Sari navigarea

Bucureştiul are un nou teatru
de Cristina Rusiecki (203 afisari, 2006-07-01)
<!–Micsoreaza fontMareste font–>ImprimaTrimite MailComenteaza

Semn bun! În Bucureşti s-a deschis un nou teatru: Montage – adăpostit de galeria cu acelaşi nume de pe Strada Călăraşi nr. 94. Pe lângă obişnuitele performance-uri şi expuneri de artă vizuală, galeria artistului Daniel Divrician va găzdui, de acum înainte, experimente teatrale, spectacole dramatice şi de dans contemporan.
Teatrul Montage s-a lansat duminica trecută cu Valmont, pe un scenariu original al regizorului Marcel Ţop. Acesta a plecat de la celebrul roman epistolar al lui Pierre Choderlos de Laclos, Legături primejdioase, şi de la piesa inspirată de el lui Heiner Muller, Quartet, care reduce toată pasta romanescă la cele două personaje principale, Valmont şi Marchiza de Merteuil.
Un ritual al intimităţii propune Marcel Ţop în Valmont, aşa că pătrunderea în secret a publicului reclamă reguli stricte. Spectatorii trebuie cu totul anonimizaţi, calitatea lor exterioară teatrului se cere anihilată. Fiecare primeşte la intrare pelerină şi mască albă pentru ca, în spaţiul în care nu intră mai mult de 25 de oameni, toţi martorii muţi să fie pe deplin înghiţiţi în peisaj. Într-un spaţiu de joc mignon, mai mic decât cea mai mică scenă, în spatele măştii, pudoarea spectatorului e abolită, chingile autocontrolului eliberate şi tentaţia desfrânării, ascunsă în oricine, liberă să se bucure. Mărginind, cu grele catifele roşii, spaţiul străbătut de pânzele albe, maculate de tuşe groase sângerii, scenograful Daniel Divrician îngustează şi mai mult perspectiva, luând complet publicul în captivitate… estetică. Senzaţia de opulenţă teatrală, de convenţie expandată deliberat până la ultimul por pare să fie cheia întregului spectacol. Toate palierele sale, de la costumele Oanei Drăghici, structural dramatice, cu uşoară tentă de revistă glossy, la diferitele registre din interpretarea celor doi actori, Iulia Lumînare şi Radu Iacoban, asumă o teatralitate păstoasă, densă. Naturaleţea, credibilitatea sau firescul, marotele actoriei moderne, sunt voit anesteziate în acest carnagiu ritualic a două intimităţi care se devoră pe piedestalul lung şi strâmt, dimprejurul căruia stau spectatorii, martori muţi în pelerine albe. Setea de anihilare a propriei fiinţe, dar şi a celei iubite, tânjirea după senzualitate şi, în acelaşi timp, inconştient, după extincţie, îi fac pe cei doi (foşti) nobili iubiţi să se adăpostească ludic sub acoperiri diferite, să schimbe roluri erotice diverse cu a căror savoare îşi re-trezesc lăcomia. Aici stă punctul câştigat al actoriei protagoniştilor Iulia Lumînare şi Radu Iacoban: în fluiditatea cu care parcurg diferitele identităţi asumate de neîncetatul joc lubric. Regizorul Marcel Ţop ghidează perfect ipostazele acestui ludic concupiscent. Dirijată de el, inventivitatea celor doi iubiţi desfrânaţi parcurge toate treptele: de la cea lingvistică, suculentă, spumos-deşănţată, la schemele machiavelismelor erotice ale perechii care pariază pe cucerirea unei inocente cucernice. Plictisul aristocratic al celor doi face din senzualitate raţiunea de a fi. Cu toate acestea, ceva e mai puternic şi decât adoraţia zeului-demon al Plăcerii: complicitatea care îi uneşte în revolta împotriva normelor acceptate. Cei doi copii mari zgândăresc moralitatea comună a semenilor mulţi şi plaţi. Şi asta le dă delicii. Cum delicii dă spectatorilor ideea regizorului de a pune personajele să-şi schimbe rolurile între ele. Astfel, în jocul care îi uneşte şi izolează de tot restul, într-un imperiu numai al lor, al simţurilor, fiecare din cei doi eroi ai plăcerii se proiectează dureros şi narcisiac în celălalt. Reflectat în oglinda identităţii celui din faţa şi proiecţiile sale, eul i se multiplică, delicios-dureros, în mii de feţe. Nu de dăruire-devotament-sacrificiu ţine marcajul erotic al celor doi iubiţi (rolurile lui Tristan şi Isolda s-au dat mai demult), ci de arta de a-şi menţine instinctul iubirii cât mai mult în afara realizării sexuale, în plăsmuiri comune, complice, ale imaginaţiei, într-o împărăţie a fantasmei născocite în doi, dar unificatoare. Două minţi care se prind una de cealaltă proiectând în comun şi îmbătându-se cu savoarea rafinată a schimbării identităţii, a dedublării în cât mai multe măşti teatrale, îşi încolăcesc dorinţele şi pofta de a râde sfruntat de morala comună, de binele ei abstract şi inconsistent. În logica internă a jocului extensiilor dramatice şi sublimărilor dintre cei doi, menit să preîntâmpine anostul, plictisul şi previzibilul obişnuitelor făgaşe consacrate de istoria sexuală a umanităţii, intră în desfăşurare voinţe neclintite, orgolii şi, evident, instinctul de a subjuga sălbatic, dar ingenios, obiectul adoraţiei.
Şi iată că opţiunea pentru o teatralitate mustoasă este, astfel, pe deplin justificată. Perindarea printre mai multe ipostaze, făcută de cei doi iubiţi, cu mijloace voit teatrale, pe parcursul străvechiului ceremonial al desfrânării şi (auto)devorării, în spaţiul absorbant al Teatrului Montage, este un experiment la care merită să asistaţi. În fond, unde se mai nimicesc reciproc sexele într-o manieră atât de

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: