Arhivă Categorii: Uncategorized
Hamlet, ascetul eşuat
| de: Cristina Rusiecki | NR. 40 | Octombrie 21, 2009 |
Unul dintre tinerii regizori români, autor de spectacole controversate, care nu obosește nici să șocheze, dar nici să inoveze, a fost invitat să pună în scenă „Hamlet” la Teatrul Alekton din Atena. Premiera va avea loc pe 30 octombrie. Spectacolul pornește, evident, de la o adaptare liberă după original.
Incandescentul autor din „Natural Born Fuckers”, „God” sau „Edmond”, care și-a strigat revolta arzînd toate tabuurile în apostrofări rebele la adresa societății, estetul fin și perversul plin de voluptate din „Valmont”, contemplativul ironic al lumii noastre ultrafragmentate din „Deformații” se îndreaptă acum înspre un text clasic. Summum-ul tuturor textelor clasice: „Hamlet”.
În viziunea lui Marcel Țop, povestea lui Hamlet se desfășoară într-o Danemarcă „consumerist-fantastică, într-o noapte polară fără sfîrșit, provocatoare de insomnii, funcționînd într-un regim atemporal, o lume care se consumă și se autoconsumă în exces și care își ascunde gunoaiele, deșeurile, ADEVARURILE NEDORITE, într-un cuvînt, putreziciunea sub o strălucire de zăpadă”. Regizorul și-l imaginează pe Hamlet, înainte de contactul decisiv cu duhul tatălui – de fapt cu el însuși, cu adevărul dezgropat -, ca pe „un sceptic plin de rafinament, un garcon de Sorbonne, spilcuit, cool, un fel de James Dean baudeleriano-bukowskian, un tip cu toate datele reușitei… Treptat însă el renunță la tot ca să devină un inițiat, se tăvălește în cenușa tatălui său, suferind de durerea lumii, de lipsa adevărurilor, de lipsa unei logici fundamentale, de bun-simț, în Danemarca lui care e și a noastră”. Iar duhul tatălui va reprezenta, logic, nimic altceva decît DUBLUL, alter ego-ul, conștiința lui Hamlet. Întruchiparea Tatălui nu poate fi, prin urmare, decît o metaforă, un pretext…
 |
 |
Pe urmele lui Shakespeare, regizorul Marcel Țop îl condamnă pe Hamlet să devină, din păcate, nu un inițiat, ci umbra unui inițiat. Imposibilitatea personajului de a-și atinge scopul se datorește structurii sale de ascet incapabil de asceză, a unui ascet pătimaș. Și, cum orice modificare majoră în lumea în care trăim presupune violență, schimbările vizate de Hamlet – a întoarce tot pînă la rădăcini -, nu se vor sustrage nici ele violenței. Astfel, personajul principal este „un kamikadze, sacrifică tot pentru o noțiune abstractă, Adevărul, pe care pînă în final nici măcar nu îl amușină… Mai trist, mai tragic și ridicol e că își dă seama de asta. Dacă aș fi Shakespeare și aș putea să modific ceva în fișierele lui Hamlet, l-aș face poate puțin mai discret”, mărturisește Marcel Țop. După întîlnirea crucială cu duhul, Hamlet intră într-un proces de „dezumanizare” provocat de scîrba față de ce e „omenesc, prea omenesc”. Viziunea regizorului asupra personajului, cînd regizorul e Marcel Țop, nu poate fi decît înnoitoare: „Îl văd renunțînd la haine, aproape gol, mînjit de cenușă, ca un shaman hindu de pe malul Gangelui, ca un homeless, mîncînd din gunoaie, răscolind deșeurile Elsinore-ului și fumînd chiștoace, în timp ce lumea din jurul lui prosperă în glamour și strălucire…”
În ceea ce îl privește pe celălat reper al umanității din „Hamlet”, Horatio, creatorul spectacolului atenian îl vede ca pe un perpetuum mobile, ceva care se consumă în sine. Horatio nu poate să moară pentru că, pur și simplu, el este povestea lui Hamlet. Marcel Țop decodează: „Regula nr. unu la Shakespeare: cine spune povestea nu moare… un personaj transformat într-o poveste, absurd, părăsit, abandonat, fără finalitate, deci fără destin. Ce poate fi mai groaznic, mai horror decît să fi văzut prea devreme toate grozăviile existenței, mizeriile, intestinele, promiscuitățile ei, să îți dorești din tot sufletul să mori și să nu o poți face din cauza unei promisiuni?”.
Cît despre meditația hamletiană asupra teatrului, despre scena de teatru în teatru, Marcel Țop o vede ca pe o paradigmă a întregii arte a spectacolului plimbate de-a lungul secolelor: „Teatrul la fel… regizorul… actorii… again and again… dezgropăm cadavrele morților frumoși, care nu putrezesc niciodată, îmbălsămați și condamnați la perenitate, cadavrele poveștilor, ale destinelor exemplare”.
Lasciv. Incendiar. Adevarat
CRISTINA RUSIECKI
“Sa ne imaginam ca suntem undeva la 30 de km de intrarea intr-un mare oras, o metropola, fie el Bucurestiul, New York-ul, Parisul etc… Este trecut de 11 noaptea si facem autostopul… Cineva opreste… Urcam… Ne apropiem de oras (…) tot ce vedem pe geam in stanga si in dreapta sunt “Deformatii”… De la doi oameni, care se tin de mana sau se saruta, pana la prostituate, boschetari, nebuni care cersesc la margi-nea strazii, betivi, o femeie si un barbat care stau la o terasa… dar si ceea ce nu vedem, sutele de oameni care fac sex, care omoara, care isi marturisesc te iubesc sau te omor, sutele de oameni care se ascund sau se arata in acel moment (…) Fragmente de oameni, de imagini, fragmente de sentimente, de emotii, de instincte, fragmente de crime, de omoruri, fragmente de mangaieri, de respingeri, apartinand milioanelor de oameni fragmentati ce vietuiesc fragmentat, intr-o lume confuz-fragmentata….
|
Asa suna descrierea regizorului Marcel Top la spectacolul “Deformatii, produs de Fundatia “Ileana Mustata in colaborare cu Teatrul LUNI de la Green Hours. Proiectul e inspirat din mai multe texte “concepute, scrise si gandite “colectiv, in proza sau poezie ale unor tineri autori romani contemporani, cunoscuti ca poeti, prozatori, publicisti: Mitos Micleusanu (initiator si coordonator), Razvan Þupa, Claudiu Komartin si Adina Zorzini.
Care nu s-au apucat sa scrie oricum o “analiza poetica a realitatii contemporane, ci incercand sa trateze carentele literaturii dramatice de azi, cata vreme “dramaturgia contemporana romaneasca se afla intr-un continuu si interminabil proces de recuperare a unor modalitati pseudo-nonconformiste si stereotipe de a face teatru, bazate in principiu pe exhibarea unui derizoriu social compus din caractere picante, fortat si mediocru colorate, surprinse in situatii dramatice comune si inexpresive.
Nici un spectacol valoros fara
un statement percutant
Autorii, tineri prozatori, poeti, publicisti, critici, cu o medie de varsta de 25 de ani, stiu ca manifestul e obliga-toriu. Regizorul precizeaza: a ales textele lor, “printre alte motive, si din lipsa unei alternative reale si substantiale in scriitura dramatica contemporana romaneasca. si daca miza e polemica, impactul va fi cu atat mai mare caci “Deformatii” aduce o critica dubla (implicita si explicita) dramaturgiei si spectacolelor de export sau de import la mana a doua, concepute in genul povestilor de groaza sau al celor amuzant-penibile cu cretini din est, bazate in special pe administrarea unor asa-zise “socuri neorealiste spectatorului indulgent din Romania sau de aiurea. Aceste texte si spectacole, aparute pe filiera nouazecista a productiei de filme gen “Patul conjugal au, in fapt, foarte putin de-a face cu subiectul in mod esential si, in consecinta, cu spectatorul.
Ce se vede pe scena dupa aceste declaratii incendiare?
O jungla de oras in care lucrurile se intampla deodata, in alb si negru, in veselie si tragedie, cu toate substantele si pigmentii urbanismului. Cei mai stralucitori apartin cabaretului. Decadenta, putrefactie, lentoare si splendoare – iata o ecuatie de impact, care se numara printre constantele spectacolelor lui Marcel }op. Un barbat cu expresie morbida si perversa (Iulian Glita) danseaza frenetic si lasciv. Infectie si poleiala. Arta si hormoni. Autoironia e continuta. Transa lui naclaieste de senzualitate. Parfumul tare al miscarilor hermafrodite intinde plase halucinogene peste public. Superexcitant. Superenergetic.
In spectacolul confectionat din franturi disparate, Marcel }op reface grijuliu buclele stilistice. La sfarsit, acelasi personaj sau, mai bine spus, acelasi actor, printre putinii din Romania cu forta de convingere intr-o asemenea tipologie, isi va etala goliciunea. Din nou lasciv, din nou decadent, narcisiac, admirandu-se intr-o lume sintetica: a noastra. Nu e singura data cand regizorul rotunjeste, cu arme fine, “dezordinea de particule dramatice fara legatura, folosindu-se de repetitii care induc linii subliminale de continuitate. O joaca detasata, superioara cu cliseele. Rapelurile intre diferitele parti complet rupte ale spectacolului, care isi raspund una alteia, fac textura dramatica mult mai usor digerabila. Baietii de cartier de la inceput, hotarati sa-l filmeze cu telefonul, ca sa-l dea pe You Tube, pe barbatul care s-a aruncat de la etaj si zace cu creierii imprastiati pe caldaram, desi un fluture divin ii propu-sese schimb de soarta si cadere, vor aparea pe tot parcursul spectacolului. Isi striga de fiecare data, energetic si cu delicat cinism, refrenul “Putem trece pesteeeeee. Faptul ca la sfarsit Apocalipsa – una sintetica, derivata din visul expandat al unuia dintre baietii de cartier -, li se va arata tot lor face parte din acelasi efort regizoral de a insinua structuri acolo unde textul, colat din disparitati, nu le furnizeaza.
Asemenea mijloace subtile tin de maturizarea mijloacelor, dar nu de talent. Ceea ce tine cu adevarat de talent e atmosfera unica la Marcel }op, muzica totdeauna in stare sa injecteze energie (de data aceasta sound track-ul e semnat de Mitos Micleusan), peda-larea pe foarte multe ingrediente: muzical, temporal, cu salt in istorie inainte si inapoi, cu proiectii video, cu vis si realitate. Ca si stilurile de interpretare diferite si rezultatele pe care le stoarce samanic de la actori: Tudor Aaron Istodor, Toma Danila, Diana Cavallioti, Iulian Glita, Adina Zorzini. Da, aici nu poate fi decat talent.
Pustii de cartier sunt fermecatori si needucati: Toma Danila, cu fes de rapper, artist al dozajelor, caricaturist subtil, bate usor spre machism. Nimic prea mult – pare sa fie dezviza sa. In interpretarea celuilalt, tras usor spre pampalau de catre Tudor Aaron Istodor, cu privirea de o limpezime in care se reflecta tot, surprizele se tin lant. E rolul in care straluceste cel mai tare pana acum, care ii scoate in evidenta, cu claritate de cristal, disponibilitatile extrem de diverse. De la eternul tipat adanc, de durere, “Mama, de ce mi-ai facut asta? Ce-ai avut cu mine, mama?, pana la fragmentul cu Petruska, porcul care lasa cu limba de moarte sa i se duca poeziile la editura, intr-un fragment minutios lucrat, doldora de savoare, Tudor Aaron Istodor schimba tonurile si registrele cu o usurinta pe care nu se stie unde o tinea ascunsa pana acum. De la baiatul care isi injecteaza meticulos drogul in vena, pe muzica populara, asezat taraneste, la pustanul de cartier, indragostit si stangaci, fiecare ipostaza pare sa se muleze perfect pe calitatile lui actoricesti.
“”Deformatii” este ca o raza de laser, o forma evoluata de vedere ascutit nocturna, care ne permite sa vedem si ceea ce este pe strada si ceea ce este ascuns de ziduri, de fier si sticla, stipula regizorul Marcel }op. Baietii de cartier vor fi contrabalansati stilistic de un personaj feminin expresionist (costume, Anca Cernea), cu gesturi tari si voce puternica, in permanenta autoironie, cu peruci fanteziste si puzderie de exhibitionisme. Adina Zorzini, in aceasta aparitie, critic de arta (azi o gasiti la pagina 25), autor dramatic si actrita odata cu “Deformatii, aduce farmecul talentului neprofesionalizat: nu jongleaza cu registrul vocal, dar stie bine sa mizeze pe cel atitudinal.
Mixajul cu mii de capete primeste culoare si va-loare si prin poezia veritabila, spusa frumos, cu delicatete si feminitate infinita de Diana Cavaliotti. O actrita pur si simplu cuceritoare: sensibila, vulnerabila, cu nameti de ingenuitate, capabila, de indata ce apare pe scena, sa scufunde publicul in alte sfere.
Nu ne mai bagati cu degetul in ochi!
Obositorul deget bagat in ochi, indicand scene sociale repetitive, poate sa ramana linistit undeva la marginea artisticului – pare sa fie teza lui Marcel }op si a echipei de la “Deformatii. Pe scena apar rea-litati mai mustoase si mai gustoase (cabaretul e asumat) decat in obisnuitele piese ale tinerilor artisti de teatru. Nu s-au evaporat, insa, esentele tari din spectacolele cele mai reusite ale lui Marcel }op (unul dintre cei mai complecsi tineri regizori de la ora actuala) si magma frene-tica si voluptuoasa de extractia si parfumul putred, dar seducator al decadentei. Iata de ce experimentul “Deformatii e reusit 100%.
BONJOUR MES AMIES-MENIUL BLOG ULUI IL GASITI IN BAZA PAGINII-BLOGGUL CONTINE-CRONICI-INTERVIURI -SCRISE ,TV ,AUDIO,FOTO SPECTACOLE-HAVE FUN -ENJOY THEATRICAL ART & MAKE A LOT OF LOVE!!!!!!
Reality show cu inger (i)
Alice Georgescu-Ziarul de Duminica
ea mai noua premiera a Teatrului de Comedie, in actuala stagiune, este „Dumnezeul de a doua zi“. Piesa lui Cornel Mimi Branescu a obtinut Premiul I la prima editie a Concursului de Comedie Romaneasca (festCO 2006) si, conform datelor proiectului, a fost oferita regizorului Marcel }op, si el premiant al unui alt proiect al amintitului teatru, „Comedia tine la Tineri“, pentru „urcarea“ pe scena. Ce a urmat apoi poate fi numit lucru in echipa. Doi actori cu disponibilitati remarcabile, doua personalitati puternice, carismatice si obisnuite sa „faca“ sali pline, Delia Seceleanu si Claudiu Bleont, si un maestru de scena din primul esalon al noii generatii au alcatuit, dupa cum spune Marcel }op, „un triumvirat“ Sau, cum afirma acelasi tanar regizor, parafrazandu-l pe Shakeapeare, un „love’s labour“.
|
Spectacolul cu „Dumnezeul de a doua zi“ nu s-a nascut usor. Fireste, juriul care a premiat textul lui Cornel Mimi Branescu a fost impresionat de calitatile lui literare si s-a gandit, probabil, mai putin la teatralitatea ca atare, la cat de ofertanta e povesea pentru scena. Chiar daca am inceput sa credem „dimpotriva“, teatrul nu se naste din orice, oricat de mare ar fi liberatea si oricat de sofisticat laboratorul ei.
Cu scriitura sigura, alerta, intre inceputul abrupt („Ai avut dreptate. Foarte bine c-ai plecat“) si finalul neasteptat („Nu te poate conduce nimeni dincolo… dar e bine cand te asteapta cineva. In doi e, intotdeauna, mai usor…“), „Dumnezeul de a doua zi“ deapana cateva istorii de viata in monologurile celor doua personaje, el si ea, ziceri care se continua, se preiau si, pe alocuri, se intretaie. Felii generoase de reality show made in Romania (Romanica, asa cum i se spune pe sleau, in text) pe care el si ea le impartasesc spectatorilor, le atrag atentia asupra lor, le comenteaza, luandu-i pe privitori drept martori si chiar parteneri de discutie, incremeniti parca in fata unui urias, posibil ecran de televizor, sau razand, aplaudand complice si privind prin gaura cheii in vietile altora. In vietile celorlalti. In vietile celor doi care se supun, de buna voie, judecatii publicului. Fireste, altul, seara de seara.
E un dezastru vesel ceea ce comunica el si ea, luand in ras, in ras scrasnit, sa ne-ntelegem, existentele lor facute praf. De altii. De ingustimea si trivialitatea unei lumi de prea multa vreme in deriva. Iesita din tatani. Cu glazura grotesca si adancimi in care iubirea si credinta sunt facute arsice, pana cand nu se mai recunosc in cenusiul unificator. Personajele lui Cornel Mimi Branescu nu sunt insa „furiosii“ anilor ‘60. Si nu privesc inapoi cu manie, supunand societatea la interogatoriu, etalandu-i, la taraba, infirmitatile. Ei sunt posesorii unei inocenþe dezarmante. Perdantii din start. Ciuca batailor, fara stiinta sa-si revina din pumni, din cosmarul in care i-au aruncat cei apropiati, apartinatorii, dar si cei „(multi) care au reusit sa faca din Romania un loc detestabil!“. Si acestora din urma le dedica spectacolul Marcel }op, socotindu-i si pe ei actanti in invaluitorul, insinuantul, debordantul reality show à la Romanica.
Instinctul pentru scena si experienta in fata publicului (neiertator!) ii fac pe cei doi actori sa suplineasca lipsa de teatralitate a textului. Autozeflemisindu-se, luandu-se in raspar cu giumbuslucuri de clown (expirat), cu note sarcastice insa pe la cusaturile mastii, Claudiu Bleont joaca pe cartea ebrietatii agresive si a parodierii (din intimitate!) a show- divertismentelor si a catastroficelor stiri de la ora 17.00. E aceasta binegasita, exacta masura a rolului care propune (dar si incorseteaza in ea) o partitura disperat-razatoare, de om sfarsit, pe care doar inertia verbiajului si iluzia comunicarii a ceva important, justificativ, il mai tin in picioare.
Delia Seceleanu e o ea venit-plecata dintr-o alta lume, cu vulnerabilitatea si frumusetea unei fiinte cu iluziile pierdute, fragil-luptatoare si inocent-experimentata in viata de zi cu zi a perdantilor. O umbra, un duh dupa perdeaua care, la inceput, desparte planurile de joc, un manechin-vorbitor care, mai apoi, schimba accesorii vestimentare, dar ramane cu masca pe figura, un inger-mesager la final, cand isi scoate peruca si rosteste, extraordinar, facand publicul aproape sa uite sa mai respire, monologul de sfarsit, cel spus parca de-a dreapta lui Dumnezeu (fie el si cel de a doua zi).
Mutarea publicului pe scena si prezenta celor doi actori in fata practicabilelor (el) si printre ele (ea), intr-un spatiu ca o debara cu lucrurile vraiste (ca si existenta personajelor), cu sunetiºtii si luministii la vedere, prin fereastra, in cabina lor, de parca ar „trage sforile“ cuplului in deriva, coloana sonora si videoproductia lui Robert Ionescu, scenografia (minimalista) a Ancai Cernea si surprinzatorul fragment muzical din „Urban Violent“ – Travka, precum si „nunta“ grotesc-antrenanta, kitsch bogat de Romanica, de la finalul piesei intregesc un spectacol care deja a inceput sa aiba priza la public. Si in care limbajul frust (dintre blocuri, frate!) nu deranjeaza, pentru ca jocul de zile mari al actorilor si poezia continuta in punctele-cheie ale textului il imblanzesc, il plaseaza in zona „exoticului“ de cartier.
G.O.D.
Ştiţi genul acela de texte care vorbesc despre tot ce e important pe lume, Dumnezeu, bani, religie, artă, dând, totuşi, impresia că se pronunţă asupra lucrurilor celor mai actuale? De Eric Bogosian, regia Marcel Ţop, cuToma Dănilă, Green Hours
? Texte din acelea extraordinar scrise în faţa cărora orice om are impresia că se referă anume la el, deşi e limpede că tratează problemele tuturor? Şi asta în mai puţin de o oră? Care te distrează şi te pun în acelaşi timp pe gânduri? Nu există aşa ceva? Faceţi o probă şi mergeţi la G.O.D., one man show cu Toma Dănilă, pe o colecţie de monologuri de Eric Bogosian, acelaşi care a scris şi “Sex, Drugs, Rock & Roll” sau “subUrbia”. Câtă ironie şi câtă parodie!
La adresa actorului care fuge sprinten din casting în casting să se afirme cu câte două replici în faţa unui regizor-Dumnezeu care îi dictează, impenetrabil, să interpreteze când “comic intens”, când “comic sensibil”. Pe această divinitate a filmului de serie B (Marius Bodochi, monument de aroganţă şi “simplitate a minţii” în rolul respectiv), regizorul Marcel Ţop are intuiţia să-l aştearnă doar în video, astfel că decalajul între cei doi, raportul de putere, infatuarea unuia şi obedienţa celuilalt devin şi mai evidente. Povestea cu actorul şi regizorul este numai rama în care intră toate celelalte monologuri. Fiecare cu suculentă doză de umor. Un Guru de ocazie iluminează conştiinţele cu ora, prin practici rituale de import şi yoga de consum pentru liniştirea zbuciumului de zi cu zi şi a sensibilităţilor făcute ferfeniţă: “Banii aduc cu ei o completă şi desăvârşită armonie cu Universul (…)
Viaţa ne înconjoară cu o frumuseţe fără sfârşit. O explozie de bunuri şi de servicii care există undeva acolo numai şi numai pentru noi. Tot ce trebuie să facem este să plătim pentru ele” – va suna învăţătura picurată de înţeleptul în societatea hipermarket. Iar în genul acesta de parodie, ca şi pe vremuri în Marylin Manson din “Sex, Drugs, Rock & Roll”, Toma Dănilă, combinaţie neaşteptată de umor şi adâncime, are savoare, nu glumă. Cald şi distant în acelaşi timp, actorul se face totdeauna purtătorul unei ironii de bun-gust. Pe jumătate sardonic într-un monolog-curată-blasfemie, apologet al maximei desfrânări (e chiar dracul acolo), pe jumătate implicat în situaţiile la ordinea zilei din viaţa actorului (doar e vorba de propria condiţie), Toma Dănilă ştie să lege jucăuş, dar expert, complicităţi cu publicul.
Cristina Rusiecki , 19 iun 2008
”EROI,ANTIEROI,
ERORI,ANTIERORI”
MARCEL TOP-regizor,29 de ani
Unul dintre motivele pentru care as participa la un atelier avand ca tema de lucru sau punct de pornire piesele lui Buchner este ca nu imi place Buchner.
Este si ingrozitor de prost tradus in romaneste, dupa cum imi argumenta si un bun prieten, bun cunoscator al limbii germane.
In al doilea rand, mi se pare unul dintre autorii greu de pus in scena, aproape toate montarile pe care le-am vazut erau niste esecuri sau o tradare a scriiturii buchneriene.
Singura mizanscena cu adevarat interesanta mi s-a parut cea realizata de Werner Herzog, avandu-l ca protagonist pe actorul meu preferat, Klaus Kinski.
Acesta este un motiv in plus de a-mi reprosa ca nu cunosc decat limbile franceza si engleza, din care am infaptuit si cateva traduceri.
Prost, si desuet mai ales, tradusi, sunt si Molliere si Shakespeare, subsemnatul incercand sa realizeze chiar in aceasta perioada o talmacire a unor fragmente din creatia batranului Will, in vederea realizarii unui spectacol- ”Shakespeare- vise si cosmaruri”, stimulat si intaratat fiind si de precedentul atelier ,”Shakespeare-puterea, legitimeaza?”.
In schimb, ceea ce ma atrage, ma intriga si ma provoaca este sintagma ”ANTIEROU”, atat de des folosita in ultimii cincizeci de ani in vocabularul teatrului contemporan sau mai degraba in vocabularul teatral modern.
In teatru, se pare ca nu se mai vorbeste si nu se mai pronunta nimic despre “eroi”.Subliniez ghilimelele.
Teatrul post-modern, ca orice arta post-moderna, pune intre ghilimele aproape tot. .
Adica nu mai vorbim de Dumnezeu, vorbim in schimb de ”dumnezeu”.
O tehnica si un limbaj bazat pe parodiere si luare in raspar.
Ori eu cred ca termenul ”anti-erou” a ajuns sa fie folosit la fel de frecvent in teatrul modern precum era folosit ”erou” in perioada romantica, sa zicem ,a teatrului, literaturii.
In acelasi timp, in profida oricarui post-modernism si facand abstractie de toate curentele si teoriile artistice la moda, cred ca teatrul, spunand aceasta includ mai ales publicul si in consecinta oamenii, ca doar lor ne adresam, au nevoie, mai mult ca niciodata, de mituri, de eroi, de modele si de arhetipuri.
Am asistat la o multime de montari si de dari de seama de tip “Hamlet-antieroul” ,”Woyzek antieroul” etc; aceste lucruri, cred, provin si dintr-o lectura si o luare prea in serios a teatrului absurd, cu precadere a teatrului lui Ionesco, care a introdus in vocabularul nostru uzual-artistic termenul ”anti-piesa”, ”anti-erou”.
Aproape orice protagonist, orice personaj principal dintr-o piesa contemporana sau de oricand, construit pe tehnica ”anti-eroului”, vorbeste, de fapt, despre eroi.
De la Buchner pana la Robert Musil, de la Hamlet pana la Edmond al lui David Mamet, dupa care am facut si un spectacol recent la teatrul de comedie
Indiferent cat de in raspar am citi textul, Hamlet “anti-eroul”, Woyzek “anti-eroul”, Edmond “anti-eroul” devine erou pentru publuc.
Indiferent cat am exploata partea ”negativa” a lui Hamlet, indoielile, slabiciunile lui, uratenia lui etc ,publicul, in mod pradoxal, se va confunda mai mult cu el decat daca am declara de la inceput pe afisul teatrului ”Hamlet – piesa despre un mare erou”.
Asta pentru ca oamenii se apropie mai mult, s-ar putea zice, de slabiciunile unui personaj decat de calitatile lui, in consecinta spectatorul contemporan fiind fara drept de apel, un ” om slab”.
”Slab” sau nu, el se va confunda, va adora spectacolul, in profida demitologizarii noastre, el il va mitologiza, pentru ca din cauza asta teatrul dintre artele clasice inca mai exista, inca mai activeaza, inca mai este viu, din dorinta publicului de a urmari povesti despre oameni, despre mituri, despre eroi, indiferent cum i-am numi.
Inainte de a incheia aceasta, tin sa subliniez ceea ce am subliniat si in eseul legat de Shakespeare, faptul ca una dintre conditiile pentru care fac teatru este ca acolo, in teatru, ma simt SINCER!!!!!, adica LIBER!!!!!.
Acest sentiment de sinceritate si in consecinta de libertate si de tinerete extrema in abordare l-am simtit la atelierul precedent, acelasi lucru neputand sa il declar despre multi dintre colegii mei, care nu inteleg ca teatrul este locul in care te lepezi de masti, nu ti le pui, astfel incat, dincolo de ce spuneati, am observat ca cei mai multi erau fascinatii de libertatea si implicit sinceritatea discursului.
Si cred ca despre asta e vorba in esente si sper ca, de data aceasta, participantii sa-si lepede cu mai multa non-salanta si mai mult adevar ”pieile” si participarea lor sa nu se rezume si sa se blocheze la nivelul primar al fascinatiei. Pentru ca frica de a fi noi, unul in fata celuilalt, ne face lasi si nesinceri, toate acestea aducand dupa sine poza, ipocrizia si in cele din urma ne-adevarul si inexpresivitatea.
