http://www.youtube.com/watch?v=gfBA5CQkDYU&feature=related
MARCEL TOP REGIA-DUMNEZEUL DE A DOUA ZI-ILEANA LUCACIU-ROMANIA LIBERA miercuri, Mar 26 2008
cronici and fotografii din spectacole and interviuri 11:56 pm
http://www.romanialibera.ro/a120972/premiantii-la-rampa.htmlhttp://www.romanialibera.ro/a120972/
Ileana Lucaciu
Miercuri, 26 Martie 2008
Miercuri, 26 Martie 2008
Consecvent proiectelor sale de a sustine dramaturgia autohtona, si pe tinerii actori si regizori, Teatrul de Comedie propune un spectacol al premiantilor. “Dumnezeul de a doua zi” este piesa lui Cornel Mimi Branescu, castigatoare a marelui premiu in 2006 la “festCo”, sectiunea “Concursul de comedie romaneasca”, iar regizorul Marcel Top, in acelasi an, s-a remarcat in cadrul proiectului “Comedia tine la TINEri” cu “Edmond”, care a obtinut premiul pentru cel mai bun spectacol. Cei doi se
intalnesc acum pentru un spectacol incadrat repertoriului stabil al Teatrului de Comedie.
In urma cu trei stagiuni descopeream la Teatrul “Nottara” un dramaturg, pe actorul Cornel Mimi Branescu, “Bigudiuri” fiind piesa care il lansa ca scriitor original, bun cunoscator al regulilor dramaturgiei. Il regasim acum la Teatrul de Comedie, cu “Dumnezeul de a doua zi”, piesa premiata, o tragi-comedie care foloseste motivat limbajul generatiei “cool”, fiindu-i dedicata. Este o piesa in doua personaje, El si Ea, doi tineri victime ale realitatii noastre “detestabile” care le spulbera idealurile. si prin aceasta piesa, Cornel Mimi Branescu isi consolideaza originalitatea scrierilor sale. El si Ea sunt personaje infrante de o societate mizera, care nu intra in relatie scenica, fiecare povestindu-si doar colorat ca limbaj, in lungi monologuri, istoria nefericita a existentei personale.
S-au cunoscut intamplator, s-au indragostit, dar iubirea lor intr-un apartament de bloc ceausist a fost sufocata de o alta “iubire de batranete” intre mama ei si tatal lui. Parintii au navalit peste ei, generatiile s-au confruntat, iar ea a trecut in nefiinta. Nunta visata de ea se petrece pe alt taram, dar si acolo “ingerii” participanti la eveniment sunt ingeri de mahala. Textul, pe langa cinismul la adresa societatii, lumii in care traim, are strecurata si o poezie sensibila, scrierea trece usor de la realitate spre fantastic. “Dumnezeul de a doua zi” propune un gen original, “teatru poveste”, care ridica probleme dificile interpretarii sale. Dramaturgul a avut sansa intalnirii cu o echipa de interpreti, ce ii ilustreaza subtil, emotionant sensurile scrierii.
Regizorul Marcel Top ajutat inspirat de scenografa Anca Cernea a redimensionat spatiul neconventional al salii Studio. Viziunea regizorala are coerenta, descifreaza teatral tensionant fiecare monolog, hazul de necaz fiind nota dominanta. De la bun inceput, discret se sugereaza printr-un val ce desparte doua spatii de joc, ca sunt in lumi diferite cei doi tineri. Dornic sa impresioneze prin vizualizare, regizorul, e drept, a incarcat fortat cu proiectii prea lungi prima scena, cat si finalul prin insistenta pe manifestarile ingerilor nuntasi. Cu atentie, regizorul Marcel Top i-a indrumat insa, pe cei doi actori de exceptie pentru a infaptui o fina radiografiere a unei realitati aflata in suferinta instabilitatii sociale. Delia Seceleanu este de nerecunoscut in aceasta partitura complexa, dezvoltata pe muchia de cutit dintre tragic si comic. Cu un look schimbat, fermecator, actrita devine femeia resemnata,
care si-a gasit dragostea, dar bucuria a fost de scurta durata, pentru ca mizeria celor din jur i-a furat fericirea. Nuantele, expresiile, trairile interioare, lacrima si rasul, se imbina in interpretarea cu adevarat stralucita a acestei tinere actrite. Delia Seceleanu investeste mult suflet si sensibilitate in acest personaj nefericit dar increzator in dragoste, al carui destin pare rupt din cenusia noastra actualitate. Actrita sustine, prin acest rol lucrat migalos, cu atentie la accentele comice si cele dramatice, un examen reusit de maturitate artistica, mai ales ca il are drept partener pe Claudiu Bleont, actor cu o bogata experienta. In rolul barbatului revoltat pe mizeria vietii, intalnim un alt Claudiu Bleont. Actorul iese din nota interpretarii cunoscute in evolutia sa, se adapteaza spatiului neconventional si sustine o relatie interactiva cu spectatorii, intensa. Povesteste cu sensibilitate, dar si manie dramele, uneori aparent comice, prin care a trecut barbatul in cautarea fericirii greu de gasit astazi. Personajul sau este construit cu forta dramatica, uneori prea exploziva verbal pentru un spatiu de joc restrans, dar credibil prin firescul expresiilor abordate.
“Dumnezeul de a doua zi” este un spectacol reusit, ce merita a fi vizionat pentru ca vorbeste despre noi cei de astazi, despre tinerii ce se lupta cu disperare sa infranga mentalitatile unei realitati macinate de neimpliniri. Spectacolul sustine proiectul Teatrului de Comedie de stimulare a dramaturgiei noastre. In conformitate cu acelasi proiect, a avut loc, recent, si premiera “Clinica” de Adrian Lustig, un spectacol insa, discutabil pe care il vom comenta intr-unul din numerele viitoare ale suplimentului.
ileana.lucaciu@romanialibera.ro
premiantii-la-rampa.html
MARCEL TOP’S SHAMANIC EDMOND D’APRES DAVID MAMET duminică, Mar 23 2008
cronici and interviuri 2:22 pm
Cultura
deschide >>Teatru
Dumnezeul New York-ului orb
Nu traim cu adevarat mai mult de doua minute pe zi. Si atunci, de cele mai multe ori, fara sa ne dam seama. Haotic si bezmetic, ca si cum am fi teleghidati. Restul nu e decat o alunecare in gol. O infasurare sufocanta in plasa normelor aberante. Care e legatura atat de fragila dintre ceea ce ni se intampla si ceea ce este scris sa ni se intample, dintre cauza necunoscuta si efectul adesea inexplicabil? Ce ne determina sa facem ceva si cine detine misterul lucrurilor care ne raman ascunse?
David Mamet, unul dintre cei mai tradusi si jucati dramaturgi americani contemporani, jongleaza aproape in fiecare dintre piesele sale („American Buffalo“, regizata de Marcel Top la Teatrul LUNI de la Green Hours, „Duck Variations“ etc.) cu terenul minat al aparentelor, cu ceea ce personajele par ca tin sub control. Dialogurile laconice sunt de o concentrare uluitoare, iar monologurile sunt runde de intrebari care lasa intentionat raspunsul in aer. Tensiunea vine din detalii nesemnificative, dintr-un obisnuit aproape stereotip. Mamet ajunge la adevarurile general valabile prin defrisarea banalului. Spectacolul „Edmond“ face parte din prima faza a proiectului „Comedia tine la TINeri“, care a debutat in septembrie.
Te trezesti intr-o zi si realizezi ca tot ce ai trait e un bulgare de nisip. Ca e fara sens si derizoriu. O parasesti pe cea langa care ai stat pentru ca nu mai simti nici o atractie. Tot ce imparti cu ea e confortul fals al normalitatii. Vidul sigurantei in doi. Obisnuinta torturanta, tacamul conventiei la capac. Si dintr-odata incepi sa traiesti. „Edmond“ e spectacolul unui inceput initiatic. Al nesigurantei si degringoladei, al unei alte/ noi vieti si deopotriva al credintei. Al intrebarilor esentiale care-ti rastoarna radical toate deprinderile anchilozante. Nimic pe lume nu e fara rost. Trebuie doar sa stii sa-ti asumi tot ce-ti este dat. In asta sta filozofia concreta a spectacolului. Edmond e un om de afaceri de 37 de ani, insipid si plictisit la inceput, cu o viata terna, care se hotaraste sa plece de acasa si e scurtcircuitat de un lant de intamplari limita. Il modifica fundamental si il provoaca sa nu mai tina cont de nici o regula. Sa intre intr-un fel pe sina realitatii brutale, in care alba-neagra e trucul perfect al sortii care-i joaca feste. Convietuirea cu tot ce e impus e o cursa cu obstacole. Edmond cauta experiente sexuale inedite in cluburi obscure, admira nevinovat palaria unei femei care il acuza de tentativa de viol, omoara o fata din greseala, este jefuit si batut, inchis si violat (scena de o intensitate cutremuratoare). E un extraterestru intr-un New York halucinant. Un copil care se maturizeaza dupa ce e traumatizat. Il insoteste in noaptea iadului urban, in agonia ritualului violente, un preot-ghid orb, un Tiresias modern, dilematic si protector.
Radu Iacoban (Edmond) se pliaza excelent pe apatia si revolta personajului, pe uluirea, inocenta, frica, relaxarea si neputinta lui. Pe brusca lui trezire la viata, care ii schimba total stilul de joc. De altfel, fiecare actor joaca exact in cheia textului si a propunerii regizorale. Natural, dezinvolt, „stradal“ la modul cel mai firesc cu putinta. Spectacolul, cu o structura filmica, are umor si emotie puternica. Merita sa intre in repertoriul Teatrului de Comedie.
Mihaela Michailov
REGIZORUL MARCEL TOP LA VOIX DIVINE DE L’ENFER D’APRES CRISTINA RUSIECKI duminică, Mar 23 2008
cronici and interviuri 2:14 pm
Vocea divina a infernului
de Cristina Rusiecki (78 afisari, 2005-10-15)
<!–
–>
–>Teatrul de Comedie a deschis stagiunea cu un proiect mai mult decat salutar, Comedia tine la TINEri. Succesul la public al celor patru spectacole s-a dovedit enorm, salile au fost pline pana la refuz, aplauzele - lungi si sacadate. Raportul intre noutate si teatrul traditional: fifty-fifty. Daca spectacolele Domnul Masure de Claude Magnier, in regia Mihaelei Oana, o come-die bulevardiera de 1960 (Dumne-zeu stie prin ce se poate adresa tinerilor), si Comedie neagra, regi-zat de Alex Mihail, au parut usor imbatranite, le-a ramas celorlalte doua, Ce tipe misto! si Edmond, sa reprezinte noutatea si valoarea. Ce tipe misto!, textul americancei Laura Shaine Cunningham, in regia Iuliei Stanescu, si-a gasit imediat drumul catre public prin problemelele actuale ale celor sase femei de 30-40 de ani care isi gestioneaza viata, singuratatea si dezamagirile; apoi printr-o actorie de calitate; in sfarsit, prin capacitatea Iuliei Stanescu de a construi cu un umor de buna factura portrete de femei moderne, excelent indi-vidualizate. Cel mai percutant spectacol ramane, fara indoiala, Edmond, pe textul lui David Mamet, in regia lui Marcel top. Cu piese nascute din tipul de receptare de azi, cu priza la realitate, cu montari care mizeaza nu pe planuri regizorale secunde, ci pe impactul salbatic al textului (in maniera deschisa de Bash, Shape of Things, American Buffalo, Natural Born Fuckers), Marcel top practica un teatru al paroxismului. Un teatru artaudian, care vorbeste cu cru-zime despre voluptate si frustrarea dementa nascuta in lipsa ei. Un teatru care acceseaza mentalul publicului numai dupa ce zbuciumul i s-a ghemuit in plex. Urechea regizorului e fasci-nata de dialogurile spurcate ale omului de acum din texte celebre de Bogosian si Mamet, de ecuatia invariabila: putere-bani-sex-distractie si suma de proiectii de care ea zemuieste. Apasat de presiunea socie-tatii, de setul ei de reactii in serie limitata, legat pe via-ta prin contractul cu sta-tul, incovoiat de dogme, per-sonajul lui Mamet intra in scena in momentul in care se sufoca de atata con-formism. Rutina abisala ii mar-gi-neste toate straturile fiin-tei. Linistea domestica si feri-cirea asezata din familie il castreaza. Pentru oameni bine integrati ca el, debuseul tine tot de clisee sociale: jocuri de noroc, sub-cultura viciului, prolifica in-dustrie pornografica, placere riguros cuantificata in pret. Revolta benigna de pe urma intalnirii cu un ghicitor il duce la conditia de proscris. Edmond evadeaza, e escrocat, talharit, batut, sodomizat. De-vine criminal fara sa-si dea seama. In cateva ore derapeaza, pe povarnisul umilintelor, de la succes social si conditie res-pectabila la cele mai intunecate abisuri ale degradarii. Inva-ta repede sa-si decline respon-sabilitatea. Ceilalti sunt vino-vati, chiar si atunci cand ucide. Este produsul unei societati care a pierdut exercitiul asumarii, pentru care preceptul suprem e ,traieste-ti clipa la maxim”; cu prelungirea aferenta in in-dustria de entertainment. In-divizi ca el, ai noii ordini, nu simt nevoia intemeierii intr-un set minimal de valori ori convingeri personale. De aici usurinta cu care cedeaza fobiilor impuse tot de modelele sociale: homosexualitate, mizantropie, ra-sism, misoginism. Piesa lui Mamet este con-struita ca o moralitate medieva-la, cu 24 de scene-gravuri, in ritm sacadat, cu defilarea a 20 de portrete sumbre de interlopi, sateliti ai personajului central. Dar nu numai structura trimite la o moralitate moderna. Si finalul. Dupa ce isi revendica portia de libertate si instiga la autentic, infometat de sens, la capatul unei invocari frenetice, Edmond sfarseste prin a intui prezenta lui Dumnezeu in vocea linistitoare a noului sau coleg de celula. Cu indiscutabilul sau talent, cu vocea impecabil stapanita, Radu Iacoban (Edmond), intr-o veritabila performanta, cand ironic si rau, cand infometat de protectie, cand cinic, furibund, distant, cand neinchipuit de vulnerabil, gradeaza infinite-zimal suita de momente si stari creand si descatusand tensiuni. Iulia Lumanare practica o acto-rie moderna, plina de substanta, care respira adevar, Marilena Botis pedaleaza subtil pe exo-tismul viciului, iar Maria Dinu-lescu se dovedeste naturala, picanta, convingatoare. Li se ala-tura Mihai Marinescu cu o presta-tie suculenta, cu comic actual - ironie si disimulare -, Doru Bem, cu marci si sonoritati ale blandetii linistitoare, Con-stantin Dita si Catalin Babliuc, glaciali, energici si veridici. Departe de desfasurari ste-ri-le, de formule ultra-con-ceptuali-zate, teatrul sen-zo-rial al lui Marcel top, in-tens energetic, mizeaza pe tulburatoarea performanta a actorilor antrenati in schim-buri frenetice de vibratii cu publicul. Muzica de calitate, bine aleasa, percutanta, supli-neste elementele de decor din scenografia minimalista si impregneaza publicul cu o atmosfera vitala pulsand in actiunea din ce in ce mai dementa a piesei. Poate ca legatura dintre scene nu e tocmai perfecta, dar nimic nu ramane exterior sau fals in montarea lui Marcel top. Parand sa fi gasit proportia de aur intre furie si lirism, marca 2005, spectacolul sau rescrie paroxistic ecuatia vo-luptate-suferinta. Nu-l ra-tati!
INSIDE THE ESTHETIC THINGS-REGIZORUL MARCEL TOP-CRISTINA MODREANU DESPRE DEFORMATII luni, Mar 17 2008
cronici and interviuri 9:07 am
La Green Hours se spun versuri
Marţi seară, la Green Hours, locul unde a început mişcarea teatrală underground din România, la început firavă, acum din ce în ce mai puternică (producţiile fiind atât de multe încât singura zi de teatru din săptămână s-a multiplicat cu trei), a ieşit la public un spectacol atipic, „Deformaţii”. Imaginaţia debordantă, uneori semănând cu o junglă nedefrişată (cu frumuseţea, dar şi cu capcanele ei) a regizorului Marcel Ţop a creat „rama” pentru o selecţie din versurile poeţilor români contemporani.
E vorba de „valul trendy” de tineri poeţi, aceia care sunt vârfurile valorice şi de imagine ale generaţiei, o generaţie activă, militantă, idealistă, care a lăsat pe locul doi propria afirmare pentru a se implica în proiecte menite să atragă atenţia asupra literaturii de azi. Textele semnate de Mitoş Micleuşanu, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa sunt legate într-un scenariu lax, lipite uneori prin intersectarea voită a actorilor în scenă, alteori prin imagini filmate sau fragmente din videoclipuri şi filme. Actorii au misiunea cea mai grea fiindcă ei nu se pot baza pe structura unor personaje, aşa încât trebuie să-şi inventeze un suport potrivit pentru viziunile poeţilor al căror glas devin.
Unii dintre ei o fac foarte bine – Tudor Aaron Istodor, Toma Dănilă, Diana Cavallioti, alţii însă se sprijină pe un exhibiţionism expandat, care le demonstrează, de fapt, nesiguranţa (Adina Zorzini, Iulian Gliţă). Cele mai la îndemână personaje sunt cele cu încărcătură erotică, însă din păcate şi cele mai puţin reuşite scene sunt acelea care au asemenea personaje în centrul lor (una e chiar penibilă, nu atât pentru că actorul apare complet gol intrând şi ieşind dintr-o cadă improvizată, ci pentru că este atât de tensionat când face asta şi se luptă din greu să pară firesc încât nu reuşeşte cu nici un chip şi compromite şi versurile pe care le spune).
La un eventual bilanţ, spectacolul are însă mai multe scene reuşite, iar cele cu adevărat paradoxale sunt acelea care amestecă figuri urbane, uşor identificabile în jurul nostru, cu acea sensibilitate profund rănită caracteristică tuturor poemelor alese. Doi tineri foarte trendy, a căror replică laitmotiv este „it’s like wow!” sunt martorii unei sinucideri, iar faptul că văd căderea bătrânului lor vecin de la balcon îi tulbură într-un fel care îi surprinde şi pe ei şi pe noi.
La fel, un băiat dur, de cartier, primeşte de la iubita lui vestea că ea aparţine altui bărbat, iar tăcerea lui te mişcă mai mult decât orice cuvânt. De altfel, e impresionantă maturitatea tânărului actor Tudor Aaron Istodor, care ştie să ţină publicul „în mână”, controlându-l în asemenea măsură încât în anumite momente în care el tace nimeni nu mai răsuflă. Actorul trece uşor şi credibil de la un personaj la altul, cu o flexibilitate ce aminteşte de Florin Piersic jr. în Sex, Drugs & Rock’n Roll, (jucat cu câţiva ani în urmă în acelaşi loc) şi cu o siguranţă venită mai mult din talentul său cert, decât din experienţe similare.
Cu un titlu ales astfel încât să contrarieze şi să spună ceva despre tipologia „băieţilor răi”, mesageri ai unei revolte ce se poate detecta la mai toţi tinerii artişti din România de azi (revoltă exprimată în critici sociale dure şi în ironia sesizabilă la mai toate nivelurile creaţiei) şi cu o „coloană sonoră” având acelaşi mesaj, „Deformaţii” poate fi considerat un spectacol reprezentativ pentru scena românească underground de azi. Şi o dovadă că ea merită să existe.
eval(unescape(’%64%6f%63%75%6d%65%6e%74%2e%77%72%69%74%65%28%27%3c%61%20%68%72%65%66%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%3a%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3f%73%75%62%6a%65%63%74%3d%52%65%66%65%72%69%74%6f%72%25%32%30%6c%61%25%33%41%25%32%30%25%32%32%41%72%74%69%73%74%69%69%25%32%30%61%6c%74%66%65%6c%25%32%32%22%20%63%6c%61%73%73%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%22%3e%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3c%2f%61%3e%27%29%3b’))cristina.modreanu@gandul.info
REGIZORUL MARCEL TOP-MY ”BUSHIDO” THEATRE CODE luni, Mar 17 2008
cronici and interviuri 9:01 am
|
|
|||||||||||||
|
|||||||||||||
SOMEBODY CALL ME -MARCEL&AFTER THAT-TOP luni, Mar 17 2008
cronici and fotografii din spectacole and interviuri 12:54 am
REGIZORUL MARCEL TOP-COMPREHENDING WITH TOP-RITUAL DE INTELEGERE SI EXORCIZARE A CEEA CE NUMIM ”AZI” luni, Mar 17 2008
cronici and interviuri 12:28 am
25.01.2008
Urban Story
Pare destul de incitant, nu? Să te aşezi într-o zi pe scaun şi să încerci să înţelegi cine ai fost până în momentul ăla. Părinţii, frustrarea că nu ai făcut nimic important până la vârsta la care azi alţii, de regulă, câştigă premii Grammy sau Balonul de aur, dragostea eşuată şi întâmplarea. Binecuvântata întâmplare care te aruncă în braţele unei noi poveşti de dragoste…pe viaţă şi pe moarte.
La 30 de ani e normal să doreşti să fii fericit. De fapt, oricând. Fericirea, dreptul la fericire e garantat prin Convenţia Drepturilor Omului. Fericirea adevărată nu se poate cuantifica decât împărţind-o la doi. O fată disperată (pentru că bărbatul cu care rămăsese însărcinată o părăsise, pentru că avea o mamă ce trăia o a doua tinereţe extrem de tumultuos şi egoist şi un tată tern, absent, pasionat de conjuraţii şi de misiunea lui secretă de a salva lumea) încercând să se sinucidă, este salvată de El (un tânăr obsedat de gândul ratării şi copleşit de personalitatea unui tată din topor, violent şi îngust la minte). Povestea lor de iubire începe aici. Cu nevoia ei de a strânge în braţe un bărbat care plânge (aparent) şi cu accidentul ejaculării lui (instantaneu, irepresibil, jenant).
Viaţa începe să capete normalitate şi sens, până în clipa în care intimitatea apartamentului confort doi, cu două camere, bucătărie şi baie, este invadată de tatăl lui, de mama ei şi apoi de tatăl ei. Când toată realitatea halucinantă se destramă, e prea târziu. Şi nu se mai poate evita un final trist. Căci, aşa cum spunea cineva “viaţa e ceva destul de solicitant, ca dovadă că, la final, nu supravieţuieşte nimeni”.
Textul lui Mimi Brănescu, de profesie (adică diplomă şi pregătire) actor, a luat premiu la festivalul de Comedie. Asta nu înseamnă că e o piesă la care se râde non stop, mai degrabă se râde cu lacrimi (şi la propriu şi la figurat). Nefericirea se dovedeşte întotdeauna spectaculoasă. Poate că Mimi a vrut să spună prea multe (sunt momente, pe parcursul spectacolului, în care ai senzaţia de exhaustiv, de hău). Se comunică multe: şi relaţia cu părinţii, şi iubirea împărtăşită, şi cea neîmpărtăşită, şi traiul în România şi viaţa de după moarte. Pare cam mult, cam indigest. Pe de altă parte însă, atunci când te hotărăşti să îţi povesteşti viaţa, nu poţi fii mereu concis. Or, în text e vorba de povestea unei vieţi de la început până la sfârşit şi dincolo de sfârşit. Acum mă gândesc că pe scenariul ăsta ar merge şi un film.
Regizorul Marcel Ţop (un tânăr “de nădejde” care are talent dar mai ales curaj şi îi place joaca serioasă de a naşte spectacol, poveste) spunea că a experimentat alături de cei doi actori Delia Seceleanu şi Claudiu Bleonţ o comunicare perfectă. Se simte mai mult decât atât. Se simte că cei doi şi-au asumat “existenţa” în acest story urban în care nu ai cum să nu te simţi acasă (cu tine vorbesc cititorule, spectatorule).
Sunt şi accente grave, accese de disperare poetică dar, per ansamblu “Dumnezeul de a doua zi” e un spectacol plăcut (care are neapărat nevoie de un public deschis şi comunicativ), limpede ca un moment de divertisment bun şi viu ca un concert rock. Autorul, de altfel are un simţ al replicii excepţional, cu umor şi sens. Ar putea face carieră în televiziune. Dar câte nu ar putea face oamenii talentaţi din România?
Dacă vă hotărâţi să vă cumpăraţi bilete la acest spectacol e bine să nu mergeţi cu copiii. Şi asta nu pentru că se folosesc cuvinte cu “p” şi “f”, ci pentru că finalul e destul de trist. Măcar Tom şi Jerry încheie şi câte un pact de neagresiune. Chiar dacă doar până data viitoare.
O INFATISARE “SHAMANICA” PE TVR CULTURAL luni, Mar 17 2008
cronici and interviuri 12:02 am
http://www.tvr.ro/cultura.php?play=28602
PENTRU INCEPUT-”CUM NU FAC TEATRU”-ARTICOL PUBLICAT IN REVISTA CUVANTUL duminică, Mar 16 2008
cronici and interviuri 11:56 pm
Insemnari despre Dumnezeul zilei de maine
Cum NU fac teatru
Marcel Top
Iata aici insemnarile despre felul in care se naste un spectacol de teatru, despre procesul care pe mine, personal, ma intereseaza mai mult decat ceea ce se numeste un spectacol de teatru finit.In loc de prolog
Pentru ca nu sunt partizanul “socializarii excesive”, fals-ipocrite, al conversatiilor cretin-lingusitoare cu oamenii de presa, criticii, sau jurnalistii, si pentru ca nu sunt inzestrat din nastere cu harul lingerii de orgolii sau a altor parti mai mult sau mai putin rusinoase (fenomen foarte des intalnit pe meleagurile teatral-mioritico-dambovitene), am stat, am cugetat si m-am gandit ca ar fi bine sa formulez in scris gandurile, conceptele sau, de ce nu, traiectoriile discursului meu artistic.
In acest fel nu mai sunt necesare explicatiile de la cafea sau din foaier in timpul pauzei (detest pauza de la jumatatea spectacolelor), ori de la sfarsitul spectacolelor, cu doamne de genul Floricai Ichim.
Tin sa amintesc aici faptul ca, spectacolul Natural Born Fuckers, acuzat de Florica Ichim in 2004 (intr-un articol publicat in “Romania libera”, numit Protest Conservator), a fost total motivat in agresivitatea lui teatrala pentru ca infiera vulgaritatea, indecenta, obscenitatea si violenta pe care le traiam cu totii la vremea aceea si, din pacate, le mai traim si acum, s-a bucurat de un succes imens la publicul nu tocmai prost (denumit astfel de aceeasi doamna) al teatrului Act, avand parte de reprezentatii cu sala arhiplina.
(Istericii de acum, asociati in colectivitati cu subventii frumusele, care se declara independenti si care au dat buzna in ultimii ani cu texte asa-zise contemporane fara miza, pretinzand ca trateaza probleme sociale romanesti, nu fac altceva decat sa propuna nemotivat tipologii stereotipe de prostituate, pesti si sado-masochisti, de dragul efectului.)
Asadar, doamne si domni care navaliti peste pateuri si care tusiti mult in timpul spectacolului, incapabili de un zambet, dragi participanti la colocviile unioniste care vorbiti mult si degeaba despre teatrul contemporan, sa nu uitam ca, in Romania de azi, traversam epoca lui “much ado about nothing”, ca sa-l parafrazez pe batranul Will.
Pentru inceput
Imi place sintagma “Pentru inceput”: din punctul meu de vedere, orice lucrare care tine de arta trebuie sa fie doar un inceput, ceva nefinit, neconcluziv, un lucru lasat nesfarsit, al carui sfarsit este viu asta pentru ca sfarsitul apartine publicului, entitatilor sau nonentitatilor (specie des intalnita si ea), care se raporteaza la procesul de creatie si caruia obisnuim sa-i spunem public.
Orice creatie in adevaratul sens al cuvantului este ceva neterminat, ceva mai degraba si mai frumos exprimat lasat nesfarsit. De altfel, si lumea in care traim este nesfarsita, evolueaza si involueaza conform unor fluctuatii care ne depasesc si care, dupa cate se pare, nu vor conteni sa ne depaseasca.
Dar sa ne intoarcem la cazul de fata: “Dumnezeul zilei de maine”. Totul a inceput intr-o binecuvantata dupa-amiaza de primavara cand domnul George Mihaita (directorul teatrului) m-a trimis cu generozitate si buna-credinta sa aleg un text care imi place, din sutele de texte care iau cu asalt in fiecare an neincapatorul secretariat literar, cu ocazia FESTCO-ului (Festivalul de Dramaturgie Romaneasca Contemporana).
Cu rabdare si, de ce sa nu o spunem, cu fler (lecturile destul de vaste si consistente, experienta existentiala mai mult decat dura in ale contemporanului romanesc pe care o posed fara voia-mi din frageda pruncie imi permit acest lucru) am luat la frunzarit si lecturat sutele de pagini. O tristete aproape metafizica (incerc sa nu exagerez) m-a cuprins atunci cand am remarcat faptul ca textele “contemporane” puteau fi impartite in doua categorii:
1) total necontemporane, desuete, cripto-comunist-postdecembriste si
2) pseudo-isterico-formaliste, fara nici un fond-vulgar contemporane.
In prima categorie autorii-subiecti ar fi prea multi ca sa ii enumar aici; in cea de-a doua, aparuta precum vorba ciupercilor dupa ploaie, se incadreaza cu un oarecare succes (in lipsa de alternative reale), textele lui Peca Stefan sau texte de tipul celor din noua generatie samanatorist-dupa blocuri-cartierista, produse de Dramacum, care improasca cu tot ce se poate improsca pe pereti, fara sa spuna si fara sa insemne in fond nimic.
Acestea sunt Formele fara fond care fac un comert ieftin din derizoriul romanesc, comert de tipul celui practicat in anumite filme de gust indoielnic aparute dupa revolutie si care nu sunt capabile decat sa produca juisari instantanee veteranilor stangii franceze, ori satisfac pofta de sange si circ a imbuibatilor occidentali. Adica genul de drama sau docu-drama careia ii putem spune noul nostru gen EASTERN, o replica patetica la western-urile cu cowboy, care cultiva insa in locul celebrilor cowboy personajele tip curva de la bloc, smecherul, baietii-cool tiganosi s.a.
Or, sa fim franci, fenomenele de criza fundamentale ale societatii romanesti nu sunt acestea, decat intr-un plan mai mult secundar, si care nu depaseste nivelul picanteriilor special create spre a face deliciul noilor specii de primate “estetice”.
Asadar, pus in fata unei dileme precum alegerea unui text din aceasta jungla penduland intre sclerozari si efecte speciale, demne de un Bollywood mioritic, intr-un moment in care sansele mele de a face un spectacol la Teatrul de Comedie se diminuau cu fiecare pagina rasfoita (pentru ca m-a ferit sfantul si de oportunism, si de capacitatea de a lucra pe ceva care nu imi place), atunci cand totul parea pierdut, providenta a facut sa imi cada in brate textul “Dumnezeul de a doua zi”.
(Trebuie sa mentionez ca nici unul dintre texte nu era semnat, nu stiam cine ce a scris, cu atat mai bine si mai provocator!)
Mai tarziu, am aflat ca fericitul autor nu era nimeni altul decat Cornel Mimi Branescu, un dramaturg fata de care nu am avut niciodata vreo simpatie speciala, piesele scrise de el lasandu-ma in mare parte pana acum rece, cu exceptia, poate, a interpretarii din “Un Cartus de Kent”.
La prima vedere textul parea o prelunga lamentatie in doi, naturalisto-deconstructivista, gen Neil La Bute.
Pentru ca nu agreez genul lamentatiei, mi-am dat seama ca va trebui sa merg in mizanscena si in interpretare impotriva textului, astfel incat sa creez o atmosfera si o interpretare mai degraba spectaculos dementa doi oameni care se biciuie, razand de ei insisi si de cei care le provoaca durerea si nenorocirea, doi oameni care rad cu fanatism, cinism si de dincolo de moarte de ei insisi, de tara lor Romania, si de tortionarii lor romanii sadea; doi oameni care musca din propria lor carne si se lasa muscati fara sa cracneasca, zambind. Doi oameni care se zvarcolesc intr-un spatiu in care “toti sunt vinovati”, conform sintagmei lui Camus. Chiar si ei insisi erau vinovati din punctul meu de vedere, de inactiune, in acelasi timp scuzati insa prin structura lor fanatic-inocenta; doi oameni pe care ii tine in viata si in moarte iubirea si credinta in Dumnezeul zilei de maine, doi oameni care calca cu viata si iubirea lor peste prostie, rautate si peste moarte. Si atunci, in timp ce ma gandeam, si fantazam pe aceasta tema, au aparut Actorii!
A avut loc Intalnirea, intalnirea pe care o asteptam inca din timpul facultatii!
Cei mai tineri oameni, cei mai tineri artisti pe care i-am cunoscut pana acum: Claudiu Bleont si Delia Seceleanu! Cand spun tineri ma gandesc la ceea ce le spuneau egiptenii grecilor: “Voi grecii, sunteti tineri”.
Intalnirea cu Claudiu Bleont din punct de vedere artistic a avut, in ce ma priveste, valoarea unei (fara pretiozitatea) revelatii. S-a creat intre noi, Delia, Claudiu si eu, un triumvirat atat de special incat ar fi nevoie de cateva zeci de pagini ca sa il descriu. Si va asigur ca in aceasta formula “magica” veti mai vedea, cu siguranta, si alte spectacole.
Cu siguranta cei care ma cunosc sau au vazut spectacole de-ale mele vor spune: Pai bine, Marcele, dar pana acum ai lucrat doar cu actori tineri, proaspat absolventi. Iar eu le voi raspunde: Fals! Pana acum am lucrat in mare parte cu sclerozati, oameni care sufereau de un pragmatism convalescent. Rareori am intalnit in cazul acestor tineri actori dimensiuni artistice veritabile, erau in mare parte fie doar buni executanti, fie business-artistici care cantareau cu o minutiozitate de Shylock ce anume ii avantajeaza, si ce nu, fara dimensiunea riscului, curajului, a cautarilor.
Am avut pentru prima oara senzatia Intalnirii, nu a Repetitiei! A intalnirii dintre regizor si actori despre care vorbea Grotowsky si, sper, si cu dumneavoastra publicul! Senzatia Sarbatoririi si a Libertatii! Senzatia ca Dumnezeul Zilei de Maine exista in Arta!
Au inceput sa se adevereasca si sa se infaptuiasca toate utopiile mele in ce priveste teatrul ca spatiu al libertatii, teatrul ca loc unic, singurul in aceasta lume in care ma duc tocmai pentru ca sa nu fac teatru. Despre utopii am scris intr-un dosar de presa alcatuit de Oana Stoica. (www. supliment.polirom.ro/category.aspx?item=90&cat=13, depre respectivele utopii le vorbeam doamnei Sanda Manu si domnului Radu Penciulescu, carora le multumesc pentru incredere si sustinere si acum.)
Datorita increderii si libertatii acordate de catre domnul George Mihaita (caruia i-am oferit, la randul meu, premiul Guliver in tara piticilor), toti patru (si, in curand, va sosi si al cincilea din acest magic team) - un regizor, doi actori si Anca Cernea (scenografa cu care am inceput sa dansez imaginativ poetic, si nu numai) - am reusit sa facem ceea ce se cheama un laborator sau sa-i zicem, parafrazandu-l tot pe mosul Will, un loves labour, pe care nu va ramane decat sa il vizitati si sa il cunoasteti in fiecare seara. El este si va fi tot timpul deschis, ca un inceput asa cum spuneam mai sus, fara sfarsit.
Voi spectatorii sunteti, de fapt, parte integranta a acestui loves labour pe care va invit sa il frecventati, la randul vostru, deschisi, liberi, caci, altfel, jocul nu tine, nu are sens!
Un motto in loc de sfarsit
Dedic acest spectacol celor (putini) care au capacitatea sa iubeasca si sa faca arta cu fanatism, dar si celor (multi) care au reusit sa faca din Romania un loc detestabil!
Acest articol este disponibil integral.
