar fi rupere.top cu acest spectacol a demonstrat ca este un artist ”greu”,nu am inteles niciodata pana i-am vazut ultimele spectacole de ce este atat de barfit.pt ca in ceea ce face este singur,unic la fel ca mazilu sau dumitru gorzo sau mitos micleuseanu. Postat de Simionescu la 12.03.2008 13:11
de ce nu se mai face teatru dupa barbu stefanescu,dupa camil,dupa baiesu,doamna modreanu nu mai tolerati nebunii astia care vor sa ne arunce in aer traditiile.sunteti o femeie inteligenta si sensibila nu mai permiteti debandada asta in cultura.vorbba domnului grid modorcea -generatia fuckiuistilor-iar acest tanar domn marcel top ne-a agresat pe toti cu natural born fuckers mai demult.nu ar trebui sa li se permita sa faca teatru.vad ca mai nou si marele nostru regizor andrei serban s-a prostit -unde o sa ajungem???? Postat de alex la 13.03.2008 19:38
am vazut si eu ieri -deformatii,altceva fratilor,altceva ,incredibil ce poeti buni ,nu dadeam doi bani pe ce se scrie in romanica,dar spectacolul asta m-a convins ca putem spera…….. |
sa ma ierte dumezeu, dar orice articol scrie femeia asta ma scoate din sarite.. parca e o putzoaica de liceu nepregatita care vrea totusi sa impresioneze comisia de bacalaureat!!! artisti altfel…ce titlu de articol de revista scolii, clasa a 6-a!!