Sari navigarea

Tag Archives: regizor Marcel Top

zorbas-finalSIRTAKIS, UNDUIREA ÎN SPIRALĂ de… CIULEANDRĂ

cronica semnata de catre Virginia Paraschiv, critic literar, publicist, Facultatea de Filologie-Universitatea Bucuresti

http://centruldepromovareaculturiibaia-mare.hopernicus.falezedepiatra.net/2016/12/06/sirtakis-unduirea-in-spirala-de-ciuleandra/

Premiera Zorba’s Dionysos s-a jucat la noi, la Baia Mare cu casa inchisa . Intuiţia şi concepţia regizorală ale regizorului Marcel Ţop, şi-au găsit un public cald şi prietenos, dar mai ales un public avizat. După aplauzele frenetice din final, se cuvine să gândim spectacolul dinspre impactul emoţional şi spiritual al publicului spectator. Aşa este frumos şi drept, publicul s-a dovedit a avea o receptare pe măsura provocării făurarilor de spectacol . Umorul năucitor pune spectatorul la trudită încercare. Dai să râzi , să râzi cu poftă, să te distrezi carevasăzică. Din râsul năvalnic, sănătos, spectatorul rămâne priponit într-un chicot scurt şi parcă vinovat . Dacă te porneşti la râs, pierzi firul acţiunii delirante şi aduci spectacolul în deriziune. De exemplu, apariţia Străinei (CORINA MARCHIŞ) , fix la împărţeala colivei şi amintirilor, e de căpiere, concurenţa îndoliată nu e deloc ospitalieră cu intrusa. Rafalele de invective declanşează clipe de umor apocaliptic, inevitabil dai să râzi cu lacrimi. După trecerea la acţiune , nici nu ştii dacă străina a scăpat cumva doar chelfănită, sau dacă va fi primit şi ritualica piatră în cap. Scena nu se vede, nu se aude. Îţi cam trece pofta de râs. Urmărim şi un gropar pur sânge, Iancsi (ANDREI DINU). Acesta-şi debitează monologul sapienţial fix cum îl taie capul, printre alte năzdrăvane închipuiri, ţine şi o lecţie despre murire voluntară. Toate bune şi frumoase, logoreea savuroasă este exprimată cu umor. Să mori de râs, nu alta. . Praful se alege de mitul dacului măreţ şi temerar în faţa morţii . Năpraznica parodie e torpilată de craniul mititel cu clop pe creştet. Te frământa trimiterea involuntară la sărmanul Yorick. Publicul rămâne în cuviincioasă aşteptare a fantei tragice şi va rezista cu greu ispitei râsului cu hohote. Groparul este doar un spărgător de severe cutume maramureşene. Andrei Dinu sporeşte magistral tentaţia cascadelor de râs, până la sufocare . Este pregnant scenic şi alaiul de rugăciune închinată Sfintei Maria , un alai grotesc, de fiinţe parcă adunate de pe gârlă. Vor fi fiind ei nostimi şi potenţial de râs, numai că ne fulgeră aducerea aminte de cele sfinte, cu Sfânta Maică a Domnului, ocrotitoare a celor slabi şi nevoiaşi. Nu prea mai e nimic de râs. Publicul se face părtaş la adevărul sacru, cu milă şi îndurare la imaginea nevolniciei. Adonis (EDUARD TRIFA) cel gingaş şi graţios, nu poate să nu stârnească duioşia, cum e el cam slab de minte. Privirea disperată trimisă către taciturnul lui ocrotitor(RAUL HOTCAŞ) este dătătoare de gânduri nu foarte curate, nu insistăm prea mult în subiectul cuplului aproape imperceptibil echivoc. Primarul(IOAN COSTIN) pare puţin cam încurcat, dar preocuparea lui supremă este comunitatea lui ca teatru .
Actorii joacă şi se joacă , ţin publicul în captivitate , cu un arsenal ingenios de sugestii scenice . În scena castingului, se ia seamă, la un moment dat, de ipostaza statuară perfectă în care Andrei Dinu, ca actor, dăinuie fără clintire. O grimasă discretă, din colţul gurii, este ca o fină aluzie că totul e un joc , o joacă nevinovată. Spectatorul zâmbeşte cu condescendenţă, dacă este un casting mai ciudat, pentru că aşa cere scenariul, aşa să fie.
Într-un scenariu cu dedicaţie lui Zorba, ritualul văduvelor bocitoare este epicentrul spiritualităţii arhaice, cu ingrediente un pic asezonate contemporan. Văduvele şturlubatice( INNA ANDRIUCA , AURORA PRODAN, WANDA FARCAŞ , DIANA PODĂREANU, RODICA DUNCA) sănătoase şi predispuse la dulci păcate ; eros şi thanatos fără complicaţii abisale. Bocitoare autentice, profesioniste. Scena se înviorează la apariţia lor. Una nu seamănă cu cealaltă , sunt toate la un loc atunci când e cazul şi fiecare după capul ei . Nimic tenebros, lugubru, terifiant. În spaţiul elenistic,cel străvechi şi cel contemporan, şi, prin extensie, în tărâmurile misterioase ale Balcanilor, morţii cu morţii viii cu viii. Occidentalii se arată cam vexaţi, în faţa ereziei hedoniste. Bun, în spaţiul scenic de acţiune galopantă, apare şi elementul occidental, o tripletă de juniori( DRAGOŞ CĂLIN, EDUARD BÎNDIU ; MIRCEA GLIGOR). Răcnetul sălbatec cu care-şi fac apariţia, un răcnet de luare în posesie, trimite inevitabil gândul la invazia totală a romanilor asupra polisurilor greceşti. Ce răcnete triumfătoare izvodite din victorii militare, din conştiinţa unei mari puteri, din apartenenţa la un regn superior ! Şi ce seducţie ulterioară ! Învingătorul s-a lăsat sedus de învinşi. Tripleta junilor şcoliţi în spirit doct şi încorsetat, îşi vor lua porţia de ademenire în Balcani, mânaţi cu har de Zorba Dionysos . Ce mai contează dacă şiretenia poporului maritim e financiar cam păguboasă pentru studenţii neiniţiaţi. Şi Zorba pierde banii, rămâne singur şi descumpănit, dar o ia mereu sisific de la capăt. Până nu va mai fi. Deloc. Până atunci, e hăt hăt departe , deocamdată preoţimea , primarul şi învăţătorul au scăpat comunitatea de sub control. Nici în călugări( DORU FÂRTE, RĂZVAN PAŞCA, ROMOK CAROL) nu mai există siguranţă, nici nu-şi fac bine apariţia că-ţi vine a râde cu lacrimi, la cum sunt de pitoreşti şi de înclinaţi către cele lumeşti. Straiele nu reuşesc să-i uniformizeze.
Meritul regizoral şi al actorilor este acela de a nu umple formal scena cu figuranţi, ci cu personaje episodice expresive şi bine conturate atitudinal .
Bubulina(INNA ANDRIUCA) este construită cu permanenţa unei aure spectrale. Ritualul nupţial al morţii femeiii nenuntite niciodată, îi însoţeşte trecerea, fără sincope. Inna Andriuca nu şarjează, se expune cu naturaleţe, în datele biografiei de conjunctură, aura spectrală nu-i inhibă energia de mişcare, e o femeie stăpână pe viaţa şi pe moartea ei. Personajul nu e centrat pe tema vieţii expirate , Inna Andriuca îşi conturează autoritar şi cu siguranţă de sine personajul .
Atalanta ( DENISA BLAG), apariţie angelică într-o lume viciată de profan. Un înger cu şorţ şi cu mătura în mână. Ochii privind stăruitor la public, un zâmbet de o rară gingăşie. Farmec misterios, nu ştii de unde vine şi ce caută îngerul ăsta de fată nu numai pe scenă, între dulăii turbaţi ai societăţii instinctuale, ci poate chiar printre noi, adulţi nărăviţi în false judecăţi orgolioase şi inflexibile. Frumoasă şi memorabilă compoziţie de rol.
Precum se vede, stratul primordialei senzualităţi se lasă dezgolit şi face loc durerii existenţiale pure. Zorba ia act de fiecare anomalie a sechelelor tribale : violenţa, viaţa frântă înainte de a fi trăită, ticăloşia ascunsă în « dreptul » celui puternic, singurătatea sfâşietoare a făpturilor vulnerabile , rânjetul plebeu în faţa făpturilor năpăstuite .
Ajungem e cale naturală la personajul emblematic , la Nebuna din Creta( SANDA SAVOLSKY) . Actriţa îşi dă măsura experienţei scenice, desigur, a măiestriei artistice fără cusur. Ceea ce face diferenţa între ademenirea de sirenă a scenei cu public şi chemarea lăuntrică a unui personaj, este, la Sanda Savolski, unda de emoţie pe care o degajă din fiecare clipă dăruită publicului ei. Pentru că Nebuna din Creta e un personaj distant faţă de lumea din care îşi face apariţia. Imploră , aşa cum poate, fără replici explicite, imploră din toată fiinţa ei, mântuirea . Se cufundă în clar-obscurul resemnării, trăieşte frica, spaima groaza, într-o spirală fără de sfârşit a suferinţei sale însingurate. Ritmul în care Nebuna din Creta face câte un ocol în spaţiul scenic, indiferentă la exhibiţiile senzoriale, este un memento, un memento avertizor. Ea, nebuna fără leac, a mers, a mers până acolo unde nu a mai putut, ca să parafrazăm proverbul cretan. Tragicul insuportabil şi alienant. Iar Sanda Savolski îşi găseşte resursele interioare ale înţelegerii profunde.
Un personaj vivant, de o subtilă frumuseţe este Magdalena( ALEXANDRA VANCI). Actriţa Alexandra Vanci, pe post de scumpă belea pe capul bietului Zorba, nu se osândeşte să se maturizeze, îi este prea de ajuns osânda adolescenţei frânte. La ce bun să pună pasul mai departe ? Împreună cu Vali Doran , Alexandra Vanci formează un fel de cuplu analog cumva cu protagoniştii din « La Strada » lui Fellini (1954). Zampano şi Gelsomina în variantă contemporană. Magdalena, la umbra tutelară a preaputernicului Zorba. Magdalena e însă blândă, infinit de blândă. Dacă în viaţa ei anterioară, de copil, a învăţat că e urât să minţi, aşa rămâne, formată în spiritul corect şi drept. Sublimă în inocenţa ei. Actriţa Alexandra Vanci are partitură dificilă şi riscantă, ea însă îşi duce rolul cu virtuozitate şi cu implicare empatică subtilă faţă de personaj.
Salba de personaje cu mintea dusă sau rămasă în încremenire, este impresionantă în scenariul semnat tot de regizor, Marcel Ţop. Consemnăm şi criza erotică a doamnei învăţătoare(AURORA PRODAN), o simplă aparenţă de creatură posedată. Paroxismul eşuează în terapie culinară, în banalitate. Nebunia sacră mitologică, cu valenţele ei destructurante, este scoasă din uz. Nu nebunii strică ordinea lucrurilor. Presiunea distructivă asupra artei şi a bucuriei simple de a trăi o fac cei ca Savas(DORIN GRIGUŢA) de care ne temem toţi să nu ţâşnească la vreun colţ de stradă. Nebunia sacră antică şi-a pierdut virtutea magică, profetică.
Din puzzle-ul propus de scenarist, putem reconstitui întregul răului contemporan, ura omului faţă de om. Zorba’s Dionysos este iniţiat. Rolul său de călăuză sapienţială este cutremurător prin intensitatea trăirii şi netrăirii de care se contaminează . Îşi parodiază propria sa condiţie, îşi pune masca de falit, de de şmecher , de escroc sentimental , de băutor neobosit, de risipitor de timp , incurabil în dorinţa lui de peregrin, de muritor rătăcitor în toate dimensiunile posibile de prospectare a Balcanilor : mentalităţi, stereotipuri, cutume decăzute în forme fără fond, clişee exportate occidentuluiui , religiozitatea adusă în derizoriu, datini idioate. Zorba a obosit, şi odată cu el, este istovit însuşi Dionysos cel energizant.
Zorba mimează cu convingere aplecarea spre păcat, în fapt e biruit de inumanitatea şi de răceala înfrigurată a vremilor pe care le trăim. Actorul VALI DORAN străluceşte în acest rol de vis. Domnia se face una cu personajul, în Zorba făurit de el, ne recunoştem în neliniştile noastre, fiecare. Vali Doran îşi programează cu ardoare funcţia de personaj catalizator al celorlaţi semeni care se perindă prin existenţa sa aventuroasă. Zorba’s Dionysos se află în contemplarea unui sfârşit de ev, în Balcani şi Europa. Nu ne rămâne decât să facem haz de necaz, în ritm de sirtakis.
Zorba, tracul Dionys, este şi al nostru. Sincretismul atent elaborat în integralitatea spectacolului, ne trimite cu fineţe o sugestie, o sugestie abia perceptibilă. La un moment dat, în ritm de sirtakis, dansatorii unduiesc în spirală… de Ciuleandră.
Virginia Paraschiv

Casa de pe graniță” – premieră de excepție la Teatrul Municipal Baia-Mare

Eugen Cojocaru

http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5659&editie=209afis Casa de pe granita Marcel Top Vali Doran

Premiera piesei Casa de pe graniță, 30 octombrie a.c., scenariul regizorului Marcel Țop, după creația omonimă a autorului polonez Slawomir Mrozec, se va înscrie printre spectacolele de referință din istoria Teatrului Municipal Baia-Mare. Se poate afirma că avem o nouă piesă, fiind nu numai o actualizare a problematicii războiului rece dintre Lagărul Bolșevic și Occident, cu nuanțare „coloristică” maramureșeană, dar el aduce, în plus, alte personaje, „încarcă” textul cu mesaje noi, inclusiv una premonitorie pentru epoca noastră, parcă scăpată de sub control, în care politicienii doar reacționează debusolați, nu rareori radical și anti-democratic. Când a trecut la realizarea proiectului, sprijinit de noul și îndrăznețul director, Radu Macrinici, criza invaziei imigranților și recentele supratensionări USA-Rusia/China încă nu erau pe „tapetul media” internațional și nu aveau cotele cvasi-apocaliptice de acum – iată cum arta de valoare își rearogă o funcție pierdută în valul mediocru de happening-uri, minimalisme și improvizații.
De fapt, acțiunea începe chiar înaintea „piesei propriu-zise”, prin actorii „strecurați” în foaier, printre spectatorii ce așteaptă intrarea în sală: tânăra Paraschiva/Alexandra Vanci, plecată la oraș să aducă cele trebuincioase, intră în dialog cu publicul, îmbrăcată ca orice fiică a Maramureșului, cu desagii grei de cumpărături pe umeri. Apare, în bubuit asurzitor de tobă, și Văsălică Dobașu/Vasile Pop, strigând să venim cu ei: sunt lucruri importante de anunțat. Imediat, prin aceasta, spectatorul se transformă dintr-un neimplicat „contemplator” extern în „parte” a acțiunii. De aceea, regizorul a ales renunțarea la clasica „separare” scenă-sală, ex-spectatorii fiind aduși pe scenă, printre decoruri, și „cooptați” direct! „Implicarea” continuă: „scena” cu „sala” reprezintă gospodăria oricărui țăran (maramureșean) și are, la loc de cinste, masa mare, din lemn masiv. Ne așteaptă Paraschiva, prietena ei, Norica/Sanda Savolszky, cu mama ei (Soacra)/Aurora Prodan, îmbiindu-ne la o sărbătoare cu cozonaci și alte bunătăți, cum stă bine oricărui bun gospodar. Invizibil, inițial, Socrul/Valeriu Doran învârte la cazanul cu țuică, „duhănește” și se cinstește, prea des, spre groaza femeilor, cu licoarea magică.
Toate bune și frumoase: ne aflăm într-un basm popular cu personaje simpatice și fericite. Oare!? Încet, ca la o mărire lentă de microscop, „fața” minunată a aparențelor se transformă într-o adevărată dramă, un carnagiu al sentimentelor și relațiilor idilice… Masca veselă a comediei face, treptat, loc celei gorgonice, tragice!
Cu o parodie spumoasă la Mărgelatu, Ginerele Sandu/Dorin Griguță își face apariția cu cei trei fii ai săi: Ghiță/Eduard Bîndiu, Nelu/Mircea Gligor și Cucu/Petru Damșa – primii doi, niște șemecheri de sat, al treilea cântă bine la acordeon, dar, cum e numele, cam „simplu” dotat la minte. Toți trei vin cu o „încărcătură” de țigări de contrabandă de la ucraineni – una din sursele principale de venit ale unei populații obișnuite să-și câștige existența în mod cinstit, cu mineritul, pământul și creșterea animalelor. Prima a dat faliment peste tot în zonă, celelalte nu mai sunt rentabile, într-o lume a supermarket-urilor cu produse proaste, dar ieftine. Ne aflăm în fața unei dramatice ciocniri între etica vechii lumi țărănești, cinstite și muncitoare până la sacrificiu, a perechii în vârstă cu fetele lor, și adaptarea celorlalți, fără scrupule, la actuala Brave New World… Am crede că acesta va fi (ar fi fost prea simplu) subiectul, dar ei nu vor fi lăsați, în noua lume globalizată, nici măcar să tranșeze în favoarea unei părți, ci vor fi spulberați de tăvălugul centralizării inuman-birocratice de la Bruxelles (cu Bucureștiul se mai aranjează omul) și gravele conflicte zonale și globale, ce nu mai țin cont de nimic!
A doua „cezură”, în idila ce se zbate pentru supraviețuire, e sosirea unei perechi de tineri emigranți sirieni − Dragoș Călin și Claudia Revan −, cu un bebeluș, ce doresc să ajungă în Germania. Creștini inimoși, ei le dau mâncare și îi ascund în pivniță, până dimineață, când îi vor duce peste graniță, în Ungaria spațiului Schengen. Altă tramă demnă de tratare, dar și aceasta e depășită de una mai mare, mai nemiloasă, ce dă o puternică notă halucinant kafkiană spectacolului imaginat de Marcel Țop: ca în Procesul micului funcționar praghez, umilit și măcinat până la anihilare de mașinăria nemilos-birocratică a imperiului habsburgic, familia Casei de pe graniță e separată, mai întâi, apoi nimicită, ca grup social armonic, de impunerea arbitrară a graniței chiar prin curtea și casa lor! În momentul adaptării, Ungaria și Austria (ia uite, tot ele și la Kafka!) nu anunțaseră reînființarea granițelor ghimpate, tăiate cu mult fast acum 25 de ani! Acest spectacol excepțional demonstrează că frontiera noului monstru birocratic trece prin inimile și sufletele oamenilor, dezmembrându-i nu numai ca familie, ci, cvasi-schizofrenic, și în interiorul lor.
Cei doi fii șmecheri se vor alătura birocraților de la centru/Bruxelles, ca polițiști, fiind în stare acum să-și lovească tatăl și să-l aresteze, atunci când acesta, într-un act disperat de demnitate recâștigată, se revoltă împotriva absurdului! Sandu apără tocmai pe Socrul său, cu care nu se înțelegea deloc, batjocorit de noii „vameși”. E un proces de subtilă și frumoasă umanizare: Dorin Griguță realizează, cu măiestrie, un rol dificil, în care trece de la un pantagruelic „Mărgelatu”, decăzut în contrabandist de țigări fără scrupule în viață, la un desperado luptând pentru ultimele rămășițe de umanitate din noi. El exclamă luminat: „Masa noastră de lemn e politică, blidele sunt politice, porcul și găinile, primarul, apele și țuica-s politice, politicienii sunt politici, până și curvele-s politice!”. Pe toți ceilalți − cu excepția fiilor trădători „bine orientați”: „Am scăpat, de-acum, de chin și sărăcie!”, jubilaseră ei − i-a trezit la revoltă moartea mamei, cauzată, absurd, de întinderea rufelor la uscat, pe sârma ghimpată din ograda ei – de unde să știe că era sub curent de înaltă tensiune!?
Antologice sunt multe scene, dintre care o menționăm pe aceea în care Emisarul European/Andrei Dinu, neamț (Germania conduce cu mână de fier destinele Europei actuale), taie sacra masă a familiei, deoarece frontiera trece prin mijlocul ei, strigând „fericit”: „Prescripțiile sunt cele mai importante în societate!”. Sau când Vameșii, noii călăi/„vameși” de suflete, nu lasă familia să ia trupul mamei – ea trecuse de cealaltă parte a „graniței” să spele − pentru înmormântare: toți cântă „Deschide ușa creștine, să venim și noi la tine…!”. La înmormântare auzim, sub formă de strigături, nostimele și emoționantele texte specifice Cimitirului Vesel de la Săpânța.
Memorabilă e și venirea Minerului-Stafie/Ioan Costin, care bântuie locurile, povestind cum lucra odată și avea de toate − simbol al vechii tradiții și bogăției pierdute a Maramureșului. Copil crescut pe aceste meleaguri, Marcel Țop mărturisește emoționat, prin forța propriului destin și suferința văzută, că Bătrânii îi au ca model pe bunicii săi, iar Minerul e tatăl său. Cei doi Vameși, simbol al omului mărunt și conformist, ajuns și el să aibă ceva putere asupra celorlalți, îi atârnă lui Sandu un ștergar de gât și-i pun o găleată în cap cu clopul pe ea − nu întâmplător, e imaginea de pe afiș, care spune: Iată „noul om” − maramureșean și european!
E un colaps, deocamdată al familiei, dar, premonitoriu, și al frumoasei idei de Europă unită: tinerii sunt mobilizați, renasc vechi uri și disensiuni, izbucnesc conflicte, mobilizare, căzuți „la datorie”… Socrul moare, ginerele nefiind lăsat să-i aducă apă și să-l îngrijească, Tatăl e ridicat de proprii săi fii, Cucu dispare și el, mobilizat, asemenea Vameșilor. Se aud avioane de luptă, ce trec, amenințătoare, deasupra lor. Doar cele două surori nu vor să plece și asistăm la alt moment remarcabil: sătule de atâta ură și absurd, repet, kafkian, ele repară masa – simbolul unității familiale, beau o țuică în cinstea asta, taie gardul ghimpat, recreând nucleul de armonie în vechea lor casă de pe graniță. Deocamdată…
FINAL: Norica, gravidă în ultima lună, naște cu ajutorul Paraschivei, care o veghează cum doarme epuizată, în pat, ținând strâns copilul în brațe – spotul unui reflector se concentrează asupra lor ca o aura divină. Mesajul e clar: femeile sunt speranța unei lumi mai liniștite, mai armonioase, împreună cu copiii, dacă îi vom educa în acest sens…
Fiecare actor, cât de „mic” ar fi rolul său, creează un personaj memorabil, tema și scenariul de excepție marcându-i profund.
Valeriu Doran umple personajul (Socrul) de „specific local”: hâtru, băutor de jinars, histrion pus mereu pe șotii, misogin, dar bun la suflet ca pita lui Dumnezeu și apărător înfocat al tradiției milenare, asemenea Aurorei Prodan (Soacra) – sunt atât de bine „rupți” din realitate,
încât e greu să-i recunoști, ca actori, după spectacol.
Despre Sandu am vorbit deja, un personaj complex și dificil, jucat cu dăruire și mare forță dramatică de Dorin Griguță, ce are bune șanse de a câștiga „premiul actorul anului”.
Sanda Savolszky în rolul Norei întrupează cu măiestrie o adevărată fiică a Maramureșului: inimoasă, dintr-o bucată, puternică, nimic n-o abate de la dorința de a-l lua pe omul drag, în care vede părțile bune, ascunse de vremurile vitregi. În ea e speranța de schimbare în bine: ea are tăria să „refacă” masa și curtea părintească, reparând, ca un bărbat, simbolul familiei și tăind sârma ghimpată a birocrației kafkiene contemporane.
Alexandra Vanci (Paraschiva) ne prezintă o altă variantă a fiicelor locului: harnică, evlavioasă, cuminte și pașnică, aparent moale, dar cu mare energie și tărie când e să-și apere, cu sora ei, Norica, tradițiile moștenite și casa părintească.
Cei doi fii șmecheri Ghiță/Eduard Bîndiu și Nelu/Mircea Gligor sunt jucați atât de autentic, încât îți vine să-i iei, uneori, la palme! Al treilea, Cucu/Petru Damșa, își împlinește cu bravură rolul, încât mă mir, după spectacol, să constat că e un tip normal, cu șarm și umor.
Emisarul european/Andrei Dinu e „neamț 100%”: el reușește un personaj de excepție, pentru care a inventat o „păsărească” specială, încât crezi că e un dialect german! Trecerile de la amabilitate la ieșirile necontrolate de grandomanie și putere, de „adonism” actualizat cu puneri pe facebook a „realizărilor” sale, convingerea în absurda birocrație inumană, specific teutonă, pe care o impune la modul kafkian, îl recomandă la premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar.
Doru Fârte interpretează sigur pe sine Vameșul 1 și Căpitanul în rezervă, concentrat, acum, la graniță. Vameșul 2/Dan Cordea creează un personaj obedient față de șefi, limfatic-batjocoritor cu „civilii”, el având și misiunea de a „traduce” păsăreasca Neamțului. Lor li s-au adăugat Jandarmii vameși: Augustin Danciu, Alexandru Szamoși, Bogdan Dimănescu, Dan Pârje.
Scenografia Ancăi Cernea e elementară, dar cu puternică încărcătură simbolic-emotivă − avem gospodăria milenară a țăranului: masa mare, două paturi, pivnița, curtea, câinele Lăbuș, capra de tăiat lemne, instalația de făcut țuică…
Regia tehnică a fost asigurată impecabil de Romok Carol, la fel luminile − Marin Codrea, și sonorizarea − Dan Prodan. Sufleur: Maria Danciu.
Pe parcursul a două ore și douăzeci de minute, regizorul și scenaristul Marcel Țop realizează un spectacol de o rară densitate dramatică, reușind o trecere subtilă și un climax bine graduat, până în final, de la comedia senină la drama existențială atât a omului, cât și a societății. Merită să fie selecționat la premiile pentru regie și scenariu, 2016 − un succes, pe deplin, meritat.

Cronica 1

Cronica 2

http://www.teatrul-azi.ro/arhiva/numarul-4-5-62015

Cronica aparuta in revista „Teatrul Azi”purtand semnatura criticului de teatru Doru Mares (premiul Uniter 2015 pt.critica de teatru) Titlu complet „Visul de la Vama Veche” (pe scena teatrului de la Constanta)

 

IMG_1680

Afis Woyzeck netWoyzeck a la Oas cronica spectacolului aparuta in ziarul Adevarul

http://adevarul.ro/cultura/teatru/foto-woyzeck-oas-1_53032da0c7b855ff5671a9da/index.html

De ce oşenii sunt mai agresivi decât alţi locuitori din Romania? Este întrebarea de la care pornea antropologul Nicoară Mihali într-un recent grupaj de articole din revista „Cultura”. S-ar zice că predilecţia de a rezolva tranşant lucrurile (cu ajutorul cuţitului, de exemplu) nu e o întrebare care să-l preocupe doar pe Nicoară Mihali, ci şi pe regizorul Marcel Ţop. De acelasi autor.Căci punctul de plecare al articolului menţionat se potriveşte mănuşă şi celor două spectacole ale sale, „Butoiul cu praf şi pulbere“ de Dejan Dukovski, la Teatrul Municipal Baia Mare, şi recentul „Woyzeck Transylvania“, după Georg Büchner, la Teatrul de Nord Satu Mare. Doar că răspunsul la întrebarea iniţială se formulează într-un limbaj diferit. Marcel Ţop se adânceşte într-un studiu antropologic al zonei Oaşului cu mijloace teatrale. Două sunt temele care susţin analiza sa în cele două spectacole: amintita predilecţie către impulsivitate a locuitorilor din Nord şi oful plecării printre străini graţie constrângerilor economice. O problemă – ştim cu toţii -, smulsă din realităţile zonei, dar şi ale ţării. Dacă „Butoiul cu praf şi pulbere“, scris de autorul macedonean contemporan, se plia perfect pe intenţiile regizorului, opţiunea lui Marcel Ţop pentru „Woyzeck“, un titlu „de repertoriu”, se datorează probabil structurii laxe, deci permisive a piesei neterminate a lui Büchner. Clasicul text-pretext din marea dramaturgie a lumii, pe care regizorul a pus ochii de data aceasta, se explică pesemne prin crima de la sfârşit.

Bocet din spectacolul Woyzeck Transylvania-interpreta Maria Tripon

Probabil nu întâmplător, punctele de continuitate cu spectacolul precedent se înscriu într-o tradiţie născută chiar la începutul teatrului românesc. Este vorba de adaptările şi localizările după marile piese din dramaturgia lumii în care autorii (Alecsandri, de pildă) schimbau numele personajelor cu unele româneşti. Mai mult, adăugau spectacolului chiar mici detalii care-l făceau să pară mulat pe realitatea românească. „Oldies, but goldies“, dacă ne referim la tehnici teatrale, căci la ea recurge, după o sută cincizeci de ani, şi regizorul Marcel Ţop. Personajul principal devine Isidor al Woyzeckului (nume care sună pe cât de ilar, pe atât de halucinant) iar ofiţerii (extrem caricaturizaţi) stau mărturie pentru stratificarea multietnică a zonei. Unul este austriac, unul maghiar şi altul român. Chiar prietenul drag al lui Woyzeck, Andras (Andrei Stan), alături de care personajul principal dă la coasă umăr la umăr, stă mărturie asupra acestei realităţi. În partea a doua, culoarea regiunii se va completa şi cu extracte (savuroase, ca totdeauna) din patrimoniul cultural rom. Dacă mai punem la socoteală că întregul text se rosteşte în dulcele grai oşenesc, de un farmec indiscutabil, şi că momentul climax al conflictului se profilează printr-o colecţie de mascaţi încarnând vocile interioare ce induc gândul crimei, avem o paletă cât se poate de etno, de picantă şi de colorată a zonei. Localizarea se produce, la fel ca şi în precedentul spectacol de la Baia Mare, mai ales prin intervenţia, pe parcursul întregului discurs artistic, a solistei de muzică populară Maria Tripon în chip de rapsod de ţâpurituri, acompaniată de un întreg taraf. Spectacolul capătă astfel o sonoritate inconfundabilă, încă de la început, graţie generosului extratext care ilustrează nunta lui Woyzeck cu Marie. Bogăţia obiectelor de vestimentaţie, mai ales ale celor de pus pe cap, de o frumuseţe particulară în zona Oaşului, întregeşte amintitul studiu antropologic. Cu pilde sapienţiale, ba chiar cu alură de poveste pe alocuri, rezultatul va fi un spectacol eclectic, care abundă în muzică populară şi dansuri, unde unitatea stilistică pare să fi rămas o amintire înceţoşată din vârsta de aur a teatrului clasic. Piesa „Woyzeck în Transilvania“, inspirată de Georg Büchner, în regia lui Marcel Ţop (Foto: Cristian Gatina) E imposibil să nu recunoşti şi să nu apreciezi naturaleţea 100% cu care cântăreaţa îşi spune replicile.Balansul între temele serioase, grave, propuse de piesa lui Büchner şi desele momente de amuzament, fie că sunt ţâpurituri, fie caricaturi teatrale, va însoţi, de altfel, întregul discurs.Jucate cu aplomb şi multă participare (trăsături nu neapărat sinonime şi cu fineţea) de Radu Botar în rolul comandantului neamţ, inept, dar energic, de Tibor Székely în rolul cupid-lascivului beţiv ofiţer maghiar şi de Dorin C. Zachei ca ofiţer român, momentele de interacţiune a lui Woyzeck cu lumea părăsesc tragicul depersonalizării din montările clasice. Dacă în textul lui Büchner coliziunea cu societatea mutila fiinţa, în „Woyzeck Transylvania“, regizorul pare interesat mai ales de potenţialul său comic. Atât ofiţerii cât şi doctorii (Vasile Blaga, Vlad Mureşan, Cristian Iorga) alcătuiesc o lume a bărbaţilor, pe cât de primitivi pe atât de grobieni, cu o structură ierarhizată, cu conflicte stupide şi ridicole manifestări ale puterii, unde totul se rezolvă, se disturbă şi iar se rezolvă prin băutură. Piesa „Woyzeck în Transilvania“, inspirată de Georg Büchner, în regia lui Marcel Ţop (Foto: Cristian Gatina) Dincolo de frumuseţea costumelor (Anca Cernea), de înălţimea sonorităţilor, de ingredientele comice răspândite în tot spectacolul, Marcel Ţop alege să construiască, din patru piloni, faţa cealaltă, mult mai puţin zgomotoasă, a omeniei. Cei patru sunt Woyzeck, Marie, ţiganca mută, plină de înţelepciune, graţie şi bunătate (Ioana Cheregi frumoasă, cu o prezenţă de scenă ce ia ochii) şi un personaj mut, dostoievskian, Nebunul umilit ‒ spre distracţia întregii urbe ‒, de oricine s-ar simţi puternicul zilei. Acesta este personajul care dă o adâncime nevăzută spectacolului, în interpretarea memorabilă a lui Valeriu Doran, un fel de piatră pură a expresivităţii scenice. Simbol al bunătăţii, milei şi toleranţei, bătrânul cu părul şi barba albe (lista conotaţiilor e deschisă), rosteşte, din când în când, pilde biblice, cu voce sapienţială, legănând în tăcere pruncul Mariei.Greu pentru protagonist să evolueze şi mai ales să-şi păstreze continuitatea stilistică între cele două direcţii ale spectacolului propuse de regizor: caricatură şi dramă! Cu atât mai remacabilă este performanţa lui Sorin Oros în rolul lui Woyzeck, personajul forţat să se adapteze unei realităţi citadine ostile, neliniştitoare, în care se simte pierdut. Cu statură dreaptă şi mişcări încete, cu voce penetrantă, actorul îşi păstrează alura demnă pe tot parcursul montării. Linia dreaptă a caracterului său puternic se frânge, tăcut, bărbăteşte, graţie loviturilor primite. Piesa „Woyzeck în Transilvania“, inspirată de Georg Büchner, în regia lui Marcel Ţop (Foto: Cristian Gatina) În Marie, Lidia Cuteanu are adâncimi imprevizibile, prezenţă de scenă şi firescul unui personaj deloc livresc. Mai întâi o formă pe care o modelează ceilalţi şi convenţiile lor sociale – femeia trebuie să facă ceea ce se aşteaptă de la ea să facă ‒, soţia se alătură celor ce râd de cel pe nedrept umilit. Mai apoi, interpreta lasă să se presimtă pulsiunile marietale contradictorii ale personajului, dar şi blândeţea faţă de Woyzeck, neostoită de niciun adulter. Credibilă când Marie nu-şi poate stăpâni încântarea în faţa hainelor primite în dar de la maior (opţiunea scenografei pentru veşmintele suple şi graţioase este de lăudat), firească în reacţia de măgulire-atracţie-respingere faţă de ţanţoşul amant, Lidia Cuteanu va rămâne convingătoare până în ultima clipă.
Bocet final din spectacolul Woyzeck Transylvania-voce,Maria Tripon-https://www.youtube.com/watch?v=O1SWxJGwNMA
Premiera spectacolului „Woyzeck Transylvania“ a avut loc pe 24 ianuarie, ziua în care s-au sărbătorit patruzeci şi cinci de ani de la înfiinţarea Secţiei române a Teatrului de Nord Satu Mare. O aniversare caldă în care, cel puţin pentru un timp, rolul amfitrionului l-a jucat Pavel Bartoş, actor care şi-a început cariera în acest teatru. Diplome, emoţii, flori, amintiri ale celor ce au pus umărul la frumuseţea pe care o aduce scena. O adevărată sărbătoare!

Citeste mai mult: adev.ro/n16swo

„Un fapt  e definitiv hotarat ,atat cat voi lucra ca regizor ,voi cauta drumuri nebatatorite, chiar daca risc sa pierd din lauri”
Gyorgy Harag, regizor
           Tânărul regizor Marcel Țop este un nume care contează în teatrul contemporan românesc. În primul rând, prin talent, apoi, prin diversitatea mijloacelor și temelor abordate. Când șocant și virulent, ca în „Natural Born Fuckers”, „God” sau „Edmond”, când languros, decadent și voluptuos, ca în „Valmont”, când cinic, ironic și baroc, ca în „Deformații”, Marcel Țop nu se repetă niciodată. Cel puțin pînă acum.Tânărul regizor a fost acum invitat să monteze la Teatrul Alekton-Imeras din Atena. Și nu orice, ci „Hamlet”. Crema dramaturgiei universale. Premiera va avea loc pe 30 noiembrie.

Povestea desfășurată în ambianță „consumerist-fantastică”, are loc, în viziunea regizorului român, într-o lume care își ascunde „putreziciunea” sub o strălucire de zăpadă. Înainte de momentul întâlnirii cu duhul tatălui, de fapt, cu „adevărul dezgropat”, Hamlet apare ca un prinț spilcuit, sceptic și cool. După apariția fantomei, va renunța, treptat, la tot pentru a deveni un „inițiat care se tăvălește în cenușa tatălui său, suferind de durerea lumii, de lipsa adevărurilor, de lipsa unei logici fundamentale, de bun-simț, în Danemarca lui, care e și a noastră, cea mai aprigă și pestilențială dintre dureri, durerea fără antidot ce, paradoxal, provoacă dependență. Hamlet suferă de durerea lucidității, a conștiinței că lumea în care trăiești și din care faci parte este iremediabil bolnavă. Cel care suferă de ea vrea imposibilul: să afle cauza și efectul acestei boli și să o vindece. Fără acest gen de nebunie exemplară, urmată de câțiva de-a lungul timpului, probabil am fi trăit într-o lume populată în exclusivitate de minciună și iluzii ieftine în care ne-am fi canibalizat reciproc precum maimuțele” (Marcel Țop).

Astfel că moartea tatălui nu este, pentru Hamlet, altceva decât o provocare majoră care declanșează scandalul existențial ca o explozie în lanț. În urma sa, el va deveni un kamikadze care sacrifică tot pentru o noțiune abstractă, Adevărul, pe care „până în final nici măcar nu îl amușină. Mai trist, mai tragic și ridicol e că își dă seama de asta”, în viziunea regizorului.

Creatorul român al spectacolului percepe textul lui Shakespeare ca pe o „tragicomedie a lucidității profunde, care ucide pentru că atacă umanul în esența lui, Iluzia, Odihna, Somnul și ne arată ce se întâmplă cu cei ce vor să destrame aceste convenții care salvează probabil omul de la sinucidere”.

Pe Claudius Marcel Țop îl construiește ca „un satir pragmatic, prototipul politicianului de succes, bon-viveur, monden, decrepit, libidinos, omul cu bani, lipsit de scrupule, care consideră fratricidul ceva firesc atât timp cât servește intereselor partidului, într-un cuvânt, ceea ce numim noi azi, unii cu scârbă, alții cu invidie, un om de succes”. Partenera sa, Gertrude, arată ca o femeie prin excelență transparentă, de o inocență decrepită, o Marilyn Monroe bătrână care nu realizează că a îmbătrânit. „Ea nu știe că Marylin Monroe-urilor le stă bine sinuciderea, nu bătrânețea”. Vicleanul Polonius va fi un contabil, o mașină de încasat și la propriu și la figurat, care încasează și o încasează, o casă de marcat ambulantă, o bancă de economii și date pe două picioare, dar și un mare lingău. Cât despre Horatio, acesta „nu este nici pe departe un holtei chelios, inexpresiv și mediocru cu rol de conductor, așa cum l-au prezentat numeroase montări”. În viziunea regizorului, Horatio e mai degrabă un tânăr de douăzeci de ani, frumos, inteligent, strălucitor, un Hamlet liniștit, aproape de Scipio din „Caligula” lui Camus. În șirul personajelor urmează Rosencrantz și Guildenstern, proști, indiscreți, turnători, dar adorabili.

Confruntat cu toată această galerie, Hamlet, șoarecele de bibliotecă, devine un șobolan feroce, care caută cărți și dezgroapă cadavre în gunoaiele unui Elsinore consumist.

Preluat din revista Cultura

Publicat de Cristina Rusiecki

„La Nottara, Alexandru Repan mai are o data sansa de a juca „Regele moare”fara sa joace „Regele moare”.Piesa lui Ronald Harwood, dramaturg si scenarist englez de faima (autorul scenariului la filmul lui Polanski, Pianistul, castigator al Oscarului si Palme D’Or).Spectacolul este o frumoasa metafora a artei teatrului, pe care ne-o serveste cu generozitate regizorul Marcel Top.Desigur, centrul povestii este cabinierul, Norman, intr-o admirabila interpretare, plina de nuante si de ritm, a lui Sorin Cocis.Numai ca si acest centru graviteaza ,daca asa ceva se poate concepe (in fizica nu, in arta da) in jurul marelui om, Actorul, Sir.Alexandru Repan, este, pe rand, invins si invingator, seducator, ridicol…Rolul cabotinului batran, aureolat, in mintea sa, de o cariera stralucita, este imbracat manusa de Alexandru Repan, intr-una dintre cele mai bune aparitii ale sale din ultimul timp.Relatia dintre actorul-vedeta si cabinierul sau, pare una ambigua, un alt regizor ar putea sa presupuna o relatie homosexuala intre ei…Fara a recurge la „subtilitati”evidente, Marcel Top a construit un spectacol foarte viu, care are ritm si farmec, un fel de poveste despre teatru care, poate, i-ar fi placut unui Charlie Chaplin.Lady, companioana lui Sir, in viata ca si pe scena, in interpretarea Victoriei Cocias, este un personaj cand absent, cand atent la hachitele vedetei, incercand sa-si traiasca singur (a) o viata pe care oricum i-a sacrificat-o marelui om.Ceea ce atrage la acest spectacol este o anume naturalete (din ce in ce mai rara) pe care o intalnesti la actorii experimentati, atunci cand sunt bine condusi.Un fel de viata, nu reprodusa, ci creata, acolo, pe scena, in fata spectatorilor.”

Artiştii altfel

de Cristina MODREANU |

Ei sunt altfel (Razvan Mazilu, Marcel Top). Asta e ceea ce-i uneşte. Aduc versurile pe scenă într-o vreme când nimănui nu-i mai trece prin cap să citească poezii, dansează pe gratis ca să strângă bani pentru copiii talentaţi, construiesc în văzul tuturor celor obişnuiţi să vadă numai ruine. Existenţa lor e un semn de sănătate a lumii spectacolului de la noi. Au început prin a fi marginali, dar se află azi în centrul scenei româneşti.

La Green Hours se spun versuri

Marţi seară, la Green Hours, locul unde a început mişcarea teatrală underground din România, la început firavă, acum din ce în ce mai puternică (producţiile fiind atât de multe încât singura zi de teatru din săptămână s-a multiplicat cu trei), a ieşit la public un spectacol atipic, „Deformaţii”. Imaginaţia debordantă, uneori semănând cu o junglă nedefrişată (cu frumuseţea, dar şi cu capcanele ei) a regizorului Marcel Ţop a creat „rama” pentru o selecţie din versurile poeţilor români contemporani.

E vorba de „valul trendy” de tineri poeţi, aceia care sunt vârfurile valorice şi de imagine ale generaţiei, o generaţie activă, militantă, idealistă, care a lăsat pe locul doi propria afirmare pentru a se implica în proiecte menite să atragă atenţia asupra literaturii de azi. Textele semnate de Mitoş Micleuşanu, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa sunt legate într-un scenariu lax, lipite uneori prin intersectarea voită a actorilor în scenă, alteori prin imagini filmate sau fragmente din videoclipuri şi filme. Actorii au misiunea cea mai grea fiindcă ei nu se pot baza pe structura unor personaje, aşa încât trebuie să-şi inventeze un suport potrivit pentru viziunile poeţilor al căror glas devin.

Spectacolul are multe scene reuşite, iar cele cu adevărat paradoxale sunt acelea care amestecă figuri urbane, uşor identificabile în jurul nostru, cu acea sensibilitate profund rănită caracteristică tuturor poemelor alese. Doi tineri foarte trendy, a căror replică laitmotiv este „it’s like wow!” sunt martorii unei sinucideri, iar faptul că văd căderea bătrânului lor vecin de la balcon îi tulbură într-un fel care îi surprinde şi pe ei şi pe noi.

La fel, un băiat dur, de cartier, primeşte de la iubita lui vestea că ea aparţine altui bărbat, iar tăcerea lui te mişcă mai mult decât orice cuvânt. De altfel, e impresionantă maturitatea tânărului actor Tudor Aaron Istodor, care ştie să ţină publicul „în mână”, controlându-l în asemenea măsură încât în anumite momente în care el tace nimeni nu mai răsuflă. Actorul trece uşor şi credibil de la un personaj la altul, cu o flexibilitate ce aminteşte de Florin Piersic jr. în Sex, Drugs & Rock’n Roll, (jucat cu câţiva ani în urmă în acelaşi loc) şi cu o siguranţă venită mai mult din talentul său cert, decât din experienţe similare.

Cu un titlu ales astfel încât să contrarieze şi să spună ceva despre tipologia „băieţilor răi”, mesageri ai unei revolte ce se poate detecta la mai toţi tinerii artişti din România de azi (revoltă exprimată în critici sociale dure şi în ironia sesizabilă la mai toate nivelurile creaţiei) şi cu o „coloană sonoră” având acelaşi mesaj, „Deformaţii” poate fi considerat un spectacol reprezentativ pentru scena românească contemporana- underground de azi. Şi o dovadă că ea merită să existe.

Testul confirmarii(VALENTIN DUMITRESCU)

Edmond de David Mamet
Traducerea: Marcel Top
Scenografia: Anca Cernea
Regia: Marcel Top
Teatrul de Comedie stagiunea 2007-2008, director George Mihaita, distins cu Premiul pentru cel mai bun spectacol in cadrul Galei Comedia tine la tineri

Maria Dinulescu in rolul Pip Show Girl-Edmond de David Mamet regia Marcel Top la Teatrul de Comedie

Un spectacol de tinuta este montarea piesei Edmond a americanului David Mamet e, în viziunea lui Marcel Top, un discurs teatral generos nu doar prin stapanirea unor varii strategii regizorale si coerenta trupei angajate, în egala masura prin dialogul subtil dintre imaginar si realitate, în consens cu disponibilitatile spatiului de joc. Este povestea unui om fara calitati, nu întamplator chiar unul dintre spectatori, sau aidoma lor în acest spectacol de studio, „ales“ pentru o experienta simbolica în întelesul ei universal, cu toate întruchiparile ce-i însotesc ratacirea într-o lume a inconsistentei. Desenul alert, concentrarea, taietura de bijutier a scenelor într-un joc de puzzle, în care fiecare „piesa“ e relevabila în geometria întregului constituie marca de autor a acestui regizor. Veritabil profesionist, Marcel Top se apleaca atent asupra detaliului, fara sa ignore o clipa sensul mesajului nicicand afisat, spus, ci plasmuit în toata încarcatura sa dramatica structurata muzical. De altfel, alaturi de interpretii dirijati spre un joc strain deopotriva de retorica la moda si de gestul gratuit cu pretentii, ilustratia muzicala – dar si scenografia functionala si sugestiva a Ancai Cernea -, relationeaza în mod exemplar în actul comunicarii.

Pentru ca actualitatea a ajuns subiect de discutii mondene, aceasta istorie angajand tipologii si conjuncturi prea putin familiare ne apare, în viziunea unui artist cultivat (talentul inclus), drept una dintre marturiile de substanta despre conditia umana în noul ev. Peripetiile eroului pogorat în infernul unui spatiu crepuscular de dincoace sau de dincolo de conventiile cotidianului ce pot fi ale oricaruia din noi, sunt ingenios construite pe motivul teatrului în teatru, polimorfismul „mastilor“ accentuand tenta de mister ce traverseaza trama. Aproape toti actorii întruchipeaza personaje contrastive, parcurgand o gama larga a mijloacelor de expresie precum Toma Danila, Iulia Lumanare sau Catalin Babliuc. Sunt ipostazele unui targ al desertaciunilor, materializate de profesionisti demni de toata atentia. Interpretul eroului central, Edmond, de asemenea, prin traseul de la prezenta neutra, de grad zero, la evolutia pe drumul calvarului – Radu Iacoban. Se cuvin a fi consemnate, pe acelasi plan, contributiile lui Mihai Marinescu, Maria Dinulescu, Marilena Botin, Constantin Dita, cu totii de cea mai buna factura. Spectacolul montat în productie proprie de Marcel Top împreuna cu partenerii sai va face cariera pe afisul oricarui teatru bucurestean si nu numai.

de Monica Andronescu

-cronica preluata din ziarul „Adevarul”

   În spectacolul „Butoiul cu praf şi pulbere“ al Teatrului Municipal din Baia Mare, regizorul Marcel Ţop propune o combinaţie incandescentă de umor şi dramă. Unul dintre numele cunoscute în rândul regizorilor tineri, Marcel Ţop s-a remarcat în primul rând pentru spectacolele de tip underground – „Deformaţii”, de la Teatrul Luni de la Green Hours, fiind printre cele mai cunoscute. Experienţa lui nu se opreşte însă aici, iar „Edmond” – pentru care a primit şi premiul Galei „Comedia ţine la TINEri” – şi „Amadeus” de la Opera Naţională din Bucureşti sunt o dovadă în acest sens.

Cea mai recentă montare, „Butoiul cu praf şi pulbere”, de la Teatrul Municipal din Baia Mare, unde regizorul şi-a început, de altfel, cariera, în urmă cu câţiva ani, propune o interesantă variantă a textului lui Dejan . Interesantă, în primul rând pentru că Marcel Ţop adaptează povestea şi personajele (cu nume cu tot) ale autorului macedonean la lumea Maramureşului românesc, iar spectacolul este tradus şi se joacă „în grai maramureşean”. Patimi şi muzică live.  O lume a extremelor, în care se trăieşte şi se moare cu aceeaşi patimă, cu o plăcere neîmblânzită şi ne-civilizată, o lume greu de înţeles, care trăieşte după legile ei – totul este creat de regizor pe scenă cu o atenţie la detaliu, care uneori frizează documentarul. Iar farmecul montării de la Baia Mare, dincolo de interpretarea surprinzătoare a unei trupe remarcabile de actori (pe care îi admiram în urmă cu câţiva ani în „Portugalia” sau în „Caligula” lui Victor Ioan Frunză), constă tocmai în această minuţioasă reproducere a atmosferei Maramureşului. Şi, ceea ce este cel mai important, nu doar în structura de suprafaţă, ci bine asumată la toate nivelurile.

Scenografia Ancăi Cernea, destul de simplă şi schematică, dar bine adaptată fiecărui episod în parte, îi permite regizorului să se joace cu planurile multiple ale textului şi să-l transforme, dintr-o suită de întâmplări, într-o poveste unitară al cărei personaj principal rămâne de la început până la sfârşit felul de a fi (a se citi „patima”) al omului din acest capăt de lume.

Fiecare personaj, aşa cum este construit pe scenă, de la unchiul Dumitru şi până la Sabău şi de la Petruţ la Maria, cu toţii sunt doar reprezentări tipice ale unor prototipuri, cu toţii desfac mecanismele lumii căreia îi aparţin şi o recompun la loc în faţa spectatorului, lăsându-l să-i ghicească din taine. Mai multe fire narative se întâlnesc în spectacolul de pe scena Teatrului Municipal din Baia Mare, mai multe poveşti se intersectează, toate conducând însă în aceeaşi direcţie. Un bărbat îşi ucide amicul de-o viaţă când află că s-a culcat cu nevasta lui, un altul pleacă în lume să facă bani şi se întoarce după ani întregi cu un tatuaj cu numele iubitei pe burtă, în dar pentru ea. Un tânăr ucide cu sânge rece doi bărbaţi care vor să-i violeze iubita, după ce cântă pătimaş „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!”, apoi evadează din închisoare şi moare de frig pe vaporul spre America… Destinele se amestecă, iar intenţia regizorului este clară în acest sens, pentru că-şi distribuie actorii în roluri duble şi triple, urmărind ca în prim-plan să iasă poveştile şi tipologiile. Iar meritul lui este că, în acest fel, nu-şi depersonalizează personajele, ci dimpotrivă. Patriotism cu gust de sarmale. Scenele sunt puternice atât ca impact vizual, cât şi emoţional, iar muzica live care le însoţeşte – grupul de muzicanţi fiind condus de celebrul Marinel Petreuş – adânceşte şi dă contur mai puternic lumii construite. Început într-o notă tenebroasă – o cârciumă de sat din Maramureş în care doi bărbaţi îşi dispută amintirile şi suferinţele – spectacolul merge o vreme pe acest ton „monocrom”, pentru ca, din scena a doua, universul să se extindă, cuprinzând toate nuanţele vieţii şi ale morţii, cu un umor care aminteşte nu o dată de Kusturica. Lăutarii care-i însoţesc pe proaspăt îmbogăţiţi, scena de la hotelul de lux din America, unde Sabău cheltuieşte banii mătuşii şi plânge după sarmalele de acasă, ţinut ca-n cuşcă în faţa unei plasme, cu majordom şi băuturi scumpe; scena din parc în care tânărul Viorel le cântă cu patimă melodii patriotice golanilor care vor să-i violeze iubita sau cea din autobuzul care aduce repatriaţii din Franţa – toate sunt frânturi de existenţă a căror sevă regia o exploatează la maximum, păstrând în cele mai multe dintre ele balanţa dintre comic şi tragic. Florin Călbăjos şi Valeriu Doran, pe scena Teatrului Municipal din Baia Mare Remarcabili sunt toţi cei trei actori debutanţi, Florin Călbăjos, George Dometi şi Andrei Brădean, care jonglează frumos cu nuanţele textului şi ale personajelor, şi remarcabilă este, de asemenea, prestaţia actoricească a lui Petru Mârza, în rolul lui Sabău, cu atât mai mult cu cât interpretul nu este actor profesionist.

Doi moroseni in actiune-Dorin Griguta si Mache alias Ursus Welles-regia Marcel Top

Dorin si Mache alias Ursus Wells-doi moroseni in actiune-regia Marcel Top-Teatrul Municipal Baia Mare
„Dumnezeul de a doua zi” – Teatrul de Comedie
„Premiantii” la rampa!

Foto: Tomoaki Minoda
 E-MAIL      PRINT      RSS      SHARE       MĂRIME TEXT
4066 VIZUALIZARI | COMENTARII  6

Consecvent proiectelor sale de a sustine dramaturgia autohtona, si pe tinerii actori si regizori, Teatrul de Comedie propune un spectacol al premiantilor. „Dumnezeul de a doua zi” este piesa lui Cornel Mimi Branescu, castigatoare a marelui premiu in 2006 la „festCo”, sectiunea „Concursul de comedie romaneasca”, iar regizorul Marcel Top, in acelasi an, s-a remarcat in cadrul proiectului „Comedia tine la TINEri” cu „Edmond”, care a obtinut premiul pentru cel mai bun spectacol. Cei doi se intalnesc acum pentru un spectacol incadrat repertoriului stabil al Teatrului de Comedie.
In urma cu trei stagiuni descopeream la Teatrul „Nottara” un dramaturg, pe actorul Cornel Mimi Branescu, „Bigudiuri” fiind piesa care il lansa ca scriitor original, bun cunoscator al regulilor dramaturgiei. Il regasim acum la Teatrul de Comedie, cu „Dumnezeul de a doua zi”, piesa premiata, o tragi-comedie care foloseste motivat limbajul generatiei „cool”, fiindu-i dedicata. Este o piesa in doua personaje, El si Ea, doi tineri victime ale realitatii noastre „detestabile” care le spulbera idealurile. si prin aceasta piesa, Cornel Mimi Branescu isi consolideaza originalitatea scrierilor sale. El si Ea sunt personaje infrante de o societate mizera, care nu intra in relatie scenica, fiecare povestindu-si doar colorat ca limbaj, in lungi monologuri, istoria nefericita a existentei personale.

S-au cunoscut intamplator, s-au indragostit, dar iubirea lor intr-un apartament de bloc ceausist a fost sufocata de o alta „iubire de batranete” intre mama ei si tatal lui. Parintii au navalit peste ei, generatiile s-au confruntat, iar ea a trecut in nefiinta. Nunta visata de ea se petrece pe alt taram, dar si acolo „ingerii” participanti la eveniment sunt ingeri de mahala. Textul, pe langa cinismul la adresa societatii, lumii in care traim, are strecurata si o poezie sensibila, scrierea trece usor de la realitate spre fantastic. „Dumnezeul de a doua zi” propune un gen  original, „teatru poveste”, care ridica probleme dificile interpretarii sale. Dramaturgul a avut sansa intalnirii cu o echipa de interpreti, ce ii ilustreaza subtil, emotionant sensurile scrierii.
Regizorul Marcel Top ajutat inspirat de scenografa Anca Cernea a redimensionat spatiul neconventional al salii Studio. Viziunea regizorala are coerenta, descifreaza teatral tensionant fiecare monolog, hazul de necaz fiind nota dominanta. De la bun inceput, discret se sugereaza printr-un val ce desparte doua spatii de joc, ca sunt in lumi diferite cei doi tineri. Dornic sa impresioneze prin vizualizare, regizorul, e drept, a incarcat fortat cu proiectii prea lungi prima scena, cat si finalul prin insistenta pe manifestarile ingerilor nuntasi. Cu atentie, regizorul Marcel Top i-a indrumat insa, pe cei doi actori de exceptie pentru a infaptui o fina radiografiere a unei realitati aflata in suferinta instabilitatii sociale. Delia Seceleanu este de nerecunoscut in aceasta partitura complexa, dezvoltata pe muchia de cutit dintre tragic si comic. Cu un look schimbat, fermecator, actrita devine femeia resemnata,
care si-a gasit dragostea, dar bucuria a fost de scurta durata, pentru ca mizeria celor din jur i-a furat fericirea. Nuantele, expresiile, trairile interioare, lacrima si rasul, se imbina in interpretarea cu adevarat stralucita a acestei tinere actrite. Delia Seceleanu investeste mult suflet si sensibilitate in acest personaj nefericit dar increzator in dragoste, al carui destin pare rupt din cenusia noastra actualitate. Actrita sustine, prin acest rol lucrat migalos, cu atentie la accentele comice si cele dramatice, un examen reusit de maturitate artistica, mai ales ca il are drept partener pe Claudiu Bleont, actor cu o bogata experienta. In rolul barbatului revoltat pe mizeria vietii, intalnim un alt Claudiu Bleont. Actorul iese din nota interpretarii cunoscute in evolutia sa, se adapteaza spatiului neconventional si sustine o relatie interactiva cu spectatorii, intensa. Povesteste cu sensibilitate, dar si manie dramele, uneori aparent comice, prin care a trecut barbatul in cautarea fericirii greu de gasit astazi. Personajul sau este construit cu forta dramatica, uneori prea exploziva verbal pentru un spatiu de joc restrans, dar credibil prin firescul expresiilor abordate.
„Dumnezeul de a doua zi” este un spectacol reusit, ce merita a fi vizionat pentru ca vorbeste despre noi cei de astazi, despre tinerii ce se lupta cu disperare sa infranga mentalitatile unei realitati macinate de neimpliniri. Spectacolul sustine proiectul Teatrului de Comedie de stimulare a dramaturgiei noastre. In conformitate cu acelasi proiect, a avut loc, recent, si premiera „Clinica” de Adrian Lustig, un spectacol insa, discutabil pe care il vom comenta intr-unul din numerele viitoare ale suplimentului.

ileana.lucaciu@romanialibera.ro

VOTEAZA ARTICOLUL

5/5
31 voturi