Hamlet, the Failed Asceticism

One of the young Romanian directors, author of controversial shows, who doesn’t tire from shocking, but neither from innovating, was invited to stage Hamlet at the Alekton Theatre in Athens. The Premiere took place on October 30^th. The show sets off, obviously, from a free adaptation after the original.

The incandescent author of Natural Born Fucker, God or Edmond, who cried out his revolt by burning all the taboos in rebellious apostrophise, the fine aesthete and the pervert full of voluptuousness in Valmont, the ironic contemplator of our ultra-fragmented world in Deformații (The Deformed – n.t.) turns now towards the classic text. The Pinnacle of all classic texts: Hamlet.

Seen through the eyes of Marcel Țop, the story of Hamlet takes place in a Denmark “consumer-fantastic, in a never-ending polar night, provoking insomnias, functioning in an a-temporal condition, a world that is consumed and consumes itself in excess and that hides its filth, its waste, THE UNWANTED TRUTHS, in a word, the rot under the glitter of snow”. The director imagines Hamlet, before the decisive contract with the ghost of the father – in actuality with himself, with the unearthed truth – as a “fully refined sceptic, a garcon de Sorbonne, tightly dressed, cool, a sort of baudeleriano-bukowskian James Dean, a guy with all the right stuff…Step by step however he renounces everything so as to become an initiate, he rolls through his father’s ashes, suffering the pain of the world, the lacking of truth, the lack of a fondamnetal logic, of common sense, in his Denmark that is also ours”. And the ghost of the father represents, logically, nothing more than HIS DOUBLE, his alter-ego, Hamlet’s consciousness. The figure of the Father cannot be, therefore, more than a metaphor, a pretext…

On Shakespeare’s trail, the director Marcel Țop condemns Hamlet to become, unfortunately, not an initiate, but the shadow of an initiate. The impossibility of the character to reach his goal is due to his ascetic structure that is incapable of asceticism, of a passionate ascetic. And, since any major modification in the world that we live in presumes violence, the changes planned by Hamlet – to uproot everything – will not escape violence either. Thus the main character is “a kamikaze, sacrificing everything for an abstract notion, The Truth, that in the end he doesn’t even savour…Sadder still, more tragic ad ridiculous is that he realizes this. If I were Shakespeare and I could modify something from Hamlet’s files, I’d make him perhaps a bit more discrete”, states Marcel Țop. After the crucial meeting with the ghost, Hamlet enters into a process of ‘dehumanization’ provoked by his disgust for what is “human, too human”. The director’s vision on the character, when the director is Marcel Țop, cannot be but innovative: “I see him renouncing his clothes, almost nude, smothered in ash, like a Hindu shaman upon the shores of the Gange River, like a homeless man, eating garbage, sifting through the waste of Ellsinore and smoking buds, while the world around him prospers in the glamour and shine…”

In what concerns the other guiding point in Hamlet, Hratio, the creator of the Athenian show sees him as a perpetuum mobile, something that consumes itself. Horatio cannot die because, simply, he is the story of Hamlet. Marcel Țop decodes: “Rule no. 1 in Shakespeare: who tells the story doesn’t die…a character transformed into a story, absurd, left behind, abandoned, without finality, therefore without a destiny. What can be worse, more horror than to have seen too soon all the horrors of existence, its filth, its intestines, its promiscuities, to want in your heart to die and to not be able to do so because of a promise?”

As for the hamletian contemplation on theatre, of the theatre within a theatre, Marcel Țop sees it as a paradign of the entire art of the show carried out through the centuries: “The same theatre…the director…the actors…again and again…we unearth the bodies of the beautiful dead, that never rot, embalmed and condemned to perennial.

  sâmbătă, 31 octombrie 2009

Tânărul regizor Marcel Țop este (sau ar trebui să fie) un nume care contează în teatrul tânăr românesc. În primul rând, prin talent, apoi, prin diversitatea mijloacelor și temelor abordate. Când șocant și virulent, ca în „Natural Born Fuckers”, „God” sau „Edmond”, când languros, decadent și voluptuos, ca în „Valmont”, când cinic, ironic și baroc, ca în „Deformații”, Marcel Țop nu se repetă niciodată. Cel puțin pînă acum. Controversat în bălăceala românească cu pretenții teoretice, tânărul regizor a fost acum invitat să monteze la Teatrul Alekton din Atena. Și nu orice, ci „Hamlet”. Crema dramaturgiei universale. Premiera va avea loc pe 30 octombrie.

Povestea desfășurată în ambianță „consumerist-fantastică”, are loc, în viziunea regizorului român, într-o lume care își ascunde „putreziciunea” sub o strălucire de zăpadă. Înainte de momentul întâlnirii cu duhul tatălui, de fapt, cu „adevărul dezgropat”, Hamlet apare ca un prinț spilcuit, sceptic și cool. După apariția fantomei, va renunța, treptat, la tot pentru a deveni un „inițiat care se tăvălește în cenușa tatălui său, suferind de durerea lumii, de lipsa adevărurilor, de lipsa unei logici fundamentale, de bun-simț, în Danemarca lui, care e și a noastră, cea mai aprigă și pestilențială dintre dureri, durerea fără antidot ce, paradoxal, provoacă dependență. Hamlet suferă de durerea lucidității, a conștiinței că lumea în care trăiești și din care faci parte este iremediabil bolnavă. Cel care suferă de ea vrea imposibilul: să afle cauza și efectul acestei boli și să o vindece. Fără acest gen de nebunie exemplară, urmată de câțiva de-a lungul timpului, probabil am fi trăit într-o lume populată în exclusivitate de minciună și iluzii ieftine în care ne-am fi canibalizat reciproc precum maimuțele” (Marcel Țop). Astfel că moartea tatălui nu este, pentru Hamlet, altceva decât o provocare majoră care declanșează scandalul existențial ca o explozie în lanț. În urma sa, el va deveni un kamikadze care sacrifică tot pentru o noțiune abstractă, Adevărul, pe care „până în final nici măcar nu îl amușină. Mai trist, mai tragic și ridicol e că își dă seama de asta”, în viziunea regizorului. Creatorul român al spectacolului percepe textul lui Shakespeare ca pe o „tragicomedie a lucidității profunde, care ucide pentru că atacă umanul în esența lui, Iluzia, Odihna, Somnul și ne arată ce se întâmplă cu cei ce vor să destrame aceste convenții care salvează probabil omul de la sinucidere”.

Pe Claudius Marcel Țop îl construiește ca „un satir pragmatic, prototipul politicianului de succes, bon-viveur, monden, decrepit, libidinos, omul cu bani, lipsit de scrupule, care consideră fratricidul ceva firesc atât timp cât servește intereselor partidului, într-un cuvânt, ceea ce numim noi azi, unii cu scârbă, alții cu invidie, un om de succes”. Partenera sa, Gertrude, arată ca o femeie prin excelență transparentă, de o inocență decrepită, o Marilyn Monroe bătrână care nu realizează că a îmbătrânit. „Ea nu știe că Marylin Monroe-urilor le stă bine sinuciderea, nu bătrânețea”. Vicleanul Polonius va fi un contabil, o mașină de încasat și la propriu și la figurat, care încasează și o încasează, o casă de marcat ambulantă, o bancă de economii și date pe două picioare, dar și un mare lingău. Cât despre Horatio, acesta „nu este nici pe departe un holtei chelios, inexpresiv și mediocru cu rol de conductor, așa cum l-au prezentat numeroase montări”. În viziunea regizorului, Horatio e mai degrabă un tânăr de douăzeci de ani, frumos, inteligent, strălucitor, un Hamlet liniștit, aproape de Scipio din „Caligula” lui Camus. În șirul personajelor urmează Rosencrantz și Guildenstern, proști, indiscreți, turnători, dar adorabili.

Confruntat cu toată această galerie, Hamlet, șoarecele de bibliotecă, devine un șobolan feroce, care caută cărți și dezgroapă cadavre în gunoaiele unui Elsinore consumist.

Preluat din revista Cultura

Hamlet, ascetul eşuat

Unul dintre tinerii regizori români, autor de spectacole controversate, care nu obosește nici să șocheze, dar nici să inoveze, a fost invitat să pună în scenă „Hamlet” la Teatrul Alekton din Atena. Premiera va avea loc pe 30 octombrie. Spectacolul pornește, evident, de la o adaptare liberă după original.

Incandescentul autor din „Natural Born Fuckers”, „God” sau „Edmond”, care și-a strigat revolta arzînd toate tabuurile în apostrofări rebele la adresa societății, estetul fin și perversul plin de voluptate din „Valmont”, contemplativul ironic al lumii noastre ultrafragmentate din „Deformații” se îndreaptă acum  înspre un text clasic. Summum-ul tuturor textelor clasice: „Hamlet”.

În viziunea lui Marcel Țop, povestea lui Hamlet se desfășoară într-o Danemarcă „consumerist-fantastică, într-o noapte polară fără sfîrșit, provocatoare de insomnii, funcționînd într-un regim atemporal, o lume care se consumă și se autoconsumă în exces și care își ascunde gunoaiele, deșeurile, ADEVARURILE NEDORITE, într-un cuvînt, putreziciunea sub o strălucire de zăpadă”. Regizorul și-l imaginează pe Hamlet, înainte de contactul decisiv cu duhul tatălui – de fapt cu el însuși, cu adevărul dezgropat -, ca pe „un sceptic plin de rafinament, un garcon de Sorbonne, spilcuit, cool, un fel de James Dean baudeleriano-bukowskian, un tip cu toate datele reușitei… Treptat însă el renunță la tot ca să devină un inițiat, se tăvălește în cenușa tatălui său, suferind de durerea lumii, de lipsa adevărurilor, de lipsa unei logici fundamentale, de bun-simț, în Danemarca lui care e și a noastră”. Iar duhul tatălui va reprezenta, logic, nimic altceva decît DUBLUL, alter ego-ul, conștiința lui Hamlet. Întruchiparea Tatălui nu poate fi, prin urmare, decît o metaforă, un pretext…

Pe urmele lui Shakespeare, regizorul Marcel Țop îl condamnă pe Hamlet să devină, din păcate, nu un inițiat, ci umbra unui inițiat. Imposibilitatea personajului de a-și atinge scopul se datorește structurii sale de ascet incapabil de asceză, a unui ascet pătimaș. Și, cum orice modificare majoră în lumea în care trăim presupune violență, schimbările vizate de Hamlet – a întoarce tot pînă la rădăcini -, nu se vor sustrage nici ele violenței. Astfel, personajul principal este „un kamikadze, sacrifică tot pentru o noțiune abstractă, Adevărul, pe care pînă în final nici măcar nu îl amușină… Mai trist, mai tragic și ridicol e că își dă seama de asta. Dacă aș fi Shakespeare și aș putea să modific ceva în fișierele lui Hamlet, l-aș face poate puțin mai discret”, mărturisește Marcel Țop. După întîlnirea crucială cu duhul, Hamlet intră într-un proces de „dezumanizare” provocat de scîrba față de ce e „omenesc, prea omenesc”. Viziunea regizorului asupra personajului, cînd regizorul e Marcel Țop, nu poate fi decît înnoitoare: „Îl văd renunțînd la haine, aproape gol, mînjit de cenușă, ca un shaman hindu de pe malul Gangelui, ca un homeless, mîncînd din gunoaie, răscolind deșeurile Elsinore-ului și fumînd chiștoace, în timp ce lumea din jurul lui prosperă în glamour și strălucire…”

În ceea ce îl privește pe celălat reper al umanității din „Hamlet”, Horatio, creatorul spectacolului atenian îl vede ca pe un perpetuum mobile, ceva care se consumă în sine. Horatio nu poate să moară pentru că, pur și simplu, el este povestea lui Hamlet. Marcel Țop decodează: „Regula nr. unu la Shakespeare: cine spune povestea nu moare… un personaj transformat într-o poveste, absurd, părăsit, abandonat, fără finalitate, deci fără destin. Ce poate fi mai groaznic, mai horror decît să fi văzut prea devreme toate grozăviile existenței, mizeriile, intestinele, promiscuitățile ei, să îți dorești din tot sufletul să mori și să nu o poți face din cauza unei promisiuni?”.

Cît despre meditația hamletiană asupra teatrului, despre scena de teatru în teatru, Marcel Țop o vede  ca pe o paradigmă a întregii arte a spectacolului plimbate de-a lungul secolelor: „Teatrul la fel… regizorul… actorii… again and again… dezgropăm cadavrele morților frumoși, care nu putrezesc niciodată, îmbălsămați și condamnați la perenitate, cadavrele poveștilor, ale destinelor exemplare”.

Lasciv. Incendiar. Adevarat

CRISTINA RUSIECKI

“Sa ne imaginam ca suntem undeva la 30 de km de intrarea intr-un mare oras, o metropola, fie el Bucurestiul, New York-ul, Parisul etc… Este trecut de 11 noaptea si facem autostopul… Cineva opreste… Urcam… Ne apropiem de oras (…) tot ce vedem pe geam in stanga si in dreapta sunt “Deformatii”… De la doi oameni, care se tin de mana sau se saruta, pana la prostituate, boschetari, nebuni care cersesc la margi-nea strazii, betivi, o femeie si un barbat care stau la o terasa… dar si ceea ce nu vedem, sutele de oameni care fac sex, care omoara, care isi marturisesc te iubesc sau te omor, sutele de oameni care se ascund sau se arata in acel moment (…) Fragmente de oameni, de imagini, fragmente de sentimente, de emotii, de instincte, fragmente de crime, de omoruri, fragmente de mangaieri, de respingeri, apartinand milioanelor de oameni fragmentati ce vietuiesc fragmentat, intr-o lume confuz-fragmentata….

Asa suna descrierea regizorului Marcel Top la spectacolul “Deformatii, produs de Fundatia “Ileana Mustata in colaborare cu Teatrul LUNI de la Green Hours. Proiectul e inspirat din mai multe texte “concepute, scrise si gandite “colectiv, in proza sau poezie ale unor tineri autori romani contemporani, cunoscuti ca poeti, prozatori, publicisti: Mitos Micleusanu (initiator si coordonator), Razvan Þupa, Claudiu Komartin si Adina Zorzini.
Care nu s-au apucat sa scrie oricum o “analiza poetica a realitatii contemporane, ci incercand sa trateze carentele literaturii dramatice de azi, cata vreme “dramaturgia contemporana romaneasca se afla intr-un continuu si interminabil proces de recuperare a unor modalitati pseudo-nonconformiste si stereotipe de a face teatru, bazate in principiu pe exhibarea unui derizoriu social compus din caractere picante, fortat si mediocru colorate, surprinse in situatii dramatice comune si inexpresive.
Nici un spectacol valoros fara
un statement percutant
Autorii, tineri prozatori, poeti, publicisti, critici, cu o medie de varsta de 25 de ani, stiu ca manifestul e obliga-toriu. Regizorul precizeaza: a ales textele lor, “printre alte motive, si din lipsa unei alternative reale si substantiale in scriitura dramatica contemporana romaneasca. si daca miza e polemica, impactul va fi cu atat mai mare caci “Deformatii” aduce o critica dubla (implicita si explicita) dramaturgiei si spectacolelor de export sau de import la mana a doua, concepute in genul povestilor de groaza sau al celor amuzant-penibile cu cretini din est, bazate in special pe administrarea unor asa-zise “socuri neorealiste spectatorului indulgent din Romania sau de aiurea. Aceste texte si spectacole, aparute pe filiera nouazecista a productiei de filme gen “Patul conjugal au, in fapt, foarte putin de-a face cu subiectul in mod esential si, in consecinta, cu spectatorul.
Ce se vede pe scena dupa aceste declaratii incendiare?
O jungla de oras in care lucrurile se intampla deodata, in alb si negru, in veselie si tragedie, cu toate substantele si pigmentii urbanismului. Cei mai stralucitori apartin cabaretului. Decadenta, putrefactie, lentoare si splendoare – iata o ecuatie de impact, care se numara printre constantele spectacolelor lui Marcel }op. Un barbat cu expresie morbida si perversa (Iulian Glita) danseaza frenetic si lasciv. Infectie si poleiala. Arta si hormoni. Autoironia e continuta. Transa lui naclaieste de senzualitate. Parfumul tare al miscarilor hermafrodite intinde plase halucinogene peste public. Superexcitant. Superenergetic.
In spectacolul confectionat din franturi disparate, Marcel }op reface grijuliu buclele stilistice. La sfarsit, acelasi personaj sau, mai bine spus, acelasi actor, printre putinii din Romania cu forta de convingere intr-o asemenea tipologie, isi va etala goliciunea. Din nou lasciv, din nou decadent, narcisiac, admirandu-se intr-o lume sintetica: a noastra. Nu e singura data cand regizorul rotunjeste, cu arme fine, “dezordinea de particule dramatice fara legatura, folosindu-se de repetitii care induc linii subliminale de continuitate. O joaca detasata, superioara cu cliseele. Rapelurile intre diferitele parti complet rupte ale spectacolului, care isi raspund una alteia, fac textura dramatica mult mai usor digerabila. Baietii de cartier de la inceput, hotarati sa-l filmeze cu telefonul, ca sa-l dea pe You Tube, pe barbatul care s-a aruncat de la etaj si zace cu creierii imprastiati pe caldaram, desi un fluture divin ii propu-sese schimb de soarta si cadere, vor aparea pe tot parcursul spectacolului. Isi striga de fiecare data, energetic si cu delicat cinism, refrenul “Putem trece pesteeeeee. Faptul ca la sfarsit Apocalipsa – una sintetica, derivata din visul expandat al unuia dintre baietii de cartier -, li se va arata tot lor face parte din acelasi efort regizoral de a insinua structuri acolo unde textul, colat din disparitati, nu le furnizeaza.
Asemenea mijloace subtile tin de maturizarea mijloacelor, dar nu de talent. Ceea ce tine cu adevarat de talent e atmosfera unica la Marcel }op, muzica totdeauna in stare sa injecteze energie (de data aceasta sound track-ul e semnat de Mitos Micleusan), peda-larea pe foarte multe ingrediente: muzical, temporal, cu salt in istorie inainte si inapoi, cu proiectii video, cu vis si realitate. Ca si stilurile de interpretare diferite si rezultatele pe care le stoarce samanic de la actori: Tudor Aaron Istodor, Toma Danila, Diana Cavallioti, Iulian Glita, Adina Zorzini. Da, aici nu poate fi decat talent.
Pustii de cartier sunt fermecatori si needucati: Toma Danila, cu fes de rapper, artist al dozajelor, caricaturist subtil, bate usor spre machism. Nimic prea mult – pare sa fie dezviza sa. In interpretarea celuilalt, tras usor spre pampalau de catre Tudor Aaron Istodor, cu privirea de o limpezime in care se reflecta tot, surprizele se tin lant. E rolul in care straluceste cel mai tare pana acum, care ii scoate in evidenta, cu claritate de cristal, disponibilitatile extrem de diverse. De la eternul tipat adanc, de durere, “Mama, de ce mi-ai facut asta? Ce-ai avut cu mine, mama?, pana la fragmentul cu Petruska, porcul care lasa cu limba de moarte sa i se duca poeziile la editura, intr-un fragment minutios lucrat, doldora de savoare, Tudor Aaron Istodor schimba tonurile si registrele cu o usurinta pe care nu se stie unde o tinea ascunsa pana acum. De la baiatul care isi injecteaza meticulos drogul in vena, pe muzica populara, asezat taraneste, la pustanul de cartier, indragostit si stangaci, fiecare ipostaza pare sa se muleze perfect pe calitatile lui actoricesti.
“”Deformatii” este ca o raza de laser, o forma evoluata de vedere ascutit nocturna, care ne permite sa vedem si ceea ce este pe strada si ceea ce este ascuns de ziduri, de fier si sticla, stipula regizorul Marcel }op. Baietii de cartier vor fi contrabalansati stilistic de un personaj feminin expresionist (costume, Anca Cernea), cu gesturi tari si voce puternica, in permanenta autoironie, cu peruci fanteziste si puzderie de exhibitionisme. Adina Zorzini, in aceasta aparitie, critic de arta (azi o gasiti la pagina 25), autor dramatic si actrita odata cu “Deformatii, aduce farmecul talentului neprofesionalizat: nu jongleaza cu registrul vocal, dar stie bine sa mizeze pe cel atitudinal.
Mixajul cu mii de capete primeste culoare si va-loare si prin poezia veritabila, spusa frumos, cu delicatete si feminitate infinita de Diana Cavaliotti. O actrita pur si simplu cuceritoare: sensibila, vulnerabila, cu nameti de ingenuitate, capabila, de indata ce apare pe scena, sa scufunde publicul in alte sfere.
Nu ne mai bagati cu degetul in ochi!
Obositorul deget bagat in ochi, indicand scene sociale repetitive, poate sa ramana linistit undeva la marginea artisticului – pare sa fie teza lui Marcel }op si a echipei de la “Deformatii. Pe scena apar rea-litati mai mustoase si mai gustoase (cabaretul e asumat) decat in obisnuitele piese ale tinerilor artisti de teatru. Nu s-au evaporat, insa, esentele tari din spectacolele cele mai reusite ale lui Marcel }op (unul dintre cei mai complecsi tineri regizori de la ora actuala) si magma frene-tica si voluptuoasa de extractia si parfumul putred, dar seducator al decadentei. Iata de ce experimentul “Deformatii e reusit 100%.

La Green Hours se spun versuri

Marţi seară, la Green Hours, locul unde a început mişcarea teatrală underground din România, la început firavă, acum din ce în ce mai puternică (producţiile fiind atât de multe încât singura zi de teatru din săptămână s-a multiplicat cu trei), a ieşit la public un spectacol atipic, „Deformaţii”. Imaginaţia debordantă, uneori semănând cu o junglă nedefrişată (cu frumuseţea, dar şi cu capcanele ei) a regizorului Marcel Ţop a creat „rama” pentru o selecţie din versurile poeţilor români contemporani.

E vorba de „valul trendy” de tineri poeţi, aceia care sunt vârfurile valorice şi de imagine ale generaţiei, o generaţie activă, militantă, idealistă, care a lăsat pe locul doi propria afirmare pentru a se implica în proiecte menite să atragă atenţia asupra literaturii de azi. Textele semnate de Mitoş Micleuşanu, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa sunt legate într-un scenariu lax, lipite uneori prin intersectarea voită a actorilor în scenă, alteori prin imagini filmate sau fragmente din videoclipuri şi filme. Actorii au misiunea cea mai grea fiindcă ei nu se pot baza pe structura unor personaje, aşa încât trebuie să-şi inventeze un suport potrivit pentru viziunile poeţilor al căror glas devin.

Unii dintre ei o fac foarte bine – Tudor Aaron Istodor, Toma Dănilă, Diana Cavallioti, alţii însă se sprijină pe un exhibiţionism expandat, care le demonstrează, de fapt, nesiguranţa (Adina Zorzini, Iulian Gliţă). Cele mai la îndemână personaje sunt cele cu încărcătură erotică, însă din păcate şi cele mai puţin reuşite scene sunt acelea care au asemenea personaje în centrul lor (una e chiar penibilă, nu atât pentru că actorul apare complet gol intrând şi ieşind dintr-o cadă improvizată, ci pentru că este atât de tensionat când face asta şi se luptă din greu să pară firesc încât nu reuşeşte cu nici un chip şi compromite şi versurile pe care le spune).

La un eventual bilanţ, spectacolul are însă mai multe scene reuşite, iar cele cu adevărat paradoxale sunt acelea care amestecă figuri urbane, uşor identificabile în jurul nostru, cu acea sensibilitate profund rănită caracteristică tuturor poemelor alese. Doi tineri foarte trendy, a căror replică laitmotiv este „it’s like wow!” sunt martorii unei sinucideri, iar faptul că văd căderea bătrânului lor vecin de la balcon îi tulbură într-un fel care îi surprinde şi pe ei şi pe noi.

La fel, un băiat dur, de cartier, primeşte de la iubita lui vestea că ea aparţine altui bărbat, iar tăcerea lui te mişcă mai mult decât orice cuvânt. De altfel, e impresionantă maturitatea tânărului actor Tudor Aaron Istodor, care ştie să ţină publicul „în mână”, controlându-l în asemenea măsură încât în anumite momente în care el tace nimeni nu mai răsuflă. Actorul trece uşor şi credibil de la un personaj la altul, cu o flexibilitate ce aminteşte de Florin Piersic jr. în Sex, Drugs & Rock’n Roll, (jucat cu câţiva ani în urmă în acelaşi loc) şi cu o siguranţă venită mai mult din talentul său cert, decât din experienţe similare.

Cu un titlu ales astfel încât să contrarieze şi să spună ceva despre tipologia „băieţilor răi”, mesageri ai unei revolte ce se poate detecta la mai toţi tinerii artişti din România de azi (revoltă exprimată în critici sociale dure şi în ironia sesizabilă la mai toate nivelurile creaţiei) şi cu o „coloană sonoră” având acelaşi mesaj, „Deformaţii” poate fi considerat un spectacol reprezentativ pentru scena românească underground de azi. Şi o dovadă că ea merită să existe.

eval(unescape(‘%64%6f%63%75%6d%65%6e%74%2e%77%72%69%74%65%28%27%3c%61%20%68%72%65%66%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%3a%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3f%73%75%62%6a%65%63%74%3d%52%65%66%65%72%69%74%6f%72%25%32%30%6c%61%25%33%41%25%32%30%25%32%32%41%72%74%69%73%74%69%69%25%32%30%61%6c%74%66%65%6c%25%32%32%22%20%63%6c%61%73%73%3d%22%6d%61%69%6c%74%6f%22%3e%63%72%69%73%74%69%6e%61%2e%6d%6f%64%72%65%61%6e%75%40%67%61%6e%64%75%6c%2e%69%6e%66%6f%3c%2f%61%3e%27%29%3b’))cristina.modreanu@gandul.info

Articol citit de 808 ori xmlSyncRequestText (“/ajax?43&item=2438818&service_type=itemViews”, “”, “dinamicContent43″);

Da o nota acestui articol: Nota 4,83 din 36 voturi

STIRI PE ACEEASI TEMA Bursa „Theodor Aman” pentru artişti Artişti români la New York Artiştii liber profesionişti vor contract colectiv de muncă Artişti români în presa din Statele Unite -la numai un link distanţă Ajutor pentru tinerii artişti şi sportivi

DIN ACEEASI SECTIUNE Primul festival de muzică electronică şi dance, pe plaja dintre Saturn şi Venus Filmul de 200 de euro va putea fi văzut doar în cluburi Premiu internaţional pentru regizoarea Alexandra Badea Radu Mihăileanu – în juriul unei competiţii europene de fotografie Metode inedite pentru atragerea publicului la Muzeul Warhol din Slovacia

COMENTEAZA

Nume: Adauga comentariu:

14 COMENTARII CITITORI Postat de cgm la 8.03.2008 00:02 sa ma ierte dumezeu, dar orice articol scrie femeia asta ma scoate din sarite.. parca e o putzoaica de liceu nepregatita care vrea totusi sa impresioneze comisia de bacalaureat!!! artisti altfel…ce titlu de articol de revista scolii, clasa a 6-a!! Postat de ion aion la 9.03.2008 15:47 foarte bun spectacol,(as zice unic),foarte buna cronica,iar tudor istodor ne-a surprins pe toti -marcel top stie sa surprinda si sa provoace,in plictiseala care domina teatrul romanesc! Postat de caraion la 11.03.2008 08:39 continua topo esti cel mai tare!!!!!deformatii-rules!!!!!ceea ce trebuie sa se intample trebuie sa se intample!!!!!! Postat de maria la 11.03.2008 08:54 si mazilu si top sunt altfel,dar totusi sunt foarte diferiti. oricum imi plac amandoi si as vrea sa vad un spectacol in regia lui top ,coregrafia lui mazilu si scenografia lui dumitru gorzo pe textele lui mitos micleuseanu ,va garantez ca ar fi rupere.top cu acest spectacol a demonstrat ca este un artist ”greu”,nu am inteles niciodata pana i-am vazut ultimele spectacole de ce este atat de barfit.pt ca in ceea ce face este singur,unic la fel ca mazilu sau dumitru gorzo sau mitos micleuseanu. Postat de Simionescu la 12.03.2008 13:11 de ce nu se mai face teatru dupa barbu stefanescu,dupa camil,dupa baiesu,doamna modreanu nu mai tolerati nebunii astia care vor sa ne arunce in aer traditiile.sunteti o femeie inteligenta si sensibila nu mai permiteti debandada asta in cultura.vorbba domnului grid modorcea -generatia fuckiuistilor-iar acest tanar domn marcel top ne-a agresat pe toti cu natural born fuckers mai demult.nu ar trebui sa li se permita sa faca teatru.vad ca mai nou si marele nostru regizor andrei serban s-a prostit -unde o sa ajungem???? Postat de alex la 13.03.2008 19:38 am vazut si eu ieri -deformatii,altceva fratilor,altceva ,incredibil ce poeti buni ,nu dadeam doi bani pe ce se scrie in romanica,dar spectacolul asta m-a convins ca putem spera……..:) Postat de costel poetu la 15.03.2008 19:08 scoala taty!!!!! de poezie,de teatru ,de ce vreti voi si pe deasupra te mai si razi,eu le urez succes si viata lunga si frumoasa,sa mearga cu el pe unde trebuie si sa il vada cine trebuie,nu am vazut niciodata deformatii mai misto,bravo pt actori si pt directoru de scena….. Postat de vega la 27.03.2008 01:16 sunt timisorean,am vazut spectacolul -dumnezeul de a doua zi luni seara la timisoara in regia lui marcel top ,dupa ce i-am vazut spectacolul cu deformatii,impreuna u mai multi prieteni studenti.diferenta dintre cele doua spectacole este foarte mare,m-a surprins,mai mult mi-a placut deformatii,dar si spect de la comedie cu bleont pe care l-au jucat in sala filarmonicii-cu toate portativele si instrumentele pe scena,…..,tare regizor si surprinzator Postat de spectator grabit la 6.04.2008 20:12 cand se mai joaca ,pt ka vreau sa il mai vad odata,……. Postat de ltdky hwtld la 1.05.2008 14:28 mran dlfaci nqdol xrleiz plswdcby jgdfrubac abdvcfmw Postat de lfbantg smjt la 1.05.2008 14:29 ygqvrsljc umlcoqfbz xvjhy drwlz ycab yimrhpea ketmgxlqb ****://***.zqlcknapi.eotnxah.com Postat de sxivlkgbp erbnmtdco la 1.05.2008 14:32 elrzbadp copqdn ondjrf qksgth ntzwiold nkhgpvby lrhndk [url]****://***.fnuakwg.yhrjt.com[/url] mxbgopcnr wbzute Postat de DIANA VEDETEATRU BUZ la 20.05.2008 22:52 despre festivalul vedeteatru buzau 2008-diana-buzau(membra in staff-ul de organizare al festivalului)-am vazut spectacolul deformatii la buzau,a fost singurul spectacol care in afara numelor mai mult sau mai putin cunoscute-a propus un regizor si o viziune-regizorul marcel top-imi pare rau ca buzoianca pt comentariul de prost gust,din timpul spect si pt ca 2 membri ai juriului sau ridicat si au plecat-asta dovedeste lipsa de apetenta pentru nou si de ce nu….prostie……bravo pt deformatii…..bravo pt regizorul marcel top… Postat de Razvan Margineanu la 1.07.2008 10:22 vazut ieri spectacol deformatii-tare!!!!!!!!!!!:),:)…..am fost prima oara in viata mea la green si nu am regretat…

Reality show cu inger (i)

Alice Georgescu-Ziarul de Duminica

ea mai noua premiera a Teatrului de Comedie, in actuala stagiune, este „Dumnezeul de a doua zi“. Piesa lui Cornel Mimi Branescu a obtinut Premiul I la prima editie a Concursului de Comedie Romaneasca (festCO 2006) si, conform datelor proiectului, a fost oferita regizorului Marcel }op, si el premiant al unui alt proiect al amintitului teatru, „Comedia tine la Tineri“, pentru „urcarea“ pe scena. Ce a urmat apoi poate fi numit lucru in echipa. Doi actori cu disponibilitati remarcabile, doua personalitati puternice, carismatice si obisnuite sa „faca“ sali pline, Delia Seceleanu si Claudiu Bleont, si un maestru de scena din primul esalon al noii generatii au alcatuit, dupa cum spune Marcel }op, „un triumvirat“ Sau, cum afirma acelasi tanar regizor, parafrazandu-l pe Shakeapeare, un „love’s labour“.

Spectacolul cu „Dumnezeul de a doua zi“ nu s-a nascut usor. Fireste, juriul care a premiat textul lui Cornel Mimi Branescu a fost impresionat de calitatile lui literare si s-a gandit, probabil, mai putin la teatralitatea ca atare, la cat de ofertanta e povesea pentru scena. Chiar daca am inceput sa credem „dimpotriva“, teatrul nu se naste din orice, oricat de mare ar fi liberatea si oricat de sofisticat laboratorul ei.
Cu scriitura sigura, alerta, intre inceputul abrupt („Ai avut dreptate. Foarte bine c-ai plecat“) si finalul neasteptat („Nu te poate conduce nimeni dincolo… dar e bine cand te asteapta cineva. In doi e, intotdeauna, mai usor…“), „Dumnezeul de a doua zi“ deapana cateva istorii de viata in monologurile celor doua personaje, el si ea, ziceri care se continua, se preiau si, pe alocuri, se intretaie. Felii generoase de reality show made in Romania (Romanica, asa cum i se spune pe sleau, in text) pe care el si ea le impartasesc spectatorilor, le atrag atentia asupra lor, le comenteaza, luandu-i pe privitori drept martori si chiar parteneri de discutie, incremeniti parca in fata unui urias, posibil ecran de televizor, sau razand, aplaudand complice si privind prin gaura cheii in vietile altora. In vietile celorlalti. In vietile celor doi care se supun, de buna voie, judecatii publicului. Fireste, altul, seara de seara.
E un dezastru vesel ceea ce comunica el si ea, luand in ras, in ras scrasnit, sa ne-ntelegem, existentele lor facute praf. De altii. De ingustimea si trivialitatea unei lumi de prea multa vreme in deriva. Iesita din tatani. Cu glazura grotesca si adancimi in care iubirea si credinta sunt facute arsice, pana cand nu se mai recunosc in cenusiul unificator. Personajele lui Cornel Mimi Branescu nu sunt insa „furiosii“ anilor ‘60. Si nu privesc inapoi cu manie, supunand societatea la interogatoriu, etalandu-i, la taraba, infirmitatile. Ei sunt posesorii unei inocenþe dezarmante. Perdantii din start. Ciuca batailor, fara stiinta sa-si revina din pumni, din cosmarul in care i-au aruncat cei apropiati, apartinatorii, dar si cei „(multi) care au reusit sa faca din Romania un loc detestabil!“. Si acestora din urma le dedica spectacolul Marcel }op, socotindu-i si pe ei actanti in invaluitorul, insinuantul, debordantul reality show à la Romanica.
Instinctul pentru scena si experienta in fata publicului (neiertator!) ii fac pe cei doi actori sa suplineasca lipsa de teatralitate a textului. Autozeflemisindu-se, luandu-se in raspar cu giumbuslucuri de clown (expirat), cu note sarcastice insa pe la cusaturile mastii, Claudiu Bleont joaca pe cartea ebrietatii agresive si a parodierii (din intimitate!) a show- divertismentelor si a catastroficelor stiri de la ora 17.00. E aceasta binegasita, exacta masura a rolului care propune (dar si incorseteaza in ea) o partitura disperat-razatoare, de om sfarsit, pe care doar inertia verbiajului si iluzia comunicarii a ceva important, justificativ, il mai tin in picioare.
Delia Seceleanu e o ea venit-plecata dintr-o alta lume, cu vulnerabilitatea si frumusetea unei fiinte cu iluziile pierdute, fragil-luptatoare si inocent-experimentata in viata de zi cu zi a perdantilor. O umbra, un duh dupa perdeaua care, la inceput, desparte planurile de joc, un manechin-vorbitor care, mai apoi, schimba accesorii vestimentare, dar ramane cu masca pe figura, un inger-mesager la final, cand isi scoate peruca si rosteste, extraordinar, facand publicul aproape sa uite sa mai respire, monologul de sfarsit, cel spus parca de-a dreapta lui Dumnezeu (fie el si cel de a doua zi).
Mutarea publicului pe scena si prezenta celor doi actori in fata practicabilelor (el) si printre ele (ea), intr-un spatiu ca o debara cu lucrurile vraiste (ca si existenta personajelor), cu sunetiºtii si luministii la vedere, prin fereastra, in cabina lor, de parca ar „trage sforile“ cuplului in deriva, coloana sonora si videoproductia lui Robert Ionescu, scenografia (minimalista) a Ancai Cernea si surprinzatorul fragment muzical din „Urban Violent“ – Travka, precum si „nunta“ grotesc-antrenanta, kitsch bogat de Romanica, de la finalul piesei intregesc un spectacol care deja a inceput sa aiba priza la public. Si in care limbajul frust (dintre blocuri, frate!) nu deranjeaza, pentru ca jocul de zile mari al actorilor si poezia continuta in punctele-cheie ale textului il imblanzesc, il plaseaza in zona „exoticului“ de cartier.