G.O.D.

Ştiţi genul acela de texte care vor­besc despre tot ce e important pe lu­me, Dumnezeu, bani, religie, artă, dând, totuşi, impresia că se pronun­ţă asupra lucrurilor celor mai actua­le? De Eric Bogosian, regia Marcel Ţop, cuToma Dănilă, Green Hours

? Texte din acelea ex­traordinar scri­se în faţa cărora ori­­ce om are impresia că se referă anu­me la el, deşi e limpede că tra­tea­ză proble­me­le tuturor? Şi asta în mai puţin de o oră? Care te distrează şi te pun în acelaşi timp pe gânduri? Nu există aşa ceva? Faceţi o probă şi mergeţi la G.O.D., one man show cu Toma Dănilă, pe o colecţie de monologuri de Eric Bogo­sian, acelaşi care a scris şi “Sex, Drugs, Rock & Roll” sau “subUrbia”. Câtă ironie şi câtă parodie!

La adre­sa actorului care fuge sprinten din casting în casting să se afirme cu câte două replici în faţa unui regizor-Dumnezeu care îi dictează, impenetrabil, să interpreteze când “comic intens”, când “comic sensibil”. Pe această divinitate a filmului de serie B (Marius Bodochi, monument de aroganţă şi “simplitate a minţii” în rolul respectiv), regizorul Marcel Ţop are intuiţia să-l aştearnă doar în video, astfel că decalajul între cei doi, raportul de putere, infatuarea unuia şi obedienţa celuilalt devin şi mai evidente. Povestea cu actorul şi regizorul este numai rama în care intră toate celelalte monologuri. Fie­care cu suculentă doză de umor. Un Guru de ocazie iluminează conştiin­ţele cu ora, prin practici rituale de import şi yoga de consum pentru li­niş­tirea zbuciumului de zi cu zi şi a sensibilităţilor făcute ferfeniţă: “Ba­nii aduc cu ei o completă şi de­săvâr­şită armonie cu Universul (…)

Viaţa ne înconjoară cu o frumuseţe fără sfârşit. O explozie de bunuri şi de servicii care există un­deva acolo nu­mai şi numai pentru noi. Tot ce trebuie să facem este să plătim pentru ele” – va suna învăţă­tura picurată de înţeleptul în societatea hipermarket. Iar în genul aces­ta de parodie, ca şi pe vremuri în Marylin Manson din “Sex, Drugs, Rock & Roll”, Toma Dănilă, combinaţie neaşteptată de umor şi adâncime, are savoa­re, nu glumă. Cald şi distant în ace­laşi timp, acto­rul se face totdeauna purtătorul unei ironii de bun-gust. Pe jumătate sardonic într-un mono­log-curată-blasfemie, apologet al maximei desfrânări (e chiar dracul acolo), pe jumă­tate implicat în situa­ţiile la ordi­nea zilei din viaţa actorului (doar e vorba de propria condi­ţie), Toma Dănilă ştie să lege jucăuş, dar expert, complicităţi cu publicul.

Ştiţi genul acela de texte care vor­besc despre tot ce e important pe lu­me, Dumnezeu, bani, religie, artă, dând, totuşi, impresia că se pronun­ţă asupra lucrurilor celor mai actua­le? De Eric Bogosian, regia Marcel Ţop, cuToma Dănilă, Green Hours

? Texte din acelea ex­traordinar scri­se în faţa cărora ori­­ce om are impresia că se referă anu­me la el, deşi e limpede că tra­tea­ză proble­me­le tuturor? Şi asta în mai puţin de o oră? Care te distrează şi te pun în acelaşi timp pe gânduri? Nu există aşa ceva? Faceţi o probă şi mergeţi la G.O.D., one man show cu Toma Dănilă, pe o colecţie de monologuri de Eric Bogo­sian, acelaşi care a scris şi “Sex, Drugs, Rock & Roll” sau “subUrbia”. Câtă ironie şi câtă parodie!

La adre­sa actorului care fuge sprinten din casting în casting să se afirme cu câte două replici în faţa unui regizor-Dumnezeu care îi dictează, impenetrabil, să interpreteze când “comic intens”, când “comic sensibil”. Pe această divinitate a filmului de serie B (Marius Bodochi, monument de aroganţă şi “simplitate a minţii” în rolul respectiv), regizorul Marcel Ţop are intuiţia să-l aştearnă doar în video, astfel că decalajul între cei doi, raportul de putere, infatuarea unuia şi obedienţa celuilalt devin şi mai evidente. Povestea cu actorul şi regizorul este numai rama în care intră toate celelalte monologuri. Fie­care cu suculentă doză de umor. Un Guru de ocazie iluminează conştiin­ţele cu ora, prin practici rituale de import şi yoga de consum pentru li­niş­tirea zbuciumului de zi cu zi şi a sensibilităţilor făcute ferfeniţă: “Ba­nii aduc cu ei o completă şi de­săvâr­şită armonie cu Universul (…)

Viaţa ne înconjoară cu o frumuseţe fără sfârşit. O explozie de bunuri şi de servicii care există un­deva acolo nu­mai şi numai pentru noi. Tot ce trebuie să facem este să plătim pentru ele” – va suna învăţă­tura picurată de înţeleptul în societatea hipermarket. Iar în genul aces­ta de parodie, ca şi pe vremuri în Marylin Manson din “Sex, Drugs, Rock & Roll”, Toma Dănilă, combinaţie neaşteptată de umor şi adâncime, are savoa­re, nu glumă. Cald şi distant în ace­laşi timp, acto­rul se face totdeauna purtătorul unei ironii de bun-gust. Pe jumătate sardonic într-un mono­log-curată-blasfemie, apologet al maximei desfrânări (e chiar dracul acolo), pe jumă­tate implicat în situa­ţiile la ordi­nea zilei din viaţa actorului (doar e vorba de propria condi­ţie), Toma Dănilă ştie să lege jucăuş, dar expert, complicităţi cu publicul.

”EROI,ANTIEROI,

ERORI,ANTIERORI”

MARCEL TOP-regizor,29 de ani

Unul dintre motivele pentru care as participa la un atelier avand ca tema de lucru sau punct de pornire piesele lui Buchner este ca nu imi place Buchner.

Este si ingrozitor de prost tradus in romaneste, dupa cum imi argumenta si un bun prieten, bun cunoscator al limbii germane.

In al doilea rand, mi se pare unul dintre autorii greu de pus in scena, aproape toate montarile pe care le-am vazut erau niste esecuri sau o tradare a scriiturii buchneriene.

Singura mizanscena cu adevarat interesanta mi s-a parut cea realizata de Werner Herzog, avandu-l ca protagonist pe actorul meu preferat, Klaus Kinski.

Acesta este un motiv in plus de a-mi reprosa ca nu cunosc decat limbile franceza si engleza, din care am infaptuit si cateva traduceri.

Prost, si desuet mai ales, tradusi, sunt si Molliere si Shakespeare, subsemnatul incercand sa realizeze chiar in aceasta perioada o talmacire a unor fragmente din creatia batranului Will, in vederea realizarii unui spectacol- ”Shakespeare- vise si cosmaruri”, stimulat si intaratat fiind si de precedentul atelier ,”Shakespeare-puterea, legitimeaza?”.

In schimb, ceea ce ma atrage, ma intriga si ma provoaca este sintagma ”ANTIEROU”, atat de des folosita in ultimii cincizeci de ani in vocabularul teatrului contemporan sau mai degraba in vocabularul teatral modern.

In teatru, se pare ca nu se mai vorbeste si nu se mai pronunta nimic despre “eroi”.Subliniez ghilimelele.

Teatrul post-modern, ca orice arta post-moderna, pune intre ghilimele aproape tot. .

Adica nu mai vorbim de Dumnezeu, vorbim in schimb de ”dumnezeu”.

O tehnica si un limbaj bazat pe parodiere si luare in raspar.

Ori eu cred ca termenul ”anti-erou” a ajuns sa fie folosit la fel de frecvent in teatrul modern precum era folosit ”erou” in perioada romantica, sa zicem ,a teatrului, literaturii.

In acelasi timp, in profida oricarui post-modernism si facand abstractie de toate curentele si teoriile artistice la moda, cred ca teatrul, spunand aceasta includ mai ales publicul si in consecinta oamenii, ca doar lor ne adresam, au nevoie, mai mult ca niciodata, de mituri, de eroi, de modele si de arhetipuri.

Am asistat la o multime de montari si de dari de seama de tip “Hamlet-antieroul” ,”Woyzek antieroul” etc; aceste lucruri, cred, provin si dintr-o lectura si o luare prea in serios a teatrului absurd, cu precadere a teatrului lui Ionesco, care a introdus in vocabularul nostru uzual-artistic termenul ”anti-piesa”, ”anti-erou”.

Aproape orice protagonist, orice personaj principal dintr-o piesa contemporana sau de oricand, construit pe tehnica ”anti-eroului”, vorbeste, de fapt, despre eroi.

De la Buchner pana la Robert Musil, de la Hamlet pana la Edmond al lui David Mamet, dupa care am facut si un spectacol recent la teatrul de comedie

Indiferent cat de in raspar am citi textul, Hamlet “anti-eroul”, Woyzek “anti-eroul”, Edmond “anti-eroul” devine erou pentru publuc.

Indiferent cat am exploata partea ”negativa” a lui Hamlet, indoielile, slabiciunile lui, uratenia lui etc ,publicul, in mod pradoxal, se va confunda mai mult cu el decat daca am declara de la inceput pe afisul teatrului ”Hamlet - piesa despre un mare erou”.

Asta pentru ca oamenii se apropie mai mult, s-ar putea zice, de slabiciunile unui personaj decat de calitatile lui, in consecinta spectatorul contemporan fiind fara drept de apel, un ” om slab”.

”Slab” sau nu, el se va confunda, va adora spectacolul, in profida demitologizarii noastre, el il va mitologiza, pentru ca din cauza asta teatrul dintre artele clasice inca mai exista, inca mai activeaza, inca mai este viu, din dorinta publicului de a urmari povesti despre oameni, despre mituri, despre eroi, indiferent cum i-am numi.

Inainte de a incheia aceasta, tin sa subliniez ceea ce am subliniat si in eseul legat de Shakespeare, faptul ca una dintre conditiile pentru care fac teatru este ca acolo, in teatru, ma simt SINCER!!!!!, adica LIBER!!!!!.

Acest sentiment de sinceritate si in consecinta de libertate si de tinerete extrema in abordare l-am simtit la atelierul precedent, acelasi lucru neputand sa il declar despre multi dintre colegii mei, care nu inteleg ca teatrul este locul in care te lepezi de masti, nu ti le pui, astfel incat, dincolo de ce spuneati, am observat ca cei mai multi erau fascinatii de libertatea si implicit sinceritatea discursului.

Si cred ca despre asta e vorba in esente si sper ca, de data aceasta, participantii sa-si lepede cu mai multa non-salanta si mai mult adevar ”pieile” si participarea lor sa nu se rezume si sa se blocheze la nivelul primar al fascinatiei. Pentru ca frica de a fi noi, unul in fata celuilalt, ne face lasi si nesinceri, toate acestea aducand dupa sine poza, ipocrizia si in cele din urma ne-adevarul si inexpresivitatea.

50 CENT\’S CANDY SHOP & THE DIVINE ANTON PAVLOVICI CEHOV BY MARCEL TOP

“Dumnezeul de a doua zi”, în avanpremieră - regizorul Marcel Top

“Dumnezeul de a doua zi”, în avanpremieră

G.O.D. Noua premiera a regizorului Marcel Top la Teatrul Luni de la Green Hours