de Cristina MODREANU |

Ei sunt altfel (Razvan Mazilu, Marcel Top). Asta e ceea ce-i uneşte. Aduc versurile pe scenă într-o vreme când nimănui nu-i mai trece prin cap să citească poezii, dansează pe gratis ca să strângă bani pentru copiii talentaţi, construiesc în văzul tuturor celor obişnuiţi să vadă numai ruine. Existenţa lor e un semn de sănătate a lumii spectacolului de la noi. Au început prin a fi marginali, dar se află azi în centrul scenei româneşti.

La Green Hours se spun versuri

Marţi seară, la Green Hours, locul unde a început mişcarea teatrală underground din România, la început firavă, acum din ce în ce mai puternică (producţiile fiind atât de multe încât singura zi de teatru din săptămână s-a multiplicat cu trei), a ieşit la public un spectacol atipic, „Deformaţii”. Imaginaţia debordantă, uneori semănând cu o junglă nedefrişată (cu frumuseţea, dar şi cu capcanele ei) a regizorului Marcel Ţop a creat „rama” pentru o selecţie din versurile poeţilor români contemporani.

E vorba de „valul trendy” de tineri poeţi, aceia care sunt vârfurile valorice şi de imagine ale generaţiei, o generaţie activă, militantă, idealistă, care a lăsat pe locul doi propria afirmare pentru a se implica în proiecte menite să atragă atenţia asupra literaturii de azi. Textele semnate de Mitoş Micleuşanu, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa sunt legate într-un scenariu lax, lipite uneori prin intersectarea voită a actorilor în scenă, alteori prin imagini filmate sau fragmente din videoclipuri şi filme. Actorii au misiunea cea mai grea fiindcă ei nu se pot baza pe structura unor personaje, aşa încât trebuie să-şi inventeze un suport potrivit pentru viziunile poeţilor al căror glas devin.

Spectacolul are multe scene reuşite, iar cele cu adevărat paradoxale sunt acelea care amestecă figuri urbane, uşor identificabile în jurul nostru, cu acea sensibilitate profund rănită caracteristică tuturor poemelor alese. Doi tineri foarte trendy, a căror replică laitmotiv este „it’s like wow!” sunt martorii unei sinucideri, iar faptul că văd căderea bătrânului lor vecin de la balcon îi tulbură într-un fel care îi surprinde şi pe ei şi pe noi.

La fel, un băiat dur, de cartier, primeşte de la iubita lui vestea că ea aparţine altui bărbat, iar tăcerea lui te mişcă mai mult decât orice cuvânt. De altfel, e impresionantă maturitatea tânărului actor Tudor Aaron Istodor, care ştie să ţină publicul „în mână”, controlându-l în asemenea măsură încât în anumite momente în care el tace nimeni nu mai răsuflă. Actorul trece uşor şi credibil de la un personaj la altul, cu o flexibilitate ce aminteşte de Florin Piersic jr. în Sex, Drugs & Rock’n Roll, (jucat cu câţiva ani în urmă în acelaşi loc) şi cu o siguranţă venită mai mult din talentul său cert, decât din experienţe similare.

Cu un titlu ales astfel încât să contrarieze şi să spună ceva despre tipologia „băieţilor răi”, mesageri ai unei revolte ce se poate detecta la mai toţi tinerii artişti din România de azi (revoltă exprimată în critici sociale dure şi în ironia sesizabilă la mai toate nivelurile creaţiei) şi cu o „coloană sonoră” având acelaşi mesaj, „Deformaţii” poate fi considerat un spectacol reprezentativ pentru scena românească contemporana- underground de azi. Şi o dovadă că ea merită să existe.

-cronica preluata din ziarul “Adevarul”-

             În spectacolul „Butoiul cu praf şi pulbere“ al Teatrului Municipal din Baia Mare, regizorul Marcel Ţop propune o combinaţie incandescentă de umor şi dramă. Unul dintre numele cunoscute în rândul regizorilor tineri, Marcel Ţop s-a remarcat în primul rând pentru spectacolele de tip underground – „Deformaţii”, de la Teatrul Luni de la Green Hours, fiind printre cele mai cunoscute. Experienţa lui nu se opreşte însă aici, iar „Edmond” – pentru care a primit şi premiul Galei „Comedia ţine la TINEri” – şi „Amadeus” de la Opera Naţională din Bucureşti sunt o dovadă în acest sens.

Cea mai recentă montare, „Butoiul cu praf şi pulbere”, de la Teatrul Municipal din Baia Mare, unde regizorul şi-a început, de altfel, cariera, în urmă cu câţiva ani, propune o interesantă variantă a textului lui Dejan . Interesantă, în primul rând pentru că Marcel Ţop adaptează povestea şi personajele (cu nume cu tot) ale autorului macedonean la lumea Maramureşului românesc, iar spectacolul este tradus şi se joacă „în grai maramureşean”. Patimi şi muzică live.  O lume a extremelor, în care se trăieşte şi se moare cu aceeaşi patimă, cu o plăcere neîmblânzită şi ne-civilizată, o lume greu de înţeles, care trăieşte după legile ei – totul este creat de regizor pe scenă cu o atenţie la detaliu, care uneori frizează documentarul. Iar farmecul montării de la Baia Mare, dincolo de interpretarea surprinzătoare a unei trupe remarcabile de actori (pe care îi admiram în urmă cu câţiva ani în „Portugalia” sau în „Caligula” lui Victor Ioan Frunză), constă tocmai în această minuţioasă reproducere a atmosferei Maramureşului. Şi, ceea ce este cel mai important, nu doar în structura de suprafaţă, ci bine asumată la toate nivelurile.

Scenografia Ancăi Cernea, destul de simplă şi schematică, dar bine adaptată fiecărui episod în parte, îi permite regizorului să se joace cu planurile multiple ale textului şi să-l transforme, dintr-o suită de întâmplări, într-o poveste unitară al cărei personaj principal rămâne de la început până la sfârşit felul de a fi (a se citi „patima”) al omului din acest capăt de lume.

Fiecare personaj, aşa cum este construit pe scenă, de la unchiul Dumitru şi până la Sabău şi de la Petruţ la Maria, cu toţii sunt doar reprezentări tipice ale unor prototipuri, cu toţii desfac mecanismele lumii căreia îi aparţin şi o recompun la loc în faţa spectatorului, lăsându-l să-i ghicească din taine. Mai multe fire narative se întâlnesc în spectacolul de pe scena Teatrului Municipal din Baia Mare, mai multe poveşti se intersectează, toate conducând însă în aceeaşi direcţie. Un bărbat îşi ucide amicul de-o viaţă când află că s-a culcat cu nevasta lui, un altul pleacă în lume să facă bani şi se întoarce după ani întregi cu un tatuaj cu numele iubitei pe burtă, în dar pentru ea. Un tânăr ucide cu sânge rece doi bărbaţi care vor să-i violeze iubita, după ce cântă pătimaş „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!”, apoi evadează din închisoare şi moare de frig pe vaporul spre America… Destinele se amestecă, iar intenţia regizorului este clară în acest sens, pentru că-şi distribuie actorii în roluri duble şi triple, urmărind ca în prim-plan să iasă poveştile şi tipologiile. Iar meritul lui este că, în acest fel, nu-şi depersonalizează personajele, ci dimpotrivă. Patriotism cu gust de sarmale. Scenele sunt puternice atât ca impact vizual, cât şi emoţional, iar muzica live care le însoţeşte – grupul de muzicanţi fiind condus de celebrul Marinel Petreuş – adânceşte şi dă contur mai puternic lumii construite. Început într-o notă tenebroasă – o cârciumă de sat din Maramureş în care doi bărbaţi îşi dispută amintirile şi suferinţele – spectacolul merge o vreme pe acest ton „monocrom”, pentru ca, din scena a doua, universul să se extindă, cuprinzând toate nuanţele vieţii şi ale morţii, cu un umor care aminteşte nu o dată de Kusturica. Lăutarii care-i însoţesc pe proaspăt îmbogăţiţi, scena de la hotelul de lux din America, unde Sabău cheltuieşte banii mătuşii şi plânge după sarmalele de acasă, ţinut ca-n cuşcă în faţa unei plasme, cu majordom şi băuturi scumpe; scena din parc în care tânărul Viorel le cântă cu patimă melodii patriotice golanilor care vor să-i violeze iubita sau cea din autobuzul care aduce repatriaţii din Franţa – toate sunt frânturi de existenţă a căror sevă regia o exploatează la maximum, păstrând în cele mai multe dintre ele balanţa dintre comic şi tragic. Florin Călbăjos şi Valeriu Doran, pe scena Teatrului Municipal din Baia Mare Remarcabili sunt toţi cei trei actori debutanţi, Florin Călbăjos, George Dometi şi Andrei Brădean, care jonglează frumos cu nuanţele textului şi ale personajelor, şi remarcabilă este, de asemenea, prestaţia actoricească a lui Petru Mârza, în rolul lui Sabău, cu atât mai mult cu cât interpretul nu este actor profesionist.

Doi moroseni in actiune-Dorin Griguta si Mache alias Ursus Welles-regia Marcel Top

Edmond de David Mamet
Traducerea: Marcel Top
Cu: Maria Dinulescu, Doru Bem, Iulia Lumanare, Mihai Marinescu, Radu Iacoban, Catalin Babliuc, Marilena Botis, Constantin Dita
Scenografia: Anca Cernea
Regia: Marcel Top
Teatrul de Comedie stagiunea 2007-2008, director George Mihaita, distins cu Premiul pentru cel mai bun spectacol in cadrul Galei Comedia tine la tineri

Maria Dinulescu in rolul Pip Show Girl-Edmond de David Mamet regia Marcel Top la Teatrul de Comedie

Montarea piesei Edmond a americanului David Mamet e, în viziunea lui Marcel Top, un discurs teatral generos nu doar prin stapanirea unor varii strategii regizorale si coerenta trupei angajate, în egala masura prin dialogul subtil dintre imaginar si realitate, în consens cu disponibilitatile spatiului de joc. Este povestea unui om fara calitati, nu întamplator chiar unul dintre spectatori, sau aidoma lor în acest spectacol de studio, „ales“ pentru o experienta simbolica în întelesul ei universal, cu toate întruchiparile ce-i însotesc ratacirea într-o lume a inconsistentei. Desenul alert, concentrarea, taietura de bijutier a scenelor într-un joc de puzzle, în care fiecare „piesa“ e relevabila în geometria întregului constituie marca de autor a acestui regizor. Veritabil profesionist, Marcel Top se apleaca atent asupra detaliului, fara sa ignore o clipa sensul mesajului nicicand afisat, spus, ci plasmuit în toata încarcatura sa dramatica structurata muzical. De altfel, alaturi de interpretii dirijati spre un joc strain deopotriva de retorica la moda si de gestul gratuit cu pretentii, ilustratia muzicala – dar si scenografia functionala si sugestiva a Ancai Cernea -, relationeaza în mod exemplar în actul comunicarii.

Pentru ca actualitatea a ajuns subiect de discutii mondene, aceasta istorie angajand tipologii si conjuncturi prea putin familiare ne apare, în viziunea unui artist cultivat (talentul inclus), drept una dintre marturiile de substanta despre conditia umana în noul ev. Peripetiile eroului pogorat în infernul unui spatiu crepuscular de dincoace sau de dincolo de conventiile cotidianului ce pot fi ale oricaruia din noi, sunt ingenios construite pe motivul teatrului în teatru, polimorfismul „mastilor“ accentuand tenta de mister ce traverseaza trama. Aproape toti actorii întruchipeaza personaje contrastive, parcurgand o gama larga a mijloacelor de expresie precum Toma Danila, Iulia Lumanare sau Catalin Babliuc. Sunt ipostazele unui targ al desertaciunilor, materializate de profesionisti demni de toata atentia. Interpretul eroului central, Edmond, de asemenea, prin traseul de la prezenta neutra, de grad zero, la evolutia pe drumul calvarului – Radu Iacoban. Se cuvin a fi consemnate, pe acelasi plan, contributiile lui Mihai Marinescu, Maria Dinulescu, Marilena Botin, Constantin Dita, cu totii de cea mai buna factura. Spectacolul montat în productie proprie de Marcel Top împreuna cu partenerii sai va face cariera pe afisul oricarui teatru bucurestean si nu numai.

11 comentarii »

One of the young Romanian directors, author of controversial shows, who doesn’t tire from shocking, but neither from innovating, was invited to stage Hamlet at the Alekton Theatre in Athens. The Premiere took place on October 30^th. The show sets off, obviously, from a free adaptation after the original.

The incandescent author of Natural Born Fucker, God or Edmond, who cried out his revolt by burning all the taboos in rebellious apostrophise, the fine aesthete and the pervert full of voluptuousness in Valmont, the ironic contemplator of our ultra-fragmented world in Deformații (The Deformed – n.t.) turns now towards the classic text. The Pinnacle of all classic texts: Hamlet.

Seen through the eyes of Marcel Țop, the story of Hamlet takes place in a Denmark “consumer-fantastic, in a never-ending polar night, provoking insomnias, functioning in an a-temporal condition, a world that is consumed and consumes itself in excess and that hides its filth, its waste, THE UNWANTED TRUTHS, in a word, the rot under the glitter of snow”. The director imagines Hamlet, before the decisive contract with the ghost of the father – in actuality with himself, with the unearthed truth – as a “fully refined sceptic, a garcon de Sorbonne, tightly dressed, cool, a sort of baudeleriano-bukowskian James Dean, a guy with all the right stuff…Step by step however he renounces everything so as to become an initiate, he rolls through his father’s ashes, suffering the pain of the world, the lacking of truth, the lack of a fondamnetal logic, of common sense, in his Denmark that is also ours”. And the ghost of the father represents, logically, nothing more than HIS DOUBLE, his alter-ego, Hamlet’s consciousness. The figure of the Father cannot be, therefore, more than a metaphor, a pretext…

On Shakespeare’s trail, the director Marcel Țop condemns Hamlet to become, unfortunately, not an initiate, but the shadow of an initiate. The impossibility of the character to reach his goal is due to his ascetic structure that is incapable of asceticism, of a passionate ascetic. And, since any major modification in the world that we live in presumes violence, the changes planned by Hamlet – to uproot everything – will not escape violence either. Thus the main character is “a kamikaze, sacrificing everything for an abstract notion, The Truth, that in the end he doesn’t even savour…Sadder still, more tragic ad ridiculous is that he realizes this. If I were Shakespeare and I could modify something from Hamlet’s files, I’d make him perhaps a bit more discrete”, states Marcel Țop. After the crucial meeting with the ghost, Hamlet enters into a process of ‘dehumanization’ provoked by his disgust for what is “human, too human”. The director’s vision on the character, when the director is Marcel Țop, cannot be but innovative: “I see him renouncing his clothes, almost nude, smothered in ash, like a Hindu shaman upon the shores of the Gange River, like a homeless man, eating garbage, sifting through the waste of Ellsinore and smoking buds, while the world around him prospers in the glamour and shine…”

In what concerns the other guiding point in Hamlet, Hratio, the creator of the Athenian show sees him as a perpetuum mobile, something that consumes itself. Horatio cannot die because, simply, he is the story of Hamlet. Marcel Țop decodes: “Rule no. 1 in Shakespeare: who tells the story doesn’t die…a character transformed into a story, absurd, left behind, abandoned, without finality, therefore without a destiny. What can be worse, more horror than to have seen too soon all the horrors of existence, its filth, its intestines, its promiscuities, to want in your heart to die and to not be able to do so because of a promise?”

As for the hamletian contemplation on theatre, of the theatre within a theatre, Marcel Țop sees it as a paradign of the entire art of the show carried out through the centuries: “The same theatre…the director…the actors…again and again…we unearth the bodies of the beautiful dead, that never rot, embalmed and condemned to perennial.

Gabriela Lupu

La Teatrul de Comedie s-a jucat joi seara in avanpremiera spectacolul “Dumnezeul de a doua zi”, al carui text semnat Mimi Branescu a obtinut premiul I la prima editie, cea din 2006, a Concursului de Comedie Romaneasca.

Piesa “Dumnezeul de a doua zi” scrisa de actorul Cornel Mimi Branescu a cistigat premiul I la prima editie, cea din 2006, a Concursului de Comedie Romaneasca. Tot in acelasi an, regizorul Marcel Top a montat spectacolul cistigator al galei “Comedia tine la TINEri”, “Edmond” de David Mamet. Cei doi creatori se intilnesc acum in mica sala de la Comedie, piesa lui Branescu fiind pusa in scena de Marcel Top.

Regizorul a explicat pentru Cotidianul ca a fost chemat sa monteze la Comedie o piesa contemporana, avind posibilitatea de a alege din peste 150 de texte. “Am ramas surprins ca, desi erau o multime de texte, cele mai multe erau maculatura”, a explicat Marcel Top. “Puteau fi impartite in doua categorii: piese criptocomuniste, scrise parca de vechi textieri de la «Cintarea Romaniei» si piese care incercau sa recupereze anii pierduti sub comunism, facind parada de libertatea de expresie, asta insemnind un exces de vulgaritate, subiecte despre care isi imaginau ca ar fi socante, daca se poate cu homosexuali, bolnavi de SIDA, copii orfani si prostituate. Eu voiam o piesa cu oameni normali care incearca sa-si duca viata in Romania postdecembrista. Singurul text care m-a incintat a fost cel al lui Mimi Branescu”, a incheiat Top.

“Dumnezeul de a doua zi” este un text care are multe din ingredientele succesului: e viu, vesel, are momente de emotie, personaje mai mult sau mai putin normale, dar umane, care vorbesc limba romana a anului 2007, cu accente pe expresii din hip-hopul autohton cuprinzind cuvinte-cheie ca “frate!”, “sa-mi bag…”, “dau … la tot Bucurestiul” etc. Buruienile de limbaj nu sint totusi excesive si isi justifica existenta, ele provenind din “sera” galeriei formatiei de fotbal Rapid.

Spectacolul incepe cu o serie de proiectii video care vor sa introduca spectatorul in spatiul iadului urban, al cartierelor muncitoresti din Bucurestiul postceausist. Tocmai aici si-au gasit sa se indragosteasca unul de altul un barbat si o femeie, interpretati foarte bine de un Claudiu Bleont recuperat si de Delia Seceleanu.

Dragostea lor, curata ca intentie, ramine mai mult sau mai putin in faza incipienta pentru ca Romeo si Julieta made in Romanica au neglijat faptul ca iubirea e un animal de lux care se sufoca intr-un apartament confort doi, in care mai traiesc din cind in cind consumindu-si zgomotos iubirile de virsta a treia, mama ei cu tatal lui, sau mama ei cu tatal ei. Singurul parinte pozitiv si “normal” e mama lui care se “mutase” de citiva ani buni pe lumea cealalta. Pentru ca, pare a spune piesa, din blestemul convietuirii la comun, din familiile disfunctionale sau, mai pe scurt, din Romanica nu se poate iesi onorabil decit cu picioarele inainte. Aceasta este sansa care li se da celor doi indragostiti: sa-si implineasca iubirea printr-o nunta in cer, nu printr-una metafizica, gen Eliade, ci printr-o paranghelie de cartier, cu cintece lautaresti interpretate de ingeri cheflii. Mesajul “optimist” pare a spune ca fericirea va veni, dar nu azi, ci miine, si ne va fi asigurata de un fel de Dumenzeu second-hand sau cu viteza de reactie ceva mai intirziata, noi insine fiind “copiii unui Dumnezeu mai mic”.

Povestea desfășurată în ambianță „consumerist-fantastică”, are loc, în viziunea regizorului român, într-o lume care își ascunde „putreziciunea” sub o strălucire de zăpadă. Înainte de momentul întâlnirii cu duhul tatălui, de fapt, cu „adevărul dezgropat”, Hamlet apare ca un prinț spilcuit, sceptic și cool. După apariția fantomei, va renunța, treptat, la tot pentru a deveni un „inițiat care se tăvălește în cenușa tatălui său, suferind de durerea lumii, de lipsa adevărurilor, de lipsa unei logici fundamentale, de bun-simț, în Danemarca lui, care e și a noastră, cea mai aprigă și pestilențială dintre dureri, durerea fără antidot ce, paradoxal, provoacă dependență. Hamlet suferă de durerea lucidității, a conștiinței că lumea în care trăiești și din care faci parte este iremediabil bolnavă. Cel care suferă de ea vrea imposibilul: să afle cauza și efectul acestei boli și să o vindece. Fără acest gen de nebunie exemplară, urmată de câțiva de-a lungul timpului, probabil am fi trăit într-o lume populată în exclusivitate de minciună și iluzii ieftine în care ne-am fi canibalizat reciproc precum maimuțele” (Marcel Țop).

Astfel că moartea tatălui nu este, pentru Hamlet, altceva decât o provocare majoră care declanșează scandalul existențial ca o explozie în lanț. În urma sa, el va deveni un kamikadze care sacrifică tot pentru o noțiune abstractă, Adevărul, pe care „până în final nici măcar nu îl amușină. Mai trist, mai tragic și ridicol e că își dă seama de asta”, în viziunea regizorului.

Creatorul român al spectacolului percepe textul lui Shakespeare ca pe o „tragicomedie a lucidității profunde, care ucide pentru că atacă umanul în esența lui, Iluzia, Odihna, Somnul și ne arată ce se întâmplă cu cei ce vor să destrame aceste convenții care salvează probabil omul de la sinucidere”.

Pe Claudius Marcel Țop îl construiește ca „un satir pragmatic, prototipul politicianului de succes, bon-viveur, monden, decrepit, libidinos, omul cu bani, lipsit de scrupule, care consideră fratricidul ceva firesc atât timp cât servește intereselor partidului, într-un cuvânt, ceea ce numim noi azi, unii cu scârbă, alții cu invidie, un om de succes”. Partenera sa, Gertrude, arată ca o femeie prin excelență transparentă, de o inocență decrepită, o Marilyn Monroe bătrână care nu realizează că a îmbătrânit. „Ea nu știe că Marylin Monroe-urilor le stă bine sinuciderea, nu bătrânețea”. Vicleanul Polonius va fi un contabil, o mașină de încasat și la propriu și la figurat, care încasează și o încasează, o casă de marcat ambulantă, o bancă de economii și date pe două picioare, dar și un mare lingău. Cât despre Horatio, acesta „nu este nici pe departe un holtei chelios, inexpresiv și mediocru cu rol de conductor, așa cum l-au prezentat numeroase montări”. În viziunea regizorului, Horatio e mai degrabă un tânăr de douăzeci de ani, frumos, inteligent, strălucitor, un Hamlet liniștit, aproape de Scipio din „Caligula” lui Camus. În șirul personajelor urmează Rosencrantz și Guildenstern, proști, indiscreți, turnători, dar adorabili.

Confruntat cu toată această galerie, Hamlet, șoarecele de bibliotecă, devine un șobolan feroce, care caută cărți și dezgroapă cadavre în gunoaiele unui Elsinore consumist.

Preluat din revista Cultura

Război şi teatru

de: Cristina Rusiecki

NR. 114

20 Aprilie, 2011