Skip navigation

„Un fapt  e definitiv hotarat ,atat cat voi lucra ca regizor ,voi cauta drumuri nebatatorite, chiar daca risc sa pierd din lauri”
Gyorgy Harag, regizor
           Tânărul regizor Marcel Țop este un nume care contează în teatrul contemporan românesc. În primul rând, prin talent, apoi, prin diversitatea mijloacelor și temelor abordate. Când șocant și virulent, ca în „Natural Born Fuckers”, „God” sau „Edmond”, când languros, decadent și voluptuos, ca în „Valmont”, când cinic, ironic și baroc, ca în „Deformații”, Marcel Țop nu se repetă niciodată. Cel puțin pînă acum.Tânărul regizor a fost acum invitat să monteze la Teatrul Alekton-Imeras din Atena. Și nu orice, ci „Hamlet”. Crema dramaturgiei universale. Premiera va avea loc pe 30 noiembrie.

Povestea desfășurată în ambianță „consumerist-fantastică”, are loc, în viziunea regizorului român, într-o lume care își ascunde „putreziciunea” sub o strălucire de zăpadă. Înainte de momentul întâlnirii cu duhul tatălui, de fapt, cu „adevărul dezgropat”, Hamlet apare ca un prinț spilcuit, sceptic și cool. După apariția fantomei, va renunța, treptat, la tot pentru a deveni un „inițiat care se tăvălește în cenușa tatălui său, suferind de durerea lumii, de lipsa adevărurilor, de lipsa unei logici fundamentale, de bun-simț, în Danemarca lui, care e și a noastră, cea mai aprigă și pestilențială dintre dureri, durerea fără antidot ce, paradoxal, provoacă dependență. Hamlet suferă de durerea lucidității, a conștiinței că lumea în care trăiești și din care faci parte este iremediabil bolnavă. Cel care suferă de ea vrea imposibilul: să afle cauza și efectul acestei boli și să o vindece. Fără acest gen de nebunie exemplară, urmată de câțiva de-a lungul timpului, probabil am fi trăit într-o lume populată în exclusivitate de minciună și iluzii ieftine în care ne-am fi canibalizat reciproc precum maimuțele” (Marcel Țop).

Astfel că moartea tatălui nu este, pentru Hamlet, altceva decât o provocare majoră care declanșează scandalul existențial ca o explozie în lanț. În urma sa, el va deveni un kamikadze care sacrifică tot pentru o noțiune abstractă, Adevărul, pe care „până în final nici măcar nu îl amușină. Mai trist, mai tragic și ridicol e că își dă seama de asta”, în viziunea regizorului.

Creatorul român al spectacolului percepe textul lui Shakespeare ca pe o „tragicomedie a lucidității profunde, care ucide pentru că atacă umanul în esența lui, Iluzia, Odihna, Somnul și ne arată ce se întâmplă cu cei ce vor să destrame aceste convenții care salvează probabil omul de la sinucidere”.

Pe Claudius Marcel Țop îl construiește ca „un satir pragmatic, prototipul politicianului de succes, bon-viveur, monden, decrepit, libidinos, omul cu bani, lipsit de scrupule, care consideră fratricidul ceva firesc atât timp cât servește intereselor partidului, într-un cuvânt, ceea ce numim noi azi, unii cu scârbă, alții cu invidie, un om de succes”. Partenera sa, Gertrude, arată ca o femeie prin excelență transparentă, de o inocență decrepită, o Marilyn Monroe bătrână care nu realizează că a îmbătrânit. „Ea nu știe că Marylin Monroe-urilor le stă bine sinuciderea, nu bătrânețea”. Vicleanul Polonius va fi un contabil, o mașină de încasat și la propriu și la figurat, care încasează și o încasează, o casă de marcat ambulantă, o bancă de economii și date pe două picioare, dar și un mare lingău. Cât despre Horatio, acesta „nu este nici pe departe un holtei chelios, inexpresiv și mediocru cu rol de conductor, așa cum l-au prezentat numeroase montări”. În viziunea regizorului, Horatio e mai degrabă un tânăr de douăzeci de ani, frumos, inteligent, strălucitor, un Hamlet liniștit, aproape de Scipio din „Caligula” lui Camus. În șirul personajelor urmează Rosencrantz și Guildenstern, proști, indiscreți, turnători, dar adorabili.

Confruntat cu toată această galerie, Hamlet, șoarecele de bibliotecă, devine un șobolan feroce, care caută cărți și dezgroapă cadavre în gunoaiele unui Elsinore consumist.

Preluat din revista Cultura

Publicat de Cristina Rusiecki
Anunțuri

zorbas-finalSIRTAKIS, UNDUIREA ÎN SPIRALĂ de… CIULEANDRĂ

cronica semnata de catre Virginia Paraschiv, critic literar, publicist, Facultatea de Filologie-Universitatea Bucuresti

http://centruldepromovareaculturiibaia-mare.hopernicus.falezedepiatra.net/2016/12/06/sirtakis-unduirea-in-spirala-de-ciuleandra/

Premiera Zorba’s Dionysos s-a jucat la noi, la Baia Mare cu casa inchisa . Intuiţia şi concepţia regizorală ale regizorului Marcel Ţop, şi-au găsit un public cald şi prietenos, dar mai ales un public avizat. După aplauzele frenetice din final, se cuvine să gândim spectacolul dinspre impactul emoţional şi spiritual al publicului spectator. Aşa este frumos şi drept, publicul s-a dovedit a avea o receptare pe măsura provocării făurarilor de spectacol . Umorul năucitor pune spectatorul la trudită încercare. Dai să râzi , să râzi cu poftă, să te distrezi carevasăzică. Din râsul năvalnic, sănătos, spectatorul rămâne priponit într-un chicot scurt şi parcă vinovat . Dacă te porneşti la râs, pierzi firul acţiunii delirante şi aduci spectacolul în deriziune. De exemplu, apariţia Străinei (CORINA MARCHIŞ) , fix la împărţeala colivei şi amintirilor, e de căpiere, concurenţa îndoliată nu e deloc ospitalieră cu intrusa. Rafalele de invective declanşează clipe de umor apocaliptic, inevitabil dai să râzi cu lacrimi. După trecerea la acţiune , nici nu ştii dacă străina a scăpat cumva doar chelfănită, sau dacă va fi primit şi ritualica piatră în cap. Scena nu se vede, nu se aude. Îţi cam trece pofta de râs. Urmărim şi un gropar pur sânge, Iancsi (ANDREI DINU). Acesta-şi debitează monologul sapienţial fix cum îl taie capul, printre alte năzdrăvane închipuiri, ţine şi o lecţie despre murire voluntară. Toate bune şi frumoase, logoreea savuroasă este exprimată cu umor. Să mori de râs, nu alta. . Praful se alege de mitul dacului măreţ şi temerar în faţa morţii . Năpraznica parodie e torpilată de craniul mititel cu clop pe creştet. Te frământa trimiterea involuntară la sărmanul Yorick. Publicul rămâne în cuviincioasă aşteptare a fantei tragice şi va rezista cu greu ispitei râsului cu hohote. Groparul este doar un spărgător de severe cutume maramureşene. Andrei Dinu sporeşte magistral tentaţia cascadelor de râs, până la sufocare . Este pregnant scenic şi alaiul de rugăciune închinată Sfintei Maria , un alai grotesc, de fiinţe parcă adunate de pe gârlă. Vor fi fiind ei nostimi şi potenţial de râs, numai că ne fulgeră aducerea aminte de cele sfinte, cu Sfânta Maică a Domnului, ocrotitoare a celor slabi şi nevoiaşi. Nu prea mai e nimic de râs. Publicul se face părtaş la adevărul sacru, cu milă şi îndurare la imaginea nevolniciei. Adonis (EDUARD TRIFA) cel gingaş şi graţios, nu poate să nu stârnească duioşia, cum e el cam slab de minte. Privirea disperată trimisă către taciturnul lui ocrotitor(RAUL HOTCAŞ) este dătătoare de gânduri nu foarte curate, nu insistăm prea mult în subiectul cuplului aproape imperceptibil echivoc. Primarul(IOAN COSTIN) pare puţin cam încurcat, dar preocuparea lui supremă este comunitatea lui ca teatru .
Actorii joacă şi se joacă , ţin publicul în captivitate , cu un arsenal ingenios de sugestii scenice . În scena castingului, se ia seamă, la un moment dat, de ipostaza statuară perfectă în care Andrei Dinu, ca actor, dăinuie fără clintire. O grimasă discretă, din colţul gurii, este ca o fină aluzie că totul e un joc , o joacă nevinovată. Spectatorul zâmbeşte cu condescendenţă, dacă este un casting mai ciudat, pentru că aşa cere scenariul, aşa să fie.
Într-un scenariu cu dedicaţie lui Zorba, ritualul văduvelor bocitoare este epicentrul spiritualităţii arhaice, cu ingrediente un pic asezonate contemporan. Văduvele şturlubatice( INNA ANDRIUCA , AURORA PRODAN, WANDA FARCAŞ , DIANA PODĂREANU, RODICA DUNCA) sănătoase şi predispuse la dulci păcate ; eros şi thanatos fără complicaţii abisale. Bocitoare autentice, profesioniste. Scena se înviorează la apariţia lor. Una nu seamănă cu cealaltă , sunt toate la un loc atunci când e cazul şi fiecare după capul ei . Nimic tenebros, lugubru, terifiant. În spaţiul elenistic,cel străvechi şi cel contemporan, şi, prin extensie, în tărâmurile misterioase ale Balcanilor, morţii cu morţii viii cu viii. Occidentalii se arată cam vexaţi, în faţa ereziei hedoniste. Bun, în spaţiul scenic de acţiune galopantă, apare şi elementul occidental, o tripletă de juniori( DRAGOŞ CĂLIN, EDUARD BÎNDIU ; MIRCEA GLIGOR). Răcnetul sălbatec cu care-şi fac apariţia, un răcnet de luare în posesie, trimite inevitabil gândul la invazia totală a romanilor asupra polisurilor greceşti. Ce răcnete triumfătoare izvodite din victorii militare, din conştiinţa unei mari puteri, din apartenenţa la un regn superior ! Şi ce seducţie ulterioară ! Învingătorul s-a lăsat sedus de învinşi. Tripleta junilor şcoliţi în spirit doct şi încorsetat, îşi vor lua porţia de ademenire în Balcani, mânaţi cu har de Zorba Dionysos . Ce mai contează dacă şiretenia poporului maritim e financiar cam păguboasă pentru studenţii neiniţiaţi. Şi Zorba pierde banii, rămâne singur şi descumpănit, dar o ia mereu sisific de la capăt. Până nu va mai fi. Deloc. Până atunci, e hăt hăt departe , deocamdată preoţimea , primarul şi învăţătorul au scăpat comunitatea de sub control. Nici în călugări( DORU FÂRTE, RĂZVAN PAŞCA, ROMOK CAROL) nu mai există siguranţă, nici nu-şi fac bine apariţia că-ţi vine a râde cu lacrimi, la cum sunt de pitoreşti şi de înclinaţi către cele lumeşti. Straiele nu reuşesc să-i uniformizeze.
Meritul regizoral şi al actorilor este acela de a nu umple formal scena cu figuranţi, ci cu personaje episodice expresive şi bine conturate atitudinal .
Bubulina(INNA ANDRIUCA) este construită cu permanenţa unei aure spectrale. Ritualul nupţial al morţii femeiii nenuntite niciodată, îi însoţeşte trecerea, fără sincope. Inna Andriuca nu şarjează, se expune cu naturaleţe, în datele biografiei de conjunctură, aura spectrală nu-i inhibă energia de mişcare, e o femeie stăpână pe viaţa şi pe moartea ei. Personajul nu e centrat pe tema vieţii expirate , Inna Andriuca îşi conturează autoritar şi cu siguranţă de sine personajul .
Atalanta ( DENISA BLAG), apariţie angelică într-o lume viciată de profan. Un înger cu şorţ şi cu mătura în mână. Ochii privind stăruitor la public, un zâmbet de o rară gingăşie. Farmec misterios, nu ştii de unde vine şi ce caută îngerul ăsta de fată nu numai pe scenă, între dulăii turbaţi ai societăţii instinctuale, ci poate chiar printre noi, adulţi nărăviţi în false judecăţi orgolioase şi inflexibile. Frumoasă şi memorabilă compoziţie de rol.
Precum se vede, stratul primordialei senzualităţi se lasă dezgolit şi face loc durerii existenţiale pure. Zorba ia act de fiecare anomalie a sechelelor tribale : violenţa, viaţa frântă înainte de a fi trăită, ticăloşia ascunsă în « dreptul » celui puternic, singurătatea sfâşietoare a făpturilor vulnerabile , rânjetul plebeu în faţa făpturilor năpăstuite .
Ajungem e cale naturală la personajul emblematic , la Nebuna din Creta( SANDA SAVOLSKY) . Actriţa îşi dă măsura experienţei scenice, desigur, a măiestriei artistice fără cusur. Ceea ce face diferenţa între ademenirea de sirenă a scenei cu public şi chemarea lăuntrică a unui personaj, este, la Sanda Savolski, unda de emoţie pe care o degajă din fiecare clipă dăruită publicului ei. Pentru că Nebuna din Creta e un personaj distant faţă de lumea din care îşi face apariţia. Imploră , aşa cum poate, fără replici explicite, imploră din toată fiinţa ei, mântuirea . Se cufundă în clar-obscurul resemnării, trăieşte frica, spaima groaza, într-o spirală fără de sfârşit a suferinţei sale însingurate. Ritmul în care Nebuna din Creta face câte un ocol în spaţiul scenic, indiferentă la exhibiţiile senzoriale, este un memento, un memento avertizor. Ea, nebuna fără leac, a mers, a mers până acolo unde nu a mai putut, ca să parafrazăm proverbul cretan. Tragicul insuportabil şi alienant. Iar Sanda Savolski îşi găseşte resursele interioare ale înţelegerii profunde.
Un personaj vivant, de o subtilă frumuseţe este Magdalena( ALEXANDRA VANCI). Actriţa Alexandra Vanci, pe post de scumpă belea pe capul bietului Zorba, nu se osândeşte să se maturizeze, îi este prea de ajuns osânda adolescenţei frânte. La ce bun să pună pasul mai departe ? Împreună cu Vali Doran , Alexandra Vanci formează un fel de cuplu analog cumva cu protagoniştii din « La Strada » lui Fellini (1954). Zampano şi Gelsomina în variantă contemporană. Magdalena, la umbra tutelară a preaputernicului Zorba. Magdalena e însă blândă, infinit de blândă. Dacă în viaţa ei anterioară, de copil, a învăţat că e urât să minţi, aşa rămâne, formată în spiritul corect şi drept. Sublimă în inocenţa ei. Actriţa Alexandra Vanci are partitură dificilă şi riscantă, ea însă îşi duce rolul cu virtuozitate şi cu implicare empatică subtilă faţă de personaj.
Salba de personaje cu mintea dusă sau rămasă în încremenire, este impresionantă în scenariul semnat tot de regizor, Marcel Ţop. Consemnăm şi criza erotică a doamnei învăţătoare(AURORA PRODAN), o simplă aparenţă de creatură posedată. Paroxismul eşuează în terapie culinară, în banalitate. Nebunia sacră mitologică, cu valenţele ei destructurante, este scoasă din uz. Nu nebunii strică ordinea lucrurilor. Presiunea distructivă asupra artei şi a bucuriei simple de a trăi o fac cei ca Savas(DORIN GRIGUŢA) de care ne temem toţi să nu ţâşnească la vreun colţ de stradă. Nebunia sacră antică şi-a pierdut virtutea magică, profetică.
Din puzzle-ul propus de scenarist, putem reconstitui întregul răului contemporan, ura omului faţă de om. Zorba’s Dionysos este iniţiat. Rolul său de călăuză sapienţială este cutremurător prin intensitatea trăirii şi netrăirii de care se contaminează . Îşi parodiază propria sa condiţie, îşi pune masca de falit, de de şmecher , de escroc sentimental , de băutor neobosit, de risipitor de timp , incurabil în dorinţa lui de peregrin, de muritor rătăcitor în toate dimensiunile posibile de prospectare a Balcanilor : mentalităţi, stereotipuri, cutume decăzute în forme fără fond, clişee exportate occidentuluiui , religiozitatea adusă în derizoriu, datini idioate. Zorba a obosit, şi odată cu el, este istovit însuşi Dionysos cel energizant.
Zorba mimează cu convingere aplecarea spre păcat, în fapt e biruit de inumanitatea şi de răceala înfrigurată a vremilor pe care le trăim. Actorul VALI DORAN străluceşte în acest rol de vis. Domnia se face una cu personajul, în Zorba făurit de el, ne recunoştem în neliniştile noastre, fiecare. Vali Doran îşi programează cu ardoare funcţia de personaj catalizator al celorlaţi semeni care se perindă prin existenţa sa aventuroasă. Zorba’s Dionysos se află în contemplarea unui sfârşit de ev, în Balcani şi Europa. Nu ne rămâne decât să facem haz de necaz, în ritm de sirtakis.
Zorba, tracul Dionys, este şi al nostru. Sincretismul atent elaborat în integralitatea spectacolului, ne trimite cu fineţe o sugestie, o sugestie abia perceptibilă. La un moment dat, în ritm de sirtakis, dansatorii unduiesc în spirală… de Ciuleandră.
Virginia Paraschiv

Un grec la Săpânţa sau Alegorie despre moarte la teatru

1
672

La ei s-a născut tragedia, noi râdem de moarte. Ei au zeii, noi îl avem pe Zamolxis. Ei îl au pe Zorba, noi pe Dionysos.
Spiritul sărbătorii la noi este viu. Finalul piesei este în cimitir. Aşa a vrut regizorul, să pună o nuntă în cimitir. Şi, cu toate acestea, în teatru e sărbătoare înaintea sărbătorilor de iarnă. Colindătorul e Marcel Ţop. El a plecat în lume, dar ne-a lăsat bucuria unui spectacol.
Este un spectacol care salvează încă o dată onoarea ţărilor din Balcani în faţa Occidentului. Piesa răscoleşte visele erotice ale studenţilor în teologie şi a doua zi aceştia merg, în plutoane, la spovadă. Vântul demenţei prinde şi de viaţa la mănăstire, iar Zorba ne oferă un bilet la cinematograf. Vinde iluzii cu femeile pe care le-a iubit şi se face că moare. Este o moarte în teatru din care te trezeşti şi te duci pe picioarele tale acasă. Un-grec-la-Săpânţa-sau-Alegorie-despre-moarte-la-teatru2Este o moarte învinsă, iar oamenii aduc flori regizorului, în lumina reflectoarelor, şi soţiei regizorului, care semnează scenografia (Anca Cernea), şi fiului, care ştie să recite Puşca lui Nichita Stănescu.
Am fost martor fidel al acestui demers cultural, de la ideea de a pune un spectacol despre Zorba şi până la premieră. Marcel Ţop are un laborator artistic aparte. În orice călătorie a lui, strânge „material” pentru spectacolul la care lucrează. Un regizor de forţă şi, în acelaşi timp, un om cu suflet blând, care stă cu actorii în teatru de dimineaţa şi până târziu, către miezul nopţii. Pe fiecare personaj lucrează, îl îmbracă, pe fiecare scenă caută coloana sonoră adecvată. Spectacolele lui pornesc de la o anumită filozofie despre viaţă şi ideile filozofice îşi reduc dimensiunea până ce devin digerabile de către orice spectator, simplificate, ca să poată fi înţelese de către aceştia.
Adesea sunt create scene a căror imagine spune totul. Replicile pot să lipsească, şi, totuşi, ele întăresc acest elixir al teatrului, pe care nu-l lasă să moară încă din antichitate.
Marcel Ţop are o dimensiune bucolică şi, aşa după cum s-a mai pus, este semnatarul unui spectacol de teatru revanşard. El este capabil să scoată mase de oameni în stradă, gata să schimbe ordinea lumii. Dar le oferă această iluzie numai pentru o plăcere de moment, încât spectatorul continuă să guste spectacolul şi pe drumul întoarcerii acasă, şi în dormitor, şi în sufragerie, şi sfârşeşte prin a veni să vadă spectacolele lui Ţop şi a doua, şi a treia oară, la intervale regulate de timp.
Spectacolele lui educă, creează o anumită categorie de degustători de teatru, ca într-un ritual al degustării vinului, din care degustătorii nu ies niciodată beţi de la cramă. Pleacă spre casă cu gustul dulce aromat al unei aventuri spirituale şi, pentru cei experimentaţi, şi puţin acrişor. Teatrul, în formula inventată de Marcel Ţop, este o terapie şamanică. Fumul, tămâia de la mănăstire, cozonacul de la pomană, ţuica oferită spectatorilor de pe scaunele din faţă au rostul unui ritual de vrăjitorie. Dansul lui Zorba, adus de pe malul mării în Cimitirul Vesel de la Săpânţa, pregăteşte purificarea, catharsisul pe care-l caută, atât de disperat, spectatorul modern.
Un-grec-la-Săpânţa-sau-Alegorie-despre-moarte-la-teatru4Într-o lume în care domină televiziunea şi manipularea, anchilozarea indivizilor în fotolii, te întrebi ce mai caută oamenii la teatru? Marcel Ţop caută o motivaţie acestui tip de spectator incomod, îl readuce în teatru. Am întâlnit oameni care se lăudau de câte ori au venit la spectacolele lui Ţop, precum şi adolescenţi care îşi numără beţiile ieşite din comun.
Ce rezolvă Marcel Ţop prin teatru? Reaşează o lume tradiţională la locul ei de la începuturi, care era gata să iasă din matcă. Aduce în centrul ei adevărul istoric, face apel la sentimentele pierdute. Trezeşte în om dragostea şi revolta, şi apoi îl face să râdă. Spectacolele lui sunt „de-a râsu-plânsu”, ca la Nichita Stănescu. Zorba este mai mult decât Zorba, şi filozofia lui despre viaţă cunoscută de toţi aventurierii. „Cel mai mare păcat, pe care nu ţi-l iartă nici Dumnezeu la a doua venire, este să te culci cu o femeie şi să nu faci nimic”. Un adevărat postulat pentru aventurieri. Dar Zorba este şi Dyonisos, zeul tracilor, care ştie să petreacă, înconjurat de bacante, trecerea vieţii şi a lumii.
Marcel Ţop te face să râzi despre lucruri tragice fără să-ţi dai seama. Te face din nefericit – fericit, din nenorocos – norocos, din neiubit – iubit. Este un iluzionist precum primul regizor al lumii, Georges Melliers, cu a lui „Călătorie pe lună”. Îţi schimbă realitatea, îţi atenuează suferinţa şi angoasa, înstrăinarea. Prin spectacolele lui simţi că nu eşti singur, că ai un prieten pe lume. Chiar şi unul singur, îţi este de ajuns, când este vorba de Zorba.
Un-grec-la-Săpânţa-sau-Alegorie-despre-moarte-la-teatru5Mitul acesta al omului care iubeşte viaţa se găseşte la tot pasul în Balcani. Marcel Ţop ne face să-l cunoaştem printr-o tehnică modernă, în care combină cinematograful cu teatrul. Când simte că mitul lui Zorba nu-i este suficient, el plonjează în alte opere, a lui Nikos Kazantzakis, şi scoate la concurs (casting) rolul lui Iisus. Din clipa aceasta, teologii de carieră sunt gata să părăsească sala, cei ce merg la biserică se întreabă până unde poate să ajungă blasfemia. Dar regizorul, ca într-un joc de marionete, le decantează pe toate, echilibrat, asemenea unui alchimist medieval şi, într-un sfârşit, ne arată aurul vieţii, aurul pentru care merită să trăim. Iluzionistul a reuşit. Maşiniştii trag sforile, groparului shakespearian de la Săpânţa, care spune poveşti despre viaţă turiştilor, capătă contur. Marcel Ţop este un regizor al intuiţiei, el exploatează lumea Dalilei, cunoscută de Eminescu, ne aruncă în petrecerea cu văduve şi în rolul lui Iisus jucat pe pământ de un nebun. Toate îi ies de minune. A creat o vrajă în jurul tău, precum marii regizori ai lumii filmului mut, nici nu ştii cum au trecut trei ore, dar la prima întâlnire cu un cunoscut îi verşi în faţă replica unui personaj: „Părinte, tânărul acesta, pute de talent”. Şi regizorul Marcel Ţop o confirmă încă o dată.

Post Scriptum

Spectacolul „Zorba’s Dionysos”, inspirat din opera lui Nikos Kazantzakis, ne învaţă să înţelegem moartea, să râdem de ea ca şi tracii. Regizorul declară că Zobas e viu, trăieşte în fiecare dintre noi şi aşteaptă să fie chemat „la o cană de vin”.
Zorba este jucat bestial de Vali Doran, care îşi joacă rolul vieţii lui, de la imaginea de pe afiş făcută într-o carieră de piatră de lângă Baia Mare şi până la ultimul drum, întoarcerea cu faţa spre mare.
Un-grec-la-Săpânţa-sau-Alegorie-despre-moarte-la-teatru6Actorul surâde morţii, modifică timpul, pune pecetea pe o carieră care, sub bagheta lui Marcel Ţop, a cunoscut un real succes şi o recunoaştere oficială. Pornit ca actor de revistă, Vali Doran atinge culmi nebănuite ale talentului său, care parcă a stat ascuns o bună perioadă de timp, a mocnit pentru câteva roluri nemuritoare. Zorba este unul din rolurile pe care Vali le trăieşte şi le acoperă cu propria lui viaţă. Vali, ca şi Zorba, fug de singurătate, succesul lor efemer pe scândura scenei le-a adus fericirea.
Bubulina (Inna Andriuca), unul din rolurile de căpătâi ale acestei actriţe, care este în plină ascensiune a personalităţii sale. Cu fiorul unei curtezane, ea se ridică în rochiile celor mai celebre regine şi mănâncă bomboane înmuiate în şampanie cu ambasadorii lumii.
Bubulina este un personaj tragic, care iubeşte cu toată fiinţa ei, până la dezintegrare. Inna Andriuca îi împrumută demnitate şi senzualitate multă, şi o face să călătorească, alături de Zorba, la bordul celor mai luxoase vase de croazieră. Bubulina trăieşte un vis al iubirii care învinge moartea. Nu-i pasă că este trădată, înşelată, părăsită. Ea se înalţă din suferinţă şi uitare, pentru a fi o eternă mireasă a marilor iubiri care s-au consumat pe pământ.
Nebuna din Creta, oşanca Irina, jucată de Sanda Savolszky, ne reîntoarce la sensibilitatea pierdută. La carnea care tremură prin toţi porii, la senzualitatea pe care o intuim în femeia iubită. Antigonă a abisului, femeie ucisă în suflet de moartea fiului ei, nebuna din Creta ne bântuie nopţile ca vampirii, se rostogoleşte în învelişul patului nostru şi urcă la ceruri, asemenea femeii frumoase dintr- Un veac de singurătate.
Remedios, a lui Gabriel Garcia Marquez, Sanda Savolszky este o recuperare a inocenţei pierdute a femeii în această lume plină de fiare. Rolurile ei, crescute sub colaborarea cu regizorul Marcel Ţop, dau sens menirii actriţei care îşi recapătă puterea şi-şi depăşeşte în fiecare clipă slăbiciunile de femeie pentru a împrumuta ceva din măreţia zeilor. Oşencuţa din Cimitirul Vesel de la Săpânţa sărută zdravăn, bea palincă fără să clipească şi este gata pentru o dragoste mare.
Părintele, şi apoi Savas – criminalul jucat de Dorin Griguţă, ne aminteşte despre o lume de început, despre lumea lui Cain şi Abel.
Râzi cu lacrimi de rolurile sau de interpretările lui Griguţă. El nu are timp să coafeze rolul ca la teatru, el îl joacă după cum îl ştie din viaţă. Griguţă nu se parfumează în cabină, şi intră mai apoi în scenă, el îşi caută uneltele din copilărie pe care le poartă pe un ecran cu umbre, să ne amintim de ele şi, în mod special, de violenţă. De violenţa din care se nasc doi nebuni: Magdalena (Alexandra Vanci) şi Macos / Andreas / Andrei Dinu).
Dacă aş scrie cu pana, ca în secolul al XVIII-lea, nu mi-ar ajunge cerneala să laud talentul acestor tineri care fac mare cinste teatrului băimărean. Incomod, într-un fel, Andrei, un Belo al oraşului pentru cei ieşiţi din adolescenţă, te face să-l îndrăgeşti, să recunoşti în el travestiurile nenumărate şi să-l găseşti în groparul de la Săpânţa, care se aruncă în discuţii existenţialiste cu Zorba. Alexandra Vanci e un înger îmbrăcat în haina seducţiei, o pânză a lui Modiglliani, care prinde viaţă de la începutul spectacolului şi până la final, când printr-o farsă (o păcăleală) îl scapă pe Zorba de moarte.
Toată trupa, ca un comando bine instruit de şaman: Vesna (Wanda Farcaş), Didem (Diana Podăreanu), Evanghelina (Rodica Dunca), Stareţul (Dan Cordea), Învăţătorul (Raul Hotcaş), Atalanta (Denisa Blag), Adonis (Eduard Trifa), Occidentalii – Fred (Dragoş Călin), Johnny (Eduard Bîndiu), Michael (Mircea Gligor) şi cei trei călugări – Doru Fârte, Răzvan Paşca şi Romok Carol, îşi duc misiunea la bun sfârşit, ajutaţi de primarul Ioan Costin. Mereu sobru şi serios, un justiţiar al privirii.
Cum să nu te doară sufletul atunci când cronica se apropie de sfârşit şi nu ai spus mai multe despre femeia-soldat Wanda Farcaş, care îşi cântă dragostea pe ţeava armei, dansul din buric al Dianei Podăreanu sau jocul unei mari actriţe: educatoarea Aglaia, interpretat dumnezeieşte de Aurora Prodan? Câte regrete, câtă exaltare pierdută într-o fiinţă care se întoarce la prima iubire din liceu! Şi, gata, cronometrul îmi arată puţinul timp ce mi-a rămas. Cronica trebuie să trezească în cititor dorinţa de a merge la teatru, şi nu laudele mele aruncate unei actriţe, unui actor.
Un-grec-la-Săpânţa-sau-Alegorie-despre-moarte-la-teatru3Autorul este întotdeauna subiectiv şi părtinitor, se îndrăgosteşte de un rol şi, implicit, de actriţa/ actorul ce-i dă viaţă.
Spectacolele lui Ţop fac sălile pline. Procuraţi-vă din timp bilete, pentru că eu mă întorc la mesajul lui Ţop, care mi l-a transmis prin telefon la moartea lui Carol Romok, diaconul din Zorba.
„Korci era primul om pe care îl strigam când ajungeam în teatru (Era şi regizor tehnic). Şi în Butoiul cu pulbere, primul meu spectacol regizat la Baia Mare, începea cu un strigăt: «Korci, dă-mi, rogu-te, o palincă!». Scena în care merge la Zorba’s şi îşi pune sticla sub pernă îmi vine mereu în minte: «Să ai pe drum, prietene!». Mă bucur că am râs încă o dată împreună, de moarte, înainte de a pleca, i-am spus să aibă grijă de el, duminică, când m-a sunat fericit, după ultimul Zorba’s, pentru că „vreau să-ţi dau roluri în spectacolele mele până la 100 de ani. Teatrul a mai pierdut un om bun într-un timp plin de oameni răi. Korci a fost un real Zorba. Un Zorba discret, iubitor, incapabil de răutate, care s-a bucurat la maxim de viaţă şi mai ales de teatru. Aşa să rămână în inimile şi spectacolele noastre!” Marcel Ţop.
Iată-mă transcriind de pe telefon şi un zguduitor necrolog, care încheie o cronică a unui spectacol de succes ce, în vară, va ajunge pe malul mării, la Constanţa şi, poate, chiar în Grecia. Regizorul este prin Bucureşti, prin Constanţa, prin Brăila, prin Târgovişte. Pune un nou spectacol cu Maia Morgenstein şi Marius Bodochi. Este trist după ce a citit scrisorile polemice dintre Andrei Şerban şi Holender.
Noi ne strecurăm greu printre grămezile de zăpadă din oraş, aşteptăm zilele când la teatru se vor juca, a nu ştiu câta oară, spectacolele lui Ţop. Deocamdată a ajuns un grec la Săpânţa să râdă de moarte. E Zorba…

http://www.europafm.ro/#

Interviu cu un regizor rock’a’rolla.Marcel Top la EUROPA FM

extrase interviu -28/6/2016

„Reporter:Marcel Top ai montat in Bucuresti  ani la rand si montezi in tara.Printr-un concurs fericit de imprejurari am vazut cand eram studenta spectacolul tau de debut la teatrul Act  „Natural Born Fuckers”si cele de Green H.”Deformatii”, „American Buffalo”e.t.c.Fiind baimareanca am vazut si ce ai facut inainte sa intri la facultate la T.M.Baia Mare.Recent, fiind la Baia Mare am vazut spectacolul tau „Casa de pe granita”care marturisesc ca m-a zdruncinat, si a fost o surpriza pt.mine,  am avut impresia ca am de-a face cu alt regizor….Cum se explica?

M.T:Explicatia e simpla.Singurele spectacole pe care le-am facut si care seamana oarecum conceptual  intre ele sunt cele trei care fac parte din „Trilogia Nord ului””asa am numit-o,”Butoiul cu pulbere, Woyzeck si Casa de pe granita”Fiind vorba de o trilogie coerenta conceptual care avea si are ca scop o radiografiere epica a acestei zone pe care eu o consider cea mai interesanta si mai dramatica din Romania.O alta explicatie, ar fi ca intotdeauna mi-a placut sa merg impotriva valului.Ori valul acum in teatrul romanesc sunt spectacolele pe care le faceam  in urma 8-10 ani si pe care spuneai ca le-ai vazut.Am pus o multime de texte contemporane in scena,am socat,am intrigat, am scandalizat.Si acum indraznesc sa cred ca fac acelasi lucru, doar ca in alt fel, am schimbat radical macazul….

Reporter:De ce ai simtit nevoia asta acum?

M.T:Pentru ca in momentul asta in Romania la moda e teatrul kinky pe filiera hipstereasca.Iar „teatrul social”se face mai mult din ipocrizie, de fapt multi dintre „artistii sociali” nu sunt interesati de multe ori, pe bune,de temele pe care le trateaza, o fac pt,ca da bine, e trendy, se primesc si fonduri mai usor.O exceptie ar putea fi artistii militanti gay.Acestia nu cred ca sunt ipocriti, ar fi chiar aiurea,motivatia lor fiind una natural-profunda.Dar exagereaza de multe ori si intra intr-un fel de extremism liberal care poate deveni lesne isterie,ca in politica dealtfel.Altii o ard neaparat si dogmatic „pollitically correct”and shit like this….Ori eu cred in artistul liber, punk, anarhist, nu in grupurile de indivizi grupati in cohorte”polliticaly correct”.

Reporter:Pt ca veni vorba de politically correct, ai putea zice despre „Casa de pe granita”ca e de stanga sau chiar antieuropean in conditiile Brexit ului?

M.T:(rade) :Nu am fost niciodata un artist politic si nici nu m-a interesat mizeria asta….Scopul meu a fost sa vorbesc in spectacol despre obiditi, despre saraci, despre cei care pierd tot in fata sistemului, carora li se ia serviciul, job ul, casa, demnitatea, si sunt pusi sau fortati sa plece prin alte parti unde sunt umiliti de multe ori si mai rau, calcati in  picioare.Am luat partea amaratilor, care incearca sa supravietuiasca in epoca globalizarii si a Brave New World in Romania tehnocrata, in Comunitatea Europeana care incepe sa para o gluma, desfiintata dupa cum se vede de ctitorii ei…Am luat partea celor care sunt fortati sa migreze,si am militat impotriva celor care ridica garduri si care sunt atat de plini de sine,aroganti si indolenti incat uita ca cei pe care-i conduc,sunt oameni,nu vite.Daca a lua partea celor slabi care nu au o voce si nici avocati decat din oficiu sau deloc, atunci sunt de stanga si antieuropean….dar n-am cum sa fiu organic nici de stanga ,nici de dreapta.Sunt doar un artist liber care spune si face ce simte, isi pune crezul in practica.Ma doare lumea in care traiesc si nedreptatile ei.Inspre deosebire de altii am trait in saracia cea mai cumplita,intre acesti oameni si am vazut traind pe propria piele de multe ori umilinta si lipsa de compasiune la care sunt supusi.Desi se parea ca traim in epoca care a distrus sarma ghimpata, granitele si zidurile, niciodata nu cred ca sarma ghimpata dintre oameni si popoare, intre Vest-Est, intre bogati si saraci, nu a fost mai ascutita si mai intepatoare, mai cinica.

Reporter:Si de ce ai ales Maramures-ul ?

M.T:Maramures-ul e exponential, pentru ca de aici au plecat cei mai multi fortati sau nu sa-si gaseasca un rost.Si ce e fascinant ca au rezistat si au trecut peste toate.Maramures-ul este o zona crepusculara nu numai a Romaniei,ci a Europei.Aici s-a petrecut o mixtura de-a dreptul stranie intre traditie si modernism cu totul aparte,unica in Europa, care a permis ca oamenii, paradoxal, sa-si pastreze sufletul aproape nealterat.Mi-am propus sa fac o trilogie a Nord-ului pe care am dus-o la bun sfarsit.”Butoiul cu praf si pulbere, Woyzeck si Casa de pe granita”.

Reporter:Ce parere ai despre sistemul teatral romanesc?

M.T:Uff, Sunt multe de spus, am sa fiu sincer, pt.ca m-am saturat de oamenii care raspund cu ambiguitati la aceasta intrebare….

Reporter:Chiar te rog sa fi cat mai sincer….

M.T:Am inteles.Teatrul in Romania in acest moment este condus de Ion Caramitru.Cativa artisti unii mai tineri altii mai batrani sau asociat cu dumnealui si au format un conac aproape de Dealul Spirii din care practic conduc destinul teatrului romanesc sau cel putin isi imagineaza ca fac asta.Ion Caramitru, Alice Georgescu, Florica Ichim si dintre cei mai tineri Radu Afrim.Care dintr-un opozant al sistemului a devenit un aliat al sau, oarecum pe interes.Nu e singurul, mai sunt regizori,actori,critici care faceau fronda si care brusc in momentul in care au ajuns in preajma dlui.Caramitru,a Tnb ului si uniter ului,brusc sau imburghezit…Leii si tigroaicele au devenit matze ce torc pe genunchii dumnealui.Tot pe interes i-a acceptati dl.Caramitru la dreapta sa pe Radu Afrim de ex.care are un foarte bun  (cel mai bun)birou de presa online si e considerat sau se autoconsidera un lider al tinerilor artisti.Dl.Caramitru are nevoie de asemenea oameni ca aliati pt.a da iluzia ca ii pasa de tinerii care devin din ce in ce mai multi si mai „someri”asa cum i-a numit tot dumnealui cu un oarescare dispret.

Reporter:Someri?!

M.T:Da, in teatrul romanesc daca esti freelancer si nu lucrezi la stat esti somer….Asta ca sa va faceti o viziune despre ingustimea gandirii celor care il conduc.

Reporter:Dar Radu Afrim este un regizor  bun,non-conformist,de ce ar  face asta….

M.T:Da,e un regizor bun.Dar ar vrea cu prea multa ardoare sa  fie genial sau macar sa fie perceput astfel. „De ce nu vede toata lumea ca sunt cel mai tare…?”Ar vrea sa fie perceput la fel ca Andrei Serban sau Silviu Purcarete.sa aiba notorietatea lor internationala.Dar asta se castiga si daca nu se poate trebuie sa te resemnezi si sa-ti vezi de treaba cinstit in tzarisoara ta.E un regizor bun,la fel ca Massaci,Juncu,regizori decenti si buni meseriasi,dar nu de nivelul lui Serban,Purcarete.Regizori recunoscuti si celebrii in toata lumea,impotriva carora sau dus adevarate campanii de denigrare in Romania cu scopul de a le submina cariera intern pentru ca extern,nu prea au cum cei care o fac.Vorbim de mari  regizori ca Andrei Serban care monteaza la New York,Sidney,Paris.In comparatie, teatrul acestor intriganti nu trece de Caracal sau pana in Bulgaria….Mi s-a parut foarte nedrept sa asist la lucraturile astea….E foarte important ca in aceasta meserie sa-ti sti locul, asta aduce dupa sine decenta si verticalitate,valori extrem de neglijate in teatrul romanesc alaturi de generozitate si fair play.

Reporter:Te felicit pentru onestitate, ai curaj…..

M.T:Da , stiti de ce?

Reporter:Nu….

M.T:Pentru ca  sunt mai degraba un povestas si nu regizor.Consider,cu mandrie chiar,ca nu fac parte din acest sistem.Pentru mine teatrul e o punte de legatura cu lumea,creez punti intre oameni.La fel cum Cioran spunea ca practica scrisul ca terapie sau exorcizare nu pentru glorie la fel as putea spune, pastrand proportiile, ca percep eu teatrul….O terapie personala  si pentru toti cei care sunt interesati….daca n-ar fi teatrul m-as insingura complet.Dar si un mijloc de a ma revolta,impotriva nedreptatilor,impotriva ipocriziei,impotriva sistemului,impotriva lui Dumnezeu,daca e cazul si e….pt.ca lumea asta pare conceputa de multe ori cu curu’n sus….In rest treaba cu cel mai mare, cel mai mic mi se pare o prostie.Fa ce simti, exprima-te cum simti,oamenii vor aprecia asta.In literatura,arte plastice, muzica, filosofie se poate vorbi in termenii astia.In teatru, care e o arta eminamente minora,raportata la muzica de ex.,mi se pare ridicol sa ai ”chinuri”de acest fel.Teatrul e praf si pulbere,ca dovada nu ramane nimic la final,decat niste snoave, pe care le mai spun regizorii sau actorii batrani in timp ce beau bere.

Reporter:Cu critica cum te impaci….?

M.T: Sunt cativa critici de teatru in Romania care merita tot respectul:Doru Mares, un meserias in sens hippie si nu numai, Oana Stoica, Rusiecki Cristina care merita stele pt.ca pe langa ca e blindata teatral desi ai zice ca e o floare de ciulin in acest mediu deseori mocirlos mai e si un om minunat, cateva fete de la Yorick, Cristina Modreanu, mai sunt, nu multi…

Reporter:I-ai  spus pe cei care iti plac….Si cei care nu-ti plac?Fi onest acum pana la capat.

M.T Daca ma provocati va spun.Nu pot trai fara oxigen, vin,tigari si provocari.Mircea Morariu, mi se pare ca a devenit, sau poate ca a fost tot timpul, cine stie, de o aroganta,orgoliu, suficienta fara margini.Mai e si ranchiunos, ii place intriga…In fine, i-am interzis public sa mai vina la spectacolele mele, pt.ca intr-o vreme ma urmarea fara sa-l invit.Si ca sa-ti dau un ex.elocvent, recent un critic a venit sa-mi vada un Shakespeare la Constanta.Inainte sa vina, fiind in juriul uniter, a postat pe fb.ceva de genul „Ma duc spre Constanta, imi pare rau ca am promis….”adica era clar, nu?Eu neavand fb. ,trebuimi s-a adus la cunostinta mai tarziu de aceasta postare.Cat de ingalat, de neprofesionist si stupid-arogant e sa faci asta,fiind intr-un juriu?Inca odata se dovedeste ca daca unui provincial sadea i se da o functie poate deveni tampit si arogant.Cehov portretiza foarte bine aceasta tipologie si mentalitate de functionar gubernial.Daca stiam din timp il trimiteam cu reactie  prin metode extrem de rapide si eficiente,de la Constanta cu reactie direct la Cluj, pt.ca nu-i plac calatoriile cu CFR ul de cand la bagat in seama sistemul.Nu inteleg de ce dracu a mai venit „daca ii parea rau…”, eu nu l-am chemat!Se numeste Claudiu Groza.Iertata fie-mi plasticitatea exprimarii, dar cred ca s-a inteles alegoria.

Reporter:Dar nu te gandesti  ca ai putea avea de pierdut cu acest tip de declaratii….Nu vrei premii?(rade)

M.T:Nu…Nu sunt un premiant…Nici la scoala nu luam premii…Imi era sila de festivitati si de concurenta pe care o antrena sistemul….In liceu era sa raman chiar  repetent, pt.comportament neadecvat si pt.ca ieseam cu fata dirigintelui la rockoteca….Uite pune-i te rog  o piesa intre intrebari, The Cult, pentru ea, „Ciao baby”a suferit din cauza mea…poor girl…a fugit cu mine de acasa.Oare ce o mai fi facand?
https://www.youtube.com/watch?v=A-uTXEzOjb4

M-a cuprins nostalgia….Revenind la intrebarea dvs…..Singurele premiii care conteaza in teatrul romanesc sunt premiile uniter…astea iti pot creste cota, mai poti cere bani in plus la onorariu, te suna directorii din provincie pt.ca uniter ul e potirul Graal ului pt ei….Iar uniter ul e in jurisdictia si fief ul dlui.Caramitru.Se da cu binecuvantarea lui….Am avut si eu niste porniri in sensul asta, dar cand am vazut cata mizerie, cata agitatie, cata energie negativa naste asa ceva, mi s-a parut meschin, am sunat niste gagici si am mers la Vama sa-mi curat sangele de otravuri…

Reporter:Ca incheiere ce-ai spune?

M.T:V-as spune o chestie latineasca care ma obsedeaza in ultima vreme „Ars longa, vita brevis!”Arta-i lunga,viata-i scurta….Viata merita mai multa atentie si in arta si aievea….

Reporter:Marcel Top, mersi.Sa ai o viata frumoasa…90460386_1280x1047

M.T:Sa fiti iubiti!

Casa de pe graniță” – premieră de excepție la Teatrul Municipal Baia-Mare

Eugen Cojocaru

http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5659&editie=209afis Casa de pe granita Marcel Top Vali Doran

Premiera piesei Casa de pe graniță, 30 octombrie a.c., scenariul regizorului Marcel Țop, după creația omonimă a autorului polonez Slawomir Mrozec, se va înscrie printre spectacolele de referință din istoria Teatrului Municipal Baia-Mare. Se poate afirma că avem o nouă piesă, fiind nu numai o actualizare a problematicii războiului rece dintre Lagărul Bolșevic și Occident, cu nuanțare „coloristică” maramureșeană, dar el aduce, în plus, alte personaje, „încarcă” textul cu mesaje noi, inclusiv una premonitorie pentru epoca noastră, parcă scăpată de sub control, în care politicienii doar reacționează debusolați, nu rareori radical și anti-democratic. Când a trecut la realizarea proiectului, sprijinit de noul și îndrăznețul director, Radu Macrinici, criza invaziei imigranților și recentele supratensionări USA-Rusia/China încă nu erau pe „tapetul media” internațional și nu aveau cotele cvasi-apocaliptice de acum – iată cum arta de valoare își rearogă o funcție pierdută în valul mediocru de happening-uri, minimalisme și improvizații.
De fapt, acțiunea începe chiar înaintea „piesei propriu-zise”, prin actorii „strecurați” în foaier, printre spectatorii ce așteaptă intrarea în sală: tânăra Paraschiva/Alexandra Vanci, plecată la oraș să aducă cele trebuincioase, intră în dialog cu publicul, îmbrăcată ca orice fiică a Maramureșului, cu desagii grei de cumpărături pe umeri. Apare, în bubuit asurzitor de tobă, și Văsălică Dobașu/Vasile Pop, strigând să venim cu ei: sunt lucruri importante de anunțat. Imediat, prin aceasta, spectatorul se transformă dintr-un neimplicat „contemplator” extern în „parte” a acțiunii. De aceea, regizorul a ales renunțarea la clasica „separare” scenă-sală, ex-spectatorii fiind aduși pe scenă, printre decoruri, și „cooptați” direct! „Implicarea” continuă: „scena” cu „sala” reprezintă gospodăria oricărui țăran (maramureșean) și are, la loc de cinste, masa mare, din lemn masiv. Ne așteaptă Paraschiva, prietena ei, Norica/Sanda Savolszky, cu mama ei (Soacra)/Aurora Prodan, îmbiindu-ne la o sărbătoare cu cozonaci și alte bunătăți, cum stă bine oricărui bun gospodar. Invizibil, inițial, Socrul/Valeriu Doran învârte la cazanul cu țuică, „duhănește” și se cinstește, prea des, spre groaza femeilor, cu licoarea magică.
Toate bune și frumoase: ne aflăm într-un basm popular cu personaje simpatice și fericite. Oare!? Încet, ca la o mărire lentă de microscop, „fața” minunată a aparențelor se transformă într-o adevărată dramă, un carnagiu al sentimentelor și relațiilor idilice… Masca veselă a comediei face, treptat, loc celei gorgonice, tragice!
Cu o parodie spumoasă la Mărgelatu, Ginerele Sandu/Dorin Griguță își face apariția cu cei trei fii ai săi: Ghiță/Eduard Bîndiu, Nelu/Mircea Gligor și Cucu/Petru Damșa – primii doi, niște șemecheri de sat, al treilea cântă bine la acordeon, dar, cum e numele, cam „simplu” dotat la minte. Toți trei vin cu o „încărcătură” de țigări de contrabandă de la ucraineni – una din sursele principale de venit ale unei populații obișnuite să-și câștige existența în mod cinstit, cu mineritul, pământul și creșterea animalelor. Prima a dat faliment peste tot în zonă, celelalte nu mai sunt rentabile, într-o lume a supermarket-urilor cu produse proaste, dar ieftine. Ne aflăm în fața unei dramatice ciocniri între etica vechii lumi țărănești, cinstite și muncitoare până la sacrificiu, a perechii în vârstă cu fetele lor, și adaptarea celorlalți, fără scrupule, la actuala Brave New World… Am crede că acesta va fi (ar fi fost prea simplu) subiectul, dar ei nu vor fi lăsați, în noua lume globalizată, nici măcar să tranșeze în favoarea unei părți, ci vor fi spulberați de tăvălugul centralizării inuman-birocratice de la Bruxelles (cu Bucureștiul se mai aranjează omul) și gravele conflicte zonale și globale, ce nu mai țin cont de nimic!
A doua „cezură”, în idila ce se zbate pentru supraviețuire, e sosirea unei perechi de tineri emigranți sirieni − Dragoș Călin și Claudia Revan −, cu un bebeluș, ce doresc să ajungă în Germania. Creștini inimoși, ei le dau mâncare și îi ascund în pivniță, până dimineață, când îi vor duce peste graniță, în Ungaria spațiului Schengen. Altă tramă demnă de tratare, dar și aceasta e depășită de una mai mare, mai nemiloasă, ce dă o puternică notă halucinant kafkiană spectacolului imaginat de Marcel Țop: ca în Procesul micului funcționar praghez, umilit și măcinat până la anihilare de mașinăria nemilos-birocratică a imperiului habsburgic, familia Casei de pe graniță e separată, mai întâi, apoi nimicită, ca grup social armonic, de impunerea arbitrară a graniței chiar prin curtea și casa lor! În momentul adaptării, Ungaria și Austria (ia uite, tot ele și la Kafka!) nu anunțaseră reînființarea granițelor ghimpate, tăiate cu mult fast acum 25 de ani! Acest spectacol excepțional demonstrează că frontiera noului monstru birocratic trece prin inimile și sufletele oamenilor, dezmembrându-i nu numai ca familie, ci, cvasi-schizofrenic, și în interiorul lor.
Cei doi fii șmecheri se vor alătura birocraților de la centru/Bruxelles, ca polițiști, fiind în stare acum să-și lovească tatăl și să-l aresteze, atunci când acesta, într-un act disperat de demnitate recâștigată, se revoltă împotriva absurdului! Sandu apără tocmai pe Socrul său, cu care nu se înțelegea deloc, batjocorit de noii „vameși”. E un proces de subtilă și frumoasă umanizare: Dorin Griguță realizează, cu măiestrie, un rol dificil, în care trece de la un pantagruelic „Mărgelatu”, decăzut în contrabandist de țigări fără scrupule în viață, la un desperado luptând pentru ultimele rămășițe de umanitate din noi. El exclamă luminat: „Masa noastră de lemn e politică, blidele sunt politice, porcul și găinile, primarul, apele și țuica-s politice, politicienii sunt politici, până și curvele-s politice!”. Pe toți ceilalți − cu excepția fiilor trădători „bine orientați”: „Am scăpat, de-acum, de chin și sărăcie!”, jubilaseră ei − i-a trezit la revoltă moartea mamei, cauzată, absurd, de întinderea rufelor la uscat, pe sârma ghimpată din ograda ei – de unde să știe că era sub curent de înaltă tensiune!?
Antologice sunt multe scene, dintre care o menționăm pe aceea în care Emisarul European/Andrei Dinu, neamț (Germania conduce cu mână de fier destinele Europei actuale), taie sacra masă a familiei, deoarece frontiera trece prin mijlocul ei, strigând „fericit”: „Prescripțiile sunt cele mai importante în societate!”. Sau când Vameșii, noii călăi/„vameși” de suflete, nu lasă familia să ia trupul mamei – ea trecuse de cealaltă parte a „graniței” să spele − pentru înmormântare: toți cântă „Deschide ușa creștine, să venim și noi la tine…!”. La înmormântare auzim, sub formă de strigături, nostimele și emoționantele texte specifice Cimitirului Vesel de la Săpânța.
Memorabilă e și venirea Minerului-Stafie/Ioan Costin, care bântuie locurile, povestind cum lucra odată și avea de toate − simbol al vechii tradiții și bogăției pierdute a Maramureșului. Copil crescut pe aceste meleaguri, Marcel Țop mărturisește emoționat, prin forța propriului destin și suferința văzută, că Bătrânii îi au ca model pe bunicii săi, iar Minerul e tatăl său. Cei doi Vameși, simbol al omului mărunt și conformist, ajuns și el să aibă ceva putere asupra celorlalți, îi atârnă lui Sandu un ștergar de gât și-i pun o găleată în cap cu clopul pe ea − nu întâmplător, e imaginea de pe afiș, care spune: Iată „noul om” − maramureșean și european!
E un colaps, deocamdată al familiei, dar, premonitoriu, și al frumoasei idei de Europă unită: tinerii sunt mobilizați, renasc vechi uri și disensiuni, izbucnesc conflicte, mobilizare, căzuți „la datorie”… Socrul moare, ginerele nefiind lăsat să-i aducă apă și să-l îngrijească, Tatăl e ridicat de proprii săi fii, Cucu dispare și el, mobilizat, asemenea Vameșilor. Se aud avioane de luptă, ce trec, amenințătoare, deasupra lor. Doar cele două surori nu vor să plece și asistăm la alt moment remarcabil: sătule de atâta ură și absurd, repet, kafkian, ele repară masa – simbolul unității familiale, beau o țuică în cinstea asta, taie gardul ghimpat, recreând nucleul de armonie în vechea lor casă de pe graniță. Deocamdată…
FINAL: Norica, gravidă în ultima lună, naște cu ajutorul Paraschivei, care o veghează cum doarme epuizată, în pat, ținând strâns copilul în brațe – spotul unui reflector se concentrează asupra lor ca o aura divină. Mesajul e clar: femeile sunt speranța unei lumi mai liniștite, mai armonioase, împreună cu copiii, dacă îi vom educa în acest sens…
Fiecare actor, cât de „mic” ar fi rolul său, creează un personaj memorabil, tema și scenariul de excepție marcându-i profund.
Valeriu Doran umple personajul (Socrul) de „specific local”: hâtru, băutor de jinars, histrion pus mereu pe șotii, misogin, dar bun la suflet ca pita lui Dumnezeu și apărător înfocat al tradiției milenare, asemenea Aurorei Prodan (Soacra) – sunt atât de bine „rupți” din realitate,
încât e greu să-i recunoști, ca actori, după spectacol.
Despre Sandu am vorbit deja, un personaj complex și dificil, jucat cu dăruire și mare forță dramatică de Dorin Griguță, ce are bune șanse de a câștiga „premiul actorul anului”.
Sanda Savolszky în rolul Norei întrupează cu măiestrie o adevărată fiică a Maramureșului: inimoasă, dintr-o bucată, puternică, nimic n-o abate de la dorința de a-l lua pe omul drag, în care vede părțile bune, ascunse de vremurile vitregi. În ea e speranța de schimbare în bine: ea are tăria să „refacă” masa și curtea părintească, reparând, ca un bărbat, simbolul familiei și tăind sârma ghimpată a birocrației kafkiene contemporane.
Alexandra Vanci (Paraschiva) ne prezintă o altă variantă a fiicelor locului: harnică, evlavioasă, cuminte și pașnică, aparent moale, dar cu mare energie și tărie când e să-și apere, cu sora ei, Norica, tradițiile moștenite și casa părintească.
Cei doi fii șmecheri Ghiță/Eduard Bîndiu și Nelu/Mircea Gligor sunt jucați atât de autentic, încât îți vine să-i iei, uneori, la palme! Al treilea, Cucu/Petru Damșa, își împlinește cu bravură rolul, încât mă mir, după spectacol, să constat că e un tip normal, cu șarm și umor.
Emisarul european/Andrei Dinu e „neamț 100%”: el reușește un personaj de excepție, pentru care a inventat o „păsărească” specială, încât crezi că e un dialect german! Trecerile de la amabilitate la ieșirile necontrolate de grandomanie și putere, de „adonism” actualizat cu puneri pe facebook a „realizărilor” sale, convingerea în absurda birocrație inumană, specific teutonă, pe care o impune la modul kafkian, îl recomandă la premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar.
Doru Fârte interpretează sigur pe sine Vameșul 1 și Căpitanul în rezervă, concentrat, acum, la graniță. Vameșul 2/Dan Cordea creează un personaj obedient față de șefi, limfatic-batjocoritor cu „civilii”, el având și misiunea de a „traduce” păsăreasca Neamțului. Lor li s-au adăugat Jandarmii vameși: Augustin Danciu, Alexandru Szamoși, Bogdan Dimănescu, Dan Pârje.
Scenografia Ancăi Cernea e elementară, dar cu puternică încărcătură simbolic-emotivă − avem gospodăria milenară a țăranului: masa mare, două paturi, pivnița, curtea, câinele Lăbuș, capra de tăiat lemne, instalația de făcut țuică…
Regia tehnică a fost asigurată impecabil de Romok Carol, la fel luminile − Marin Codrea, și sonorizarea − Dan Prodan. Sufleur: Maria Danciu.
Pe parcursul a două ore și douăzeci de minute, regizorul și scenaristul Marcel Țop realizează un spectacol de o rară densitate dramatică, reușind o trecere subtilă și un climax bine graduat, până în final, de la comedia senină la drama existențială atât a omului, cât și a societății. Merită să fie selecționat la premiile pentru regie și scenariu, 2016 − un succes, pe deplin, meritat.

Cronica 1

Cronica 2

http://www.teatrul-azi.ro/arhiva/numarul-4-5-62015

Cronica aparuta in revista „Teatrul Azi”purtand semnatura criticului de teatru Doru Mares (premiul Uniter 2015 pt.critica de teatru) Titlu complet „Visul de la Vama Veche” (pe scena teatrului de la Constanta)

 

IMG_1680

După un „Hamlet“ controversat, montat anul trecut la București, după încă un experiment pe tema „Hamlet“ făcut în 2009 la Atena, regizorul Marcel Țop se întâlnește din nou cu dramaturgia shakespeariană. De data aceasta, întâlnirea are loc la Teatrul de Stat din Constanța și e prilejuită de revizitarea cu măsură îndrăzneață a unei comedii canonice, „Visul unei nopți de vară“, veche ispită și capcană pentru regizorii care vor să-și încerce puterile.

Asta face și tânărul regizor care a semnat și montări în teatre de stat, și producții independente, aflat de câțiva ani în căutarea unei identități artistice, a unei voci proprii, a unui loc propriu într-un peisaj teatral colorat adesea în nuanțe terne, un peisaj aflat el însuși în căutarea unui profil. Și exact culorile terne le evită acest „Vis… “ visat cu umor și idealism la malul mării, într-un teatru care are nevoie să se redescopere.

După câteva reprezentații de încălzire, „Visul unei nopți de vară“ își așteaptă spectatorii dornic să se joace cu ei, să-i provoace, să-i facă să râdă. Împreună cu trupa teatrului, regizorul se joacă preț de trei ore, pornind de la bine-cunoscuta comedie lunatică, în care spiritele nopții se dezlănțuie, iubirea se dezvăluie, eros se descătușează. Textul nu e tratat ca pretext, povestea se păstrează, joaca domnește. „Un Vis manifest pe malul mării, având ca sursă de inspirație directă și indirectă marea, fluxul și refluxul ei, iar ca dimensiune metafizică, axa Woodstock-Stufstock, Summer of ’69, Vara iubirii, fenomenul Roșia Montană, Piața Universității 90-91, Piața Universității 2012, Vadu și nu în ultimul rând Vama Veche, așa cum a fost și pe alocuri mai este (…). Visul nostru manifest pledează pentru iubire și pentru puterea râsului, a energiei pozitive și eliberatoare pe care o cultivă teatrul, pentru Teatru, Iubire, Fantezie ca alternative la lumea noastră, frumoasă în esența ei, dar în același timp extrem-fărămițată-măcinată de conflicte mari sau mici, războaie, atentate, poluări, deversări, stres și urâciune“, scrie Marcel Țop în caietul-program al spectactacolului, care se ține de cuvânt.

De la început și până la sfârșit, energiile au timp să se descătușeze și artiștii, să se joace. Toate făpturile ce populează noaptea shakespearină, toate duhurile ce se joacă pervers cu muritorii, toate gândurile ghidușe care prind contur se arată pe ritmuri de AC/DC, Janis Joplin sau Rolling Stones, în scenariu se strecoară câte un monolog din „Hamlet“ sau „Cum vă place“, dar și versuri din eminesciana „Floare albastră“. E loc și pentru ele, povestea o permite, ca și cadrul ideatic trasat de regizor. Grotescul nu sperie, ci mai degrabă amuză, culorile tari sunt o constantă a montării, păstrată de la prima la ultimă scenă, când se dezleagă ițele.

Așezat sub semnul vegetalului, al eternei unduiri a materiei, acest „Vis… “ hippie pune în evidență trupa unui teatru care trebuie să-și redefinească rolul în comunitatea locală. O comunitate eclectică și un public care ar trebui să asocieze turismul și cu oferta culturală a orașului, un public care trebuie să (re)descopere teatrul. De altfel, aceasta este și dorința trupei constănțene, dornică de reafirmare în ani grei pentru instituțiile de spectacol, a căror soartă se decide politic. Indirect, tocmai împotriva acestui mecanism nefiresc protestează și „Visul… “ cel nou și tonic.

Montarea amintește, benefic, de teatrul popular din epoca elisabetană – de semnificațiile travestiului scenic (trupa de actori din piesa shakespearină are momente foarte reușite pe scenă, ironia și jocul parodic sunt nelipsite, spectatorii reacționează), de grosolăniile și obscenitățile din teatrul popular al epocii, dar și de imaginația barocă, de poezia, substanța, naivitatea și kitsch-ul filozofiei hippie. Creaturi de bâlci într-un creuzet în care fierb substanțe iraționale își dau frâu liber imaginației și dragostea nu e nici pe departe ce pare.

Spectacolul are dinamism și o folosire vioaie a spațiului, eclerajul e folosit din belșug, muzica pune în evidență frumusețea revoltaților ce vor să se lase pradă simțurilor, costumele vin în sprijinul ideii regizorale, spectacolul se leagă.IMG_1583. La malul mării, acest protest artistic, pașnic și plin de umor, poate fi un antidot la kitsch-ul generalizat.

“Visul unei nopţi de vară”, una dintre cele mai cunoscute şi mai jucate comedii ale marelui William Shakespeare, şi-a găsit lăcaş în această stagiune, la Teatrul de Stat din Constanţa.Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/visul-hippie-al-unei-nopti-de-mai/IMG_1707 IMG_1598 IMG_1709 IMG_1586

Facem teatru, visăm hippie

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Imperial, în halat roşu de mătase, stăpânul cetăţii (Dan Cojocaru) îi vorbeşte barbarei sale iubite despre nuntă. Când nu se face înţeles, pocneşte din bici. Dacă nu pricepe ce-i şuieră aceasta în limba ei, apelează pentru traducere la un alt barbar, un călău supradimensionat. Este începutul spectacolului Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare, în regia lui Marcel Ţop, la Teatrul de Stat  din Constanţa.

Relaţiile sunt clare: două părţi ireconciliabile, stăpânul şi femeia-bestie, ghemuită, care rage, ameninţă, se zvârcoleşte (Ana Maria Ştefan într-o interpretare de-a dreptul stihială, cu o forţă şi o plasticitate de invidiat). Femeia urlă şi pândeşte din umbră, în permanenţă, ca să sară cu cuţitul la beregata stăpânului/iubitului Theseu. De cealaltă parte, suveranul adulat de sicofanţi ca Egeu (Ionuţ Alexandru), militarul cu pieptul acoperit de medalii, plus o întreagă societate construită pe principiile lor, înţeleg să funcţioneze doar în grila strâmtă a ierarhiei. „În genunchi!”, va tuna Egeu către fiica sa. Căci, în această (perpetuă) ordine, doar docilitatea şi linguşeala sunt atributele premiate. Ce nu se încadrează în tipar trebuie extirpat. Chiar când e vorba de propria fată! Aşadar, pe scena din Constanţa se umflă în pene o societate patriarhală, misogină, cu modelul macho perpetuat din vârful cetăţii până în vârful familiei. Cine nu se supune trăieşte cu ameninţarea făţişă a călăului care pândeşte în colţ. Ierarhie, putere, constrângere, gudurare pe lângă stăpân, recompensă şi pedeapsă reprezintă cele câteva articulaţii de forţă prin care se mişcă societatea. Fie că e vorba de dragoste, cu relaţia de dominare în cuplul regal, fie că se pune problema ascultării oarbe faţă de un tată care maculează cu cerbicie destinul copilului, tot supunere se cheamă. Faţă de unii care vor cât mai multă putere! De altfel, spusă în oraşul de la malul mării, replica stăpânului, înainte de serbările Cetăţii, „Vreau dans sincron şi care alegorice”, sporeşte în relevanţă. Cine să mai aibă chef să trăiască aici? Într-o asemenea lume – la drept vorbind, foarte asemănătoare cu primatele din vârful clasei noastre politice –, cele două cupluri de tineri din Visul unei nopţi de vară aleg să-şi trăiască fantasmele în codrii care se deschid generos himerei, abolesc constrângerile şi diluează relaţiile de putere transformându-le în jocuri. Nimic mai firesc, deci, ca pădurea să devină un spaţiu al libertăţii, iar tinerele personaje să adopte mentalitatea hippie.
Are regizorul Marcel Ţop ceva. Un ceva numai al lui, căci de la primul spectacol, Natural Born Fuckers, rockurile supărate injectau tone de energie în public. Acum, Visul… de la Constanţa recuperează mai întâi conceptual perioada flower-power, apoi muzical, prin hiturile devenite cult. Iar spectatorului nu-i rămâne decât plăcere. Multă plăcere! Inteligenţa regizorală şi joaca, structurile dramatice decupate de o mână talentată, costumele Ancăi Cernea care iau ochii, energie cât pentru zece spectacole normale, actoria care produce nu de puţine ori surprize plăcute sunt atribute pentru care publicul pleacă cu inima deschisă şi cu zâmbetul pe buze.
În pădurea vrăjită a lui Shakespeare, sloganurile hippie aureolate de istorie, Peace!, Make love, not war!, cu varianta We don’t need your fucking war, permeabilizează întreaga lume lăsând porţile deschise larg armoniei. Aici se dansează, se cântă, se ascultă John Lennon, Janis Joplin, Tina Turner. Aici, evident, începe revoluţia sexuală. Priapicul Puck, luat de val, ar vrea să-l posede chiar şi pe stăpânul Oberon. La rândul lui, Oberon (Cosmin Mihale, cu o interpretare plăcută şi relaxată) va fi tentat de un Demetrius dormind. Cât despre disputa pentru puberul Geamal, dintre Titania şi Oberon (costumat etno, ca un indian), nu mai e nici o îndoială că substratul e erotic.
Nimic mai firesc pentru tinerii din Shakespeare, care caută dragoste şi libertate, să se îndrepte către generaţia hippie. Poartă plete, împletituri, cămăşi etno, pantaloni evazaţi, ochelari mari şi rotunzi. Chiar şi Puck (delicios Adrian Dumitrescu, într-un duh jucăuş, nepăsător, libidinal şi indolent) are o perucă creaţă care explodează, ochelari rotunzi sau în formă de inimioare roşii. Scenografa Anca Cernea oferă un univers vizual ce absoarbe hipnotic spectatorul înăuntrul său, mai ales pe acela care se uită nostalgic către perioada respectivă ca spre una paradisiacă (mecanisme explicate şi de Mircea Eliade în Sacrul şi profanul). Anca Cernea s-a întrecut pe sine prin machiajele inventive, cu sclipici, şi prin numeroase şi năstruşnice accesorii. Până când şi coama de pe masca măgarului de care se îndrăgosteşte Titania (Dana Dumitrescu, în registrul cald al cadânei leneşe, voluptoase şi mofturoase) va fi de un blond deschis.
Dar nu numai detaliile vizuale reconstruiesc universul hippie, ci şi resorturile adânci ale spectacolului. „Visul nostru manifest pledează pentru iubire, pentru puterea râsului, a energiei pozitive şi eliberatoare pe care o cultivă teatrul, pentru Teatru, Iubire, Fantezie ca alternative la lumea noastră, frumoasă în esenţa ei, dar în acelaşi timp extrem-fărâmiţată-măcinată de conflicte mari sau mici, războaie, atentate, poluări, deversări, stres şi urâciune”, mărturiseşte regizorul. Este calea pe care o aleg cei patru tineri porniţi în aventură, Hermia (Georgiana Baran, actriţă proaspătă şi meritorie), Lysander (Remus Archip, într-o evoluţie remarcabilă, a cărui voce timidă, când e îndrăgostit de Hermia, va deveni puternică, odată vrăjit de cealaltă fată), vajnica Helena (Luiza Martinescu, o personalitate scenică plină de forţă) şi Demetrius (Andu Axente, când fioros, când tânguios).
Tinerii înclină către gesturi dezinteresate a căror combustie este pasiunea, şi nu datoria sau obedienţa. Este şi cazul trupei de meseriaşi (una dintre cele mai bune pe care le-am văzut în numeroasele montări cu Visul unei nopţi de vară), gata să-şi asume riscul sacrificiului suprem de dragul teatrului. Scena opţiunii, cu gradaţia de rigoare, este realizată excelent. Furaţi de plăcerea jocului dramatic, meseriaşii vor afla abia mai târziu că îi pândeşte ameninţarea morţii în caz că prestaţia nu va fi pe placul stăpânirii. Dar pasiunea necondiţionată învinge. Regizorul Marcel Ţop îmbracă întreaga scenă cu inocenţă, umor şi o ironie blândă. Ca şi pe toate cele ce vor urma în care protagonişti sunt meseriaşii. Şeful lor, Gutuie (Nicodim Ungureanu într-un rol construit cu fineţe) îi motivează cu subtilă diplomaţie, dar îi şi monitorizează cu o privire înţelegătoare, omenoasă şi tolerantă. În scena finală, alter-egoul regizorului stă într-un colţ şi îşi priveşte actorii. Se teme, îi înţelege şi le iartă minusurile artistice. Spectacolul se încheie cu meditaţia asupra funcţiei terapeutice a teatrului, care vindecă nu numai individul, ci şi comunitatea.
Până atunci însă, Gutuie şi Pyram (Iulian Enache, în trening, cu o prezenţă de scenă acaparantă, care impune prin autoritate şi prin vocea de stentor) trebuie să stăpânească arta manipulării necesară ca aerul pentru regizor. Scena cu barba-pungă pe care o reclamă Fundulea pentru rolul lui Pyram sau replica prin care îl conving pe Botişor (Ionuţ Alexandru), hippie şi el, să accepte un rol fără cuvinte („Măi, Mirele, nu oricine poate să joace Zidul!”) sunt savuroase. Zidul său va fi un om-sandvici ticsit cu afişe de teatru. Nu mai puţin delicioase vor fi şi mutriţele Lunii (Andrei Cantaragiu). Dar irezistibilul îl dă Thisbe, cu Florentin Roman în travesti. Corpul actorului se unduieşte, faţa îi devine languroasă, prestaţia e excelentă. Cum şi Cristina Oprean e o minune în Leul timid şi fragil la care ţipă toţi (fiind singura femeie din trupa improvizatã a meseriaşilor). Îmbrăcat ca o pisicuţă de teatru de păpuşi, cu catifea galbenă şi mănuşi roşii, personajul său, care exclamă cu entuziasm „Ce frumos!” la aproape orice se întâmplă, e un deliciu, nu alta! Într-un contrast comic total, anti-fiorosul Leu o va omorî în manieră flower-power pe Thisbe: întâi o pupă, pentru ca apoi să o împingă puţin. Actriţa are o expresivitate de zile mari şi în zâna năstruşnică, Scaieţel, o nimfă care graseiază, cu corpul tremurând, îmbrăcat în tutu-uri colorate. Dar şi Ana Maria Ştefan, zâna Petală, cu superba pălărie florală în cap, ia ochii. Datorită lor spectacolul împrumută aerul de basm, căci zânele sunt interpretate ca într-o feerie pentru copii, mustind de accente comice (ca atunci când îi cântă Titaniei ca să adoarmă sau când se îmbată cu parfum).
Spectacolul are ritm bun, registrele se schimbă des, totul se învăluie în umor nedistructiv, cu rapeluri amuzante la realitate. Pancarda „Je suis Hermia”, detaliile vesele (de pildă, floarea dragostei, mai mare chiar decât o varză), incantaţiile africane ale lui Oberon şi Puck, gagurile, palmele pe care şi le împart pretendenţii, înfruntarea verbală a celor două fete, în postura specifică de duel, ca şi multele scene lucrate cu reală fineţe conferă publicului o energie bună. Când Oberon îl gratulează pe Puck cu „Ratatule!”, acesta se plânge: „Ratatule? Asta chiar a durut, stăpâne”, aşa că se alină cu monologul din Hamlet.
Pentru o trupă care nu a mai jucat de mult în montări de anvergură, cum este cea din Constanţa, rezultatul se vãdeşte cu atât mai meritoriu. Visul unei nopţi de vară este un spectacol pe cât de inteligent, pe atât de reconfortant, fără stridenţe, cu un comic de bun-gust, în care teatrul devine plăcere pură. Ce altceva îşi mai poate dori publicul?

http://revistacultura.ro/nou/2015/05/facem-teatru-visam-hippie/

Un Hamlet cu o mie de răspunsuri

1798043_616188048418082_194461490_n

Hamlet regia Marcel Top la Teatrul Nottara, actrita Cristina Mihailescu in Ofelia

„Un Hamlet de referinta, emblematic, pentru o noua generatie…”

cronica spectacolului aparuta in  Jurnalul National

http://jurnalul.ro/cultura/teatru/un-hamlet-cu-o-mie-de-raspunsuri-660768.html#

DSCF2592

Hamlet regia Marcel Top Teatrul Nottara, Hamlet Tudor Istodor, Rosencrantz Laura Cosoi, Guildenstern Alexandra Murarus

Teatrul, mai mult decât oricare altă artă, este aidoma naturii, plin de mistere. Nu prea vrea să ştie de măsuri, de ambiţii sau de sfaturi. Ca şi natura, teatrul naşte viaţa din moarte şi creează forme noi, dar nu eterne. Pentru a rezista aici, în locul unde teatrul respiră, trebuie să ai tălpi puternice, suflet şi suflu pe măsură. Nu poţi intra în Cetatea Teatrului fără simţul datoriei, fără un caracter puternic, fără stăruinţă, energie, precizie, voinţă. „Ziua de lumină aparţine tuturor muritorilor. Pentru artişti, ea este cu mult mai mult. Creaţia artistică se face în vâltorile ei albe”, spunea odinioară sculptorul Ion Jalea şi mare dreptate avea. Câţi dintre noi ştim cu adevărat ce ascunde scena dincolo de cortină? Câţi înţelegem zbaterea, oboseala, chiar dacă uneori plăcută, a repetiţiilor, voinţa, arderea, stăruinţa, credinţa ce-i determină pe actori să se dăruiască în fiecare seară. Singurul mijloc de apropiere a sufletelor omeneşti este cultura şi rafinamentul artistic. Iată de ce vă invit să încercaţi o apropiere de acest gen, alegând Teatrul Nottara şi piesa lui Shakespeare, „Hamlet”, în regia lui Marcel Ţop, a cărui premieră a avut loc la 3 şi 4 februarie.

DSCF2581

Hamlet Nottara, Marius Bodochi Claudius, Maia Morgenstern Gertrude, Viorel Paunescu Polonius, Laura Cosoi Rose, Alexandra Murarus Guild, Cristina Mihailescu Ofelia

A merge să vezi „Hamlet” este o provocare la care nu ai cum să nu răspunzi afirmativ în clipa în care o primeşti. Varianta pe care o oferă regizorul Marcel Ţop este o apropiere în genul celei de care vorbeam mai sus. Fiecare epocă pare că simte nevoia unui Hamlet al ei, care să pună întrebări la care poate nu va căpăta niciodată răspunsuri. Şi parcă fiecare epocă le reformulează, căutându-şi propria identitate. Evident că am văzut de-a lungul timpului această poveste a prinţului Danemarcei în diferite interpretări. Am ascultat ce avea de spus fiecare, am învăţat, am adunat, am pus deoparte, dar parcă nici una dintre acestea nu mi-a oferit atâtea răspunsuri precum cea la premiera căreia am asistat la Teatrul Nottara, la început de februarie. Am văzut un Hamlet de referinţă, emblematic, pentru o nouă generaţie de actori.

DSCF2601

Tudor Istodor, Alexandra Murarus, Laura Cosoi Hamlet Nottara

La început este cuvântul, textul, piesa… Apoi vin unul după altul momentele frumoase când tot ce construieşti zile în şir se poate prăbuşi într-o clipă dacă toţi cei implicaţi nu lucrează împreună. Cel care are dreptul şi bucuria emoţiilor în seara premierei este regizorul, fără doar şi poate. El poate schimba totul sau aproape totul până atunci. Şi tot atunci, posibil ca pulsul acestuia să fi depăşit 200 de bătăi pe minut. Povestea lui Hamlet este dureros de frumoasă pentru că vorbeşte despre un om care se ridică de unul singur împotriva unei lumi. “Hamlet îşi doreşte imposibilul: să schimbe această lume şi să-I facă pe ceilalţi să vadă iubirea. Şi dă greş pentru că este OM. Şi se frânge la final, se prăbuşeşte. Un OM frânt, dar nu înfrânt. Povestea lui supravieţuieşte de atât timp încât puţini sunt cei care nu au auzit de Hamlet. Cât de necesar este un OM asemenea lui Hamlet? Indispensabil, spunem noi. Greşelile lui Hamlet îl umanizează, ne fac să-l iubim şi să-l înţelegem. De fapt, cred că dacă Shakespeare ar fi spus povestea altfel, nimic nu ar fi rămas în memoria lumii. Suntem oameni cu toţii, cu toţii învăţăm din greşelile pe care le facem. Hamlet este o piesă despre greşeală. Despre OM”, ne-a spus regizorul Marcel Ţop.

Nu am simţit trecerea timpului (piesa durează trei ore şi ceva), atât de curgătoare a fost modalitatea de a spune povestea. Nu m-a surprins scenografia, pentru că tocmai austeritatea acesteia mi-a pus imaginaţia la lucru, mi-a dat senzaţia unei nopţi ce se prelungeşte parcă la infinit. Am asistat astfel la o reîntoarcere la spontaneitate, la autenticitatea trăirii, dar şi la pofta de joc a celor de pe scenă. Mi s-a părut neobişnuit amestecul de generaţii, şansa pe care regizorul a ales să o dea tinerilor actori, dar şi generozitatea celor cu state vechi, care au lăsat experienţa să transforme scena în tot ce imaginaţia spectatorului poate atinge.

DSCF2553

Tudor Istodor, Marius Bodochi, Maia Morgenstern Hamlet Teatrul Nottara

Da, te întrebi ce ar mai putea să te emoţioneze odată ce cunoşti personajele pe de rost, de vreme ce piesa este clasică. E posibil, de asemenea, ca actorii să aibă uşoare căderi special pentru a putea respira şi porni mai departe pe drumul poveştii pe care trebuie să o spună. A intra în pielea personajului, a se pierde într-un rol e unul dintre riscurile meseriei unui actor. Şi dintre toate rolurile din istoria teatrului, al lui Hamlet este cel mai complex, cel mai exigent. Tudor Istodor nu îl joacă pe Hamlet. Îl trăieşte. Ceea ce te atrage de la început. Hamlet este un adolescent, el creşte, se schimbă pe măsură ce povestea înaintează. Ce ştie lumea despre neliniştile sufletului lui Hamlet sau despre flăcările ce-l mistuie de dorul tatălui? Nu poţi să nu rămâi uluit de legătura de dincolo de gând dintre fiu şi mamă, de durerea pe care Hamlet o transpiră pur şi simplu, de suferinţa lui ce ajunge până la tine. Acest Hamlet al lui Tudor Istodor are zone de mister, nu te lasă să-l ghiceşti până la capăt. Are tresăriri ciudate, derutante. Neliniştit acest Hamlet, veşnic în răfuială cu sine însuşi şi cu cei din jur. O creaţie copleşitoare, prin intensitatea tragică şi demnitatea cu care actorul şi-a condus eroul de la prima întâlnire până la ultima prăbuşire şi când ştiu cât de plictisit era de repetiţiile la care părinţii săi îl tot duceau când era mic, nu contenesc să mă mir de reuşita lui Tudor Istodor, care nici nu voia să audă de actorie. În timp ce studia informatica la Colegiul Naţional Tudor Vianu a participat la un concurs de oratorie şi recitări şi, pur şi simplu, s-a îndrăgostit nebuneşte de teatru. Pentru că a vrut să fie cel mai bun, a terminat UNATC şi-şi doreşte să fie mereu atins de emoţii atunci când păşeşte pe scenă, niciodată să nu meargă la teatru ca la serviciu. Tudor Aaron Istodor este unul dintre cei mai buni actori ai tinerei generaţii. Sfaturile şi sprijinul părinţilor săi le consideră nepreţuite. Nu i-a spus nimeni ce să facă, a ales singur calea pe care a urmat-o şi este mândru de asta. “Mama m-a îndemnat ca atunci când simt că am ceva de zis pe lumea asta, să zic, iar în momentele în care nu reuşesc şi totul mi se pare în van, să-mi amintesc că atunci e cel mai important să trag de mine. De la tata am învăţat să-mi stabilesc scopuri, ţinte, idealuri. Îl întrebam cum să mă mai bucur de un spectacol după ce l-am jucat de nu ştiu câte ori, şi-mi spunea să-mi stabilesc scopuri noi de fiecare dată. Părinţii mei nu mi-au spus niciodată ce carieră să aleg, m-au încurajat să fac ce simt eu că-mi place. Pentru un artist contează cu adevărat să ştie că are ceva de spus pe lumea asta, ceva ce el şi numai el poate să exprime. Pe mine mă inspiră tot. Viaţa din jurul meu. Cred că depinde de la om la om ce înseamnă fericirea pentru fiecare. Cred că de multe ori alegem să vedem partea goală a paharului, şi să nu vedem că fericirea e chiar lângă noi. În ceea ce mă priveşte e simplu, aleg ce-mi place. Nu sunt constrâns de nimic şi pot să aleg ce să fac. Asta în cazul în care eu sunt cel care alege şi majoritatea proiectelor care mi s-au oferit mi-au plăcut foarte mult, deci nu prea am fost nevoit să refuz”, afirmă Tudor Istodor.

Superior celor din jur prin umor, ironie, inteligenţă, Hamlet aproape că-şi cunoaşte destinul şi, destul de straniu, îl acceptă dinainte. Tudor Istodor a reuşit prin felul său de a fi să-i dea acestui Hamlet al său o altă dimensiune, să-i ofere o şansă la răspunsuri, ceea ce până acum rar s-a întâmplat. Datorită lui ştim că restul trebuie să fie tăcere, căci tristeţea cu care îi sacrifică pe cei din jurul său se simte de la început până la sfârşit. Febrilitatea interioară a personajului este cea a unui mare revoltat, manifestarea exterioară a unui înţelept, care evaluează lucid raporturile dintre el şi lume, fără să-i poată ignora ascendentul. Agresivitatea acesteia nu-l doboară, ci îl întristează. Nu ştie să urască, dar e priceput tare la a dispreţui. Evitând imaginile tradiţionale, regizorul l-a văzut pe Hamlet ca pe un personaj contemporan, despovărat de aura eroică, lucid şi sensibil. Hamlet este contemporan cu noi şi fără îndoială cu generaţiile care vin.

DSCF2566

Uluitoare vibraţie a pus în profesiunea ei de credinţă Maia Morgenstern. Este greu să nu o sesizezi. Este greu să nu rezonezi cu ea. A crezut în steaua ei, a forţat imposibilul. Nu sunt multe actriţe care au ştiut să dea Cezarului ce era al Cezarului, oprindu-şi pentru sine partea leului. Maia Morgenstern nu s-a lăsat devorată, construindu-şi cu o voinţă nu de puţine ori impresionantă o carieră a unei actriţe cu o largă disponibilitate interpretativă. Dăruirea de sine a Maiei Morgenstern este egală doar cu farmecul pe care-l răspândeşte în jur. Regina Gertrude a Maiei Morgenstern este o lecţie de echilibru între a fi mamă, a fi regină şi a fi femeie. Din încleştarea dintre mamă şi fiu, regină şi prinţ, femeie şi bărbat poţi sesiza alegerea celei dintâi. “Sunt mândră de Tudor că-şi găseşte locul său, drumul său, specificul său! E fericit să-şi deschidă aripile, se dezvoltă, se găseşte şi se regăseşte în destinul pe care până la urmă şi-l creează singur. Îi doresc să fie sănătos! Acest Hamlet, în regia lui Marcel Ţop, pregătit în ritmul nostru, contează foarte tare. Trebuie să ştii exact ce şi cum vrei, ce ai de făcut, trebuie să priveşti lucrurile în perspectivă şi să ai respect faţă de tine, în primul rând. Cred că de toate acestea ai mare nevoie pentru a reuşi în orice profesie. Vei şti astfel ce înseamnă să-i respecţi pe ceilalţi. Cer mult de la viaţă, sunt gata să primesc provocări, sunt gata să dăruiesc, pentru că ştiu că am foarte mult de dăruit. Dacă aş putea reîntoarce ceasul vieţii, aş schimba unele lucruri… Aş fi vrut să dăruiesc mai multă răbdare în mai multe circumstanţe”, spune Maia Morgenstern.

Marius Bodochi a cunoscut magia scenei în copilărie şi de atunci n-a mai avut inima să renunţe la ea. Conştient, responsabil, atent cu sine şi cu cei din jur, a făcut întotdeauna ce a simţit că se poate şi se cade. Are o energie aparte, o experienţă de viaţă şi de scenă extraordinare. Crede că pe scenă este ca în viaţă, trebuie să dai multă iubire ca să primeşti înapoi măcar puţin. Marius Bodochi stăpâneşte arta printr-o forţă bărbătească şi totodată printr-o rafinată subtilitate, o gamă atât de întinsă că ne-a învăţat să nu ne mai uimească cu nimic. Şi-a suflecat mânecile, a luat lutul personajului său, Regele Claudius, şi l-a modelat după chipul şi asemănarea lui. A scuturat cu tact şi energie în acelaşi timp praful de pe venerabila scenă bucureşteană şi ne-a demonstrat că iubirea pe care o dăruieşte i se întoarce înmiit înapoi.

Teatrul devine datorită acestui Hamlet locul unde tu, spectatorul, mergi să fii parte a unui loc unde Oamenii greşesc. Emoţia stârnită de aceşti Oameni care greşesc te eliberează. Şi actorii sunt curajoşi, pentru că lor nu le este teamă de greşeală. Ei învaţă în fiecare zi din rolul pe care-l interpretează. Şi îl perfecţionează în fiecare zi. Omul şi muntele se aseamănă, cu deosebirea că prin munţii săi pământul încearcă să se ridice la cer, pe când prin oameni, cerul coboară pe pământ. Dacă vrei cu adevărat să fii actor, trebuie să fii vulnerabil. Trebuie să ajungi la un înalt nivel de abilitate emoţională şi intelectuală, astfel încât să ieşi gol-golut pe scenă, din punct de vedere emoţional, în faţa spectatorilor. Ofelia căreia Cristina Mihăilescu i-a dat viaţă pe scenă m-a surprins în mod plăcut. Este o actriţă a cărei caldă feminitate e însoţită de o sensibilitate ieşită din comun. Am descoperit o actriţă zgârcită în a dezvălui toate nuanţele temperamentului său, cu o ardere lăuntrică de culoarea raţiunii, ce prin prezenţa pe scenă a adus un aer de inconfundabilă distincţie.

DSCF2639

“Vai, sărmane Yorick! L-am cunoscut, Horaţio. Era un om plin de haz şi de o minunată fantezie. De mii de ori m-a dus în cârcă şi acum cât mi se îngrozeşte mintea! Îmi vine rău. Aci se deschideau buzele, pe care le-am sărutat de atâtea ori. Unde-ţi sunt poznele? Tumbele? Cântecele? Sclipirile acelea de veselie, care stârneau hohote la masă? N-a mai rămas nici una, ca să-şi râdă de strâmbătura ta de-acum? Stai cu fălcile încleştate?”, spune Hamlet în cunoscutul monolog din cimitirul unde Ofelia va fi adusă curând. Iar personajul care rămâne în picioare după ce povestea este adusă la cunoştinţa tuturor este acest Horaţiu, prietenul lui Hamlet. Mihai Stănescu a reuşit să-l interpreteze pe Horaţiu discret, dar ferm, limpede, cu un nedezminţit fior şi o esenţială curiozitate, fără teamă de necunoscut însă, căci până la urmă el este cel care spune povestea celui pe care l-a iubit ca pe nimeni altul.

Viorel Păunescu i-a împrumutat lui Polonius, tatăl Ofeliei, din umanitatea sa, din firescul şi din naturaleţea sa. Şi-a construit personajul cu tenacitate, cu blândeţe şi răbdare. De-a lungul spectacolului recunosc că nu am văzut decât un tată dornic să-şi vadă copila fericită, deci pot spune fără să greşesc că este o incredibilă reuşită.

Dorin Andone îl interpretează strălucit pe Groparul ce l-a dezgropat pe Yorick, bufonul regelui, tatăl lui Hamlet, ca să-i facă loc în cimitir Ofeliei. Face acest lucru cu buna credinţă, cu suflu proaspăt, deşi în jurul său totul este putred (doar acţiunea se petrece in Danemarca, nu?), cu omenie, cu o lumină aparte care nu lasă loc îndoielilor. Reuşeşte prin capacitatea sa de înţelegere a vieţii să respire în singurul loc în care alţii nu păşesc în întreaga viaţă, uneori. Chiar dacă alege să se sprijine pe sticla sa de tărie, Groparul este stâlpul piesei, cel care dă şansa lui Hamlet să-şi ţină celebrul monolog asupra vieţii şi a naturii umane, în mâna sa ţinând craniul celui care a fost bufonul regelui, Yorick, cu puţin timp înainte de a pieri răzbunându-şi tatăl şi pedepsindu-şi mama criminală şi adulterină. Fără Gropar, Hamlet nu ar fi reuşit să dea răspunsuri întrebărilor sale. Fără Gropar, nimic nu s-ar fi dus la bun sfârşit, ceea ce înseamnă atât de mult.

Laura Cosoi şi Alexandra Murăruş dau viaţă celor două fete vesele de la Curtea Danemarcei, Rosencrantz şi respectiv Guildenstern. Amândouă sunt o ispite senzuale, posesoare a unei doze de inteligenţă puţin mai pregnante decât a oamenilor obişnuiţi, doar fac parte din anturajul Curţii Danemarcei, şi sunt în slujba regelui, menirea lor fiind nici mai mult, nici mai puţin decât cea de a obţine informaţii preţioase în timpul momentelor intime petrecute în pat cu duşmanii acestuia. M-a impresionat însă gestul Danei Rogoz, de la finalul spectacolului, venită să aplaude prestaţia prietenei sale, Laura Cosoi, care a preluat rolul Rosencranz pentru că Dana urma să-şi aducă pe lume copilul. M-a impresionat căldura prieteniei pe care am întrezărit-o printre petalele trandafirilor ce au ajuns în braţele actriţelor la final de piesă.

DSCF2661

Cât despre actorii ce au interpretat Actorii, Andrei Runcanu şi Smaranda Caragea, cuvintele sunt pur şi simplu de prisos. Au reuşit să cucerească o sală plină ochi datorită mijloacelor de care s-au folosit ca să spună ce aveau de spus. S-au folosit de o expresivitate rece, tăioasă, de o capacitate rară de a trece de la un farmec straniu, puţin îngheţat, la rostirea unui singur cuvânt, apoi la o tiradă ce loveşte în plin. Amândoi au reuşit să expună o realitate la care face referire regizorul, cea actuală, în care actorii nu mai sunt preţuiţi, admiraţi şi iubiţi aşa cum merită. Un adevăr care doare şi este adresat celor care au ochi să vadă şi urechi de auzit. Ironii de mărimea unui vârf de ac, dar care mi-au adus aminte de vremurile de dinainte de revoluţie, când spectatorii respirau odată cu actorii într-o dulce complicitate.

De altfel, Andrei Runcanu l-a interpretat şi pe Laertes, fratele Ofeliei, cu o bucurie aparte, cu o tristeţe ce te răpune, cu o înfricoşătoare durere, aproape de nesuportat, cu fericirea de a-şi regăsi sora după ce moare la rândul lui. Bunătate, calm, umanitate, blândeţe, dragoste de frate, toate acestea sunt atât de realist aduse pe scenă de Andrei încât îţi este imposibil să nu fii atins.

Producătorul spectacolului este Asociaţia Artextract, dar şi Euteascult, costumele, perfect croite pe fiecare personaj în parte, impecabile, reuşite aparţin Adinei Buzatu şi lui Răzvan Ciobanu. Pantofi, Ştefan Burdea.

Următoarea reprezentaţie “Hamlet”, după William Shakespeare, va avea loc la Teatrul Nottara la 10 februarie. Nu o rataţi, pentru că astfel de întâlniri sunt din ce în ce mai rare în lumea teatrului! Vă promitem că nu vă va părea rău!

http://jurnalul.ro/cultura/teatru/un-hamlet-cu-o-mie-de-raspunsuri-660768.html#

DSCF2568

„Cel mai mare compliment pe care l-am primit dupa spectacol, a venit din partea unui domn de vreo 70 de ani care mi-a spus:”Dom’le, in sfarsit am inteles despre ce e vorba in monologul ala cu a fi sau a nu fi…, pana acum am vazut numai tirade hystrionice sau concepte regizorale, acum am inteles ca e o lupta, pe bune, dura, pe viata si moarte, intre Viata si Moarte, intre Hamlet si Ofelia…”.Am urmarit prin acest spectacol si prin aceasta montare in primul rand, sa se inteleaga povestea, pur si simplu, in 2014, pentru toata lumea, nu numai pentru snobi, pentru publicul „avizat”, sa demonstrez ca e mai contemporana, mai actuala, decat orice alta poveste.Nu am urmarit concepte monocorde, nu am incercat sa-l fac pe  Hamlet, structuralist, poststructuralist, postmodern, punk, rocker, alcoolic, obsedat sexual, complexat, ucigas de fetite,cu blugi, in chiloti, gay, cu pistol sau in rochie elisabetana.Mi se pare, sunt convins, ca toate montarile cu Hamlet care au ales sa particularizeze povestea intr-o anumita directie, sufera de formalism si superficialitate.Hamlet nu este doar povestea intelectualilor si a oamenilor de teatru, este povestea noastra, adica  (a tuturor oamenilor) de la femeia de serviciu pana la cel cu trei doctorate.Sunt absolut convins ca Shakespeare in vremurile lui gandea la fel, altfel il luau la pumni baietii din public sau ii umpleau de oua clocite pe actori…A construi semne, „concepte” care incartiruiesc un asemenea personaj si o asemenea poveste, intr-o anumita zona mi se pare o greseala grava.Tot textul, tot ce se spune e o provocare, dar daca ar fi sa ma rezum la doua le-as alege pe urmatoarele:”Lumea e sarita din matca, chiar daca e absurd noi va trebui sa o asezam la loc.Oamenii trebuie sa vada, iar daca nu vor vrea, ii vom sili sa o faca!”.”Daca mai iubit vreodata, ramai in viata si spune-le oamenilor adevarul, spune povestea mea! Cred ca asta a vrut sa transmita Shakespeare regizorilor si actorilor, spectatorilor…oamenilor.Hamlet este o poveste despre un om care isi propune sa schimbe lumea si nu reuseste…E cel mai absurd scop, nu ai cum sa schimbi lumea, nu ai cum sa te schimbi pe tine, darmite lumea…Dar intentia, incercarea, e cea care conteaza.Daca acesti oameni care isi propun incercari absurde, cum ar fi sa schimbe lumea, dispar, ca specie suntem terminati…Hamlet e o aventura, o provocare fara seaman in teatru, cea mai tare, ma bucur fara niciun regret ca m-am aventurat in aceasta Nebuloasa.Ma bucur ca dupa 1 an si 3 luni de lupta crancena cu „sistemul”am reusit sa iesim, totusi, la lumina reflectoarelor.Atunci cand un regizor, 14 actori si alti inca vreo cativa nebuni la fel de importanti ca artistii, isi propun un scop atat de inalt, nimic nu le poate sta in cale, daca au CREDINTA in ei insisi si unul in celalalt.Consider acest proiect o lectie de viata si de teatru…Chiar si in Romania, in acest sistem teatral stricat, ipocrit si bolnavicios, imposibilul poate deveni posibil, datorita CREDINTEI si INCREDERII.As adauga REZISTENTA si NEBUNIA…Viata in Romania, in toti acesti ani, in sistemul teatral romanesc, m-a invatat extrem de multe, de unele nici macar n-as fi avut nevoie…Poate cel mai important lucru invatat, e urmatorul: Singurele limite, indiferent de situatie, de context, sunt limitele noastre, nu limitele celorlalti, impuse sau neimpuse…In rest, citandu-l pe bietul print:”As vrea sa va spun mai mult…dar nu mai am timp….Noapte buna, ingerii linistii va vegheze somnul!” Marcel Top, regizor.

Afis Woyzeck netWoyzeck a la Oas cronica spectacolului aparuta in ziarul Adevarul

http://adevarul.ro/cultura/teatru/foto-woyzeck-oas-1_53032da0c7b855ff5671a9da/index.html

De ce oşenii sunt mai agresivi decât alţi locuitori din Romania? Este întrebarea de la care pornea antropologul Nicoară Mihali într-un recent grupaj de articole din revista „Cultura”. S-ar zice că predilecţia de a rezolva tranşant lucrurile (cu ajutorul cuţitului, de exemplu) nu e o întrebare care să-l preocupe doar pe Nicoară Mihali, ci şi pe regizorul Marcel Ţop. De acelasi autor.Căci punctul de plecare al articolului menţionat se potriveşte mănuşă şi celor două spectacole ale sale, „Butoiul cu praf şi pulbere“ de Dejan Dukovski, la Teatrul Municipal Baia Mare, şi recentul „Woyzeck Transylvania“, după Georg Büchner, la Teatrul de Nord Satu Mare. Doar că răspunsul la întrebarea iniţială se formulează într-un limbaj diferit. Marcel Ţop se adânceşte într-un studiu antropologic al zonei Oaşului cu mijloace teatrale. Două sunt temele care susţin analiza sa în cele două spectacole: amintita predilecţie către impulsivitate a locuitorilor din Nord şi oful plecării printre străini graţie constrângerilor economice. O problemă – ştim cu toţii -, smulsă din realităţile zonei, dar şi ale ţării. Dacă „Butoiul cu praf şi pulbere“, scris de autorul macedonean contemporan, se plia perfect pe intenţiile regizorului, opţiunea lui Marcel Ţop pentru „Woyzeck“, un titlu „de repertoriu”, se datorează probabil structurii laxe, deci permisive a piesei neterminate a lui Büchner. Clasicul text-pretext din marea dramaturgie a lumii, pe care regizorul a pus ochii de data aceasta, se explică pesemne prin crima de la sfârşit.

Bocet din spectacolul Woyzeck Transylvania-interpreta Maria Tripon

Probabil nu întâmplător, punctele de continuitate cu spectacolul precedent se înscriu într-o tradiţie născută chiar la începutul teatrului românesc. Este vorba de adaptările şi localizările după marile piese din dramaturgia lumii în care autorii (Alecsandri, de pildă) schimbau numele personajelor cu unele româneşti. Mai mult, adăugau spectacolului chiar mici detalii care-l făceau să pară mulat pe realitatea românească. „Oldies, but goldies“, dacă ne referim la tehnici teatrale, căci la ea recurge, după o sută cincizeci de ani, şi regizorul Marcel Ţop. Personajul principal devine Isidor al Woyzeckului (nume care sună pe cât de ilar, pe atât de halucinant) iar ofiţerii (extrem caricaturizaţi) stau mărturie pentru stratificarea multietnică a zonei. Unul este austriac, unul maghiar şi altul român. Chiar prietenul drag al lui Woyzeck, Andras (Andrei Stan), alături de care personajul principal dă la coasă umăr la umăr, stă mărturie asupra acestei realităţi. În partea a doua, culoarea regiunii se va completa şi cu extracte (savuroase, ca totdeauna) din patrimoniul cultural rom. Dacă mai punem la socoteală că întregul text se rosteşte în dulcele grai oşenesc, de un farmec indiscutabil, şi că momentul climax al conflictului se profilează printr-o colecţie de mascaţi încarnând vocile interioare ce induc gândul crimei, avem o paletă cât se poate de etno, de picantă şi de colorată a zonei. Localizarea se produce, la fel ca şi în precedentul spectacol de la Baia Mare, mai ales prin intervenţia, pe parcursul întregului discurs artistic, a solistei de muzică populară Maria Tripon în chip de rapsod de ţâpurituri, acompaniată de un întreg taraf. Spectacolul capătă astfel o sonoritate inconfundabilă, încă de la început, graţie generosului extratext care ilustrează nunta lui Woyzeck cu Marie. Bogăţia obiectelor de vestimentaţie, mai ales ale celor de pus pe cap, de o frumuseţe particulară în zona Oaşului, întregeşte amintitul studiu antropologic. Cu pilde sapienţiale, ba chiar cu alură de poveste pe alocuri, rezultatul va fi un spectacol eclectic, care abundă în muzică populară şi dansuri, unde unitatea stilistică pare să fi rămas o amintire înceţoşată din vârsta de aur a teatrului clasic. Piesa „Woyzeck în Transilvania“, inspirată de Georg Büchner, în regia lui Marcel Ţop (Foto: Cristian Gatina) E imposibil să nu recunoşti şi să nu apreciezi naturaleţea 100% cu care cântăreaţa îşi spune replicile.Balansul între temele serioase, grave, propuse de piesa lui Büchner şi desele momente de amuzament, fie că sunt ţâpurituri, fie caricaturi teatrale, va însoţi, de altfel, întregul discurs.Jucate cu aplomb şi multă participare (trăsături nu neapărat sinonime şi cu fineţea) de Radu Botar în rolul comandantului neamţ, inept, dar energic, de Tibor Székely în rolul cupid-lascivului beţiv ofiţer maghiar şi de Dorin C. Zachei ca ofiţer român, momentele de interacţiune a lui Woyzeck cu lumea părăsesc tragicul depersonalizării din montările clasice. Dacă în textul lui Büchner coliziunea cu societatea mutila fiinţa, în „Woyzeck Transylvania“, regizorul pare interesat mai ales de potenţialul său comic. Atât ofiţerii cât şi doctorii (Vasile Blaga, Vlad Mureşan, Cristian Iorga) alcătuiesc o lume a bărbaţilor, pe cât de primitivi pe atât de grobieni, cu o structură ierarhizată, cu conflicte stupide şi ridicole manifestări ale puterii, unde totul se rezolvă, se disturbă şi iar se rezolvă prin băutură. Piesa „Woyzeck în Transilvania“, inspirată de Georg Büchner, în regia lui Marcel Ţop (Foto: Cristian Gatina) Dincolo de frumuseţea costumelor (Anca Cernea), de înălţimea sonorităţilor, de ingredientele comice răspândite în tot spectacolul, Marcel Ţop alege să construiască, din patru piloni, faţa cealaltă, mult mai puţin zgomotoasă, a omeniei. Cei patru sunt Woyzeck, Marie, ţiganca mută, plină de înţelepciune, graţie şi bunătate (Ioana Cheregi frumoasă, cu o prezenţă de scenă ce ia ochii) şi un personaj mut, dostoievskian, Nebunul umilit ‒ spre distracţia întregii urbe ‒, de oricine s-ar simţi puternicul zilei. Acesta este personajul care dă o adâncime nevăzută spectacolului, în interpretarea memorabilă a lui Valeriu Doran, un fel de piatră pură a expresivităţii scenice. Simbol al bunătăţii, milei şi toleranţei, bătrânul cu părul şi barba albe (lista conotaţiilor e deschisă), rosteşte, din când în când, pilde biblice, cu voce sapienţială, legănând în tăcere pruncul Mariei.Greu pentru protagonist să evolueze şi mai ales să-şi păstreze continuitatea stilistică între cele două direcţii ale spectacolului propuse de regizor: caricatură şi dramă! Cu atât mai remacabilă este performanţa lui Sorin Oros în rolul lui Woyzeck, personajul forţat să se adapteze unei realităţi citadine ostile, neliniştitoare, în care se simte pierdut. Cu statură dreaptă şi mişcări încete, cu voce penetrantă, actorul îşi păstrează alura demnă pe tot parcursul montării. Linia dreaptă a caracterului său puternic se frânge, tăcut, bărbăteşte, graţie loviturilor primite. Piesa „Woyzeck în Transilvania“, inspirată de Georg Büchner, în regia lui Marcel Ţop (Foto: Cristian Gatina) În Marie, Lidia Cuteanu are adâncimi imprevizibile, prezenţă de scenă şi firescul unui personaj deloc livresc. Mai întâi o formă pe care o modelează ceilalţi şi convenţiile lor sociale – femeia trebuie să facă ceea ce se aşteaptă de la ea să facă ‒, soţia se alătură celor ce râd de cel pe nedrept umilit. Mai apoi, interpreta lasă să se presimtă pulsiunile marietale contradictorii ale personajului, dar şi blândeţea faţă de Woyzeck, neostoită de niciun adulter. Credibilă când Marie nu-şi poate stăpâni încântarea în faţa hainelor primite în dar de la maior (opţiunea scenografei pentru veşmintele suple şi graţioase este de lăudat), firească în reacţia de măgulire-atracţie-respingere faţă de ţanţoşul amant, Lidia Cuteanu va rămâne convingătoare până în ultima clipă.
Bocet final din spectacolul Woyzeck Transylvania-voce,Maria Tripon-https://www.youtube.com/watch?v=O1SWxJGwNMA
Premiera spectacolului „Woyzeck Transylvania“ a avut loc pe 24 ianuarie, ziua în care s-au sărbătorit patruzeci şi cinci de ani de la înfiinţarea Secţiei române a Teatrului de Nord Satu Mare. O aniversare caldă în care, cel puţin pentru un timp, rolul amfitrionului l-a jucat Pavel Bartoş, actor care şi-a început cariera în acest teatru. Diplome, emoţii, flori, amintiri ale celor ce au pus umărul la frumuseţea pe care o aduce scena. O adevărată sărbătoare!

Citeste mai mult: adev.ro/n16swo