Sari navigarea

Monthly Archives: aprilie 2009

25.01.2008

Urban Story


Pare destul de incitant, nu? Să te aşezi într-o zi pe scaun şi să încerci să înţelegi cine ai fost până în momentul ăla. Părinţii, frustrarea că nu ai făcut nimic important până la vârsta la care azi alţii, de regulă, câştigă premii Grammy sau Balonul de aur, dragostea eşuată şi întâmplarea. Binecuvântata întâmplare care te aruncă în braţele unei noi poveşti de dragoste…pe viaţă şi pe moarte.

La 30 de ani e normal să doreşti să fii fericit. De fapt, oricând. Fericirea, dreptul la fericire e garantat prin Convenţia Drepturilor Omului. Fericirea adevărată nu se poate cuantifica decât împărţind-o la doi. O fată disperată (pentru că bărbatul cu care rămăsese însărcinată o părăsise, pentru că avea o mamă ce trăia o a doua tinereţe extrem de tumultuos şi egoist şi un tată tern, absent, pasionat de conjuraţii şi de misiunea lui secretă de a salva lumea) încercând să se sinucidă, este salvată de El (un tânăr obsedat de gândul ratării şi copleşit de personalitatea unui tată din topor, violent şi îngust la minte). Povestea lor de iubire începe aici. Cu nevoia ei de a strânge în braţe un bărbat care plânge (aparent) şi cu accidentul ejaculării lui (instantaneu, irepresibil, jenant).

Viaţa începe să capete normalitate şi sens, până în clipa în care intimitatea apartamentului confort doi, cu două camere, bucătărie şi baie, este invadată de tatăl lui, de mama ei şi apoi de tatăl ei. Când toată realitatea halucinantă se destramă, e prea târziu. Şi nu se mai poate evita un final trist. Căci, aşa cum spunea cineva „viaţa e ceva destul de solicitant, ca dovadă că, la final, nu supravieţuieşte nimeni”.

Textul lui Mimi Brănescu, de profesie (adică diplomă şi pregătire) actor, a luat premiu la festivalul de Comedie. Asta nu înseamnă că e o piesă la care se râde non stop, mai degrabă se râde cu lacrimi (şi la propriu şi la figurat). Nefericirea se dovedeşte întotdeauna spectaculoasă. Poate că Mimi a vrut să spună prea multe (sunt momente, pe parcursul spectacolului, în care ai senzaţia de exhaustiv, de hău). Se comunică multe: şi relaţia cu părinţii, şi iubirea împărtăşită, şi cea neîmpărtăşită, şi traiul în România şi viaţa de după moarte. Pare cam mult, cam indigest. Pe de altă parte însă, atunci când te hotărăşti să îţi povesteşti viaţa, nu poţi fii mereu concis. Or, în text e vorba de povestea unei vieţi de la început până la sfârşit şi dincolo de sfârşit. Acum mă gândesc că pe scenariul ăsta ar merge şi un film.

Regizorul Marcel Ţop (un tânăr „de nădejde” care are talent dar mai ales curaj şi îi place joaca serioasă de a naşte spectacol, poveste) spunea că a experimentat alături de cei doi actori Delia Seceleanu şi Claudiu Bleonţ o comunicare perfectă. Se simte mai mult decât atât. Se simte că cei doi şi-au asumat „existenţa” în acest story urban în care nu ai cum să nu te simţi acasă (cu tine vorbesc cititorule, spectatorule).

Sunt şi accente grave, accese de disperare poetică dar, per ansamblu „Dumnezeul de a doua zi” e un spectacol plăcut (care are neapărat nevoie de un public deschis şi comunicativ), limpede ca un moment de divertisment bun şi viu ca un concert rock. Autorul, de altfel are un simţ al replicii excepţional, cu umor şi sens. Ar putea face carieră în televiziune. Dar câte nu ar putea face oamenii talentaţi din România?

Dacă vă hotărâţi să vă cumpăraţi bilete la acest spectacol e bine să nu mergeţi cu copiii. Şi asta nu pentru că se folosesc cuvinte cu „p” şi „f”, ci pentru că finalul e destul de trist. Măcar Tom şi Jerry încheie şi câte un pact de neagresiune. Chiar dacă doar până data viitoare.

Răzvana Niţă