Sari navigarea

Tag Archives: zorba teatrul baia mare

zorbas-finalSIRTAKIS, UNDUIREA ÎN SPIRALĂ de… CIULEANDRĂ

cronica semnata de catre Virginia Paraschiv, critic literar, publicist, Facultatea de Filologie-Universitatea Bucuresti

http://centruldepromovareaculturiibaia-mare.hopernicus.falezedepiatra.net/2016/12/06/sirtakis-unduirea-in-spirala-de-ciuleandra/

Premiera Zorba’s Dionysos s-a jucat la noi, la Baia Mare cu casa inchisa . Intuiţia şi concepţia regizorală ale regizorului Marcel Ţop, şi-au găsit un public cald şi prietenos, dar mai ales un public avizat. După aplauzele frenetice din final, se cuvine să gândim spectacolul dinspre impactul emoţional şi spiritual al publicului spectator. Aşa este frumos şi drept, publicul s-a dovedit a avea o receptare pe măsura provocării făurarilor de spectacol . Umorul năucitor pune spectatorul la trudită încercare. Dai să râzi , să râzi cu poftă, să te distrezi carevasăzică. Din râsul năvalnic, sănătos, spectatorul rămâne priponit într-un chicot scurt şi parcă vinovat . Dacă te porneşti la râs, pierzi firul acţiunii delirante şi aduci spectacolul în deriziune. De exemplu, apariţia Străinei (CORINA MARCHIŞ) , fix la împărţeala colivei şi amintirilor, e de căpiere, concurenţa îndoliată nu e deloc ospitalieră cu intrusa. Rafalele de invective declanşează clipe de umor apocaliptic, inevitabil dai să râzi cu lacrimi. După trecerea la acţiune , nici nu ştii dacă străina a scăpat cumva doar chelfănită, sau dacă va fi primit şi ritualica piatră în cap. Scena nu se vede, nu se aude. Îţi cam trece pofta de râs. Urmărim şi un gropar pur sânge, Iancsi (ANDREI DINU). Acesta-şi debitează monologul sapienţial fix cum îl taie capul, printre alte năzdrăvane închipuiri, ţine şi o lecţie despre murire voluntară. Toate bune şi frumoase, logoreea savuroasă este exprimată cu umor. Să mori de râs, nu alta. . Praful se alege de mitul dacului măreţ şi temerar în faţa morţii . Năpraznica parodie e torpilată de craniul mititel cu clop pe creştet. Te frământa trimiterea involuntară la sărmanul Yorick. Publicul rămâne în cuviincioasă aşteptare a fantei tragice şi va rezista cu greu ispitei râsului cu hohote. Groparul este doar un spărgător de severe cutume maramureşene. Andrei Dinu sporeşte magistral tentaţia cascadelor de râs, până la sufocare . Este pregnant scenic şi alaiul de rugăciune închinată Sfintei Maria , un alai grotesc, de fiinţe parcă adunate de pe gârlă. Vor fi fiind ei nostimi şi potenţial de râs, numai că ne fulgeră aducerea aminte de cele sfinte, cu Sfânta Maică a Domnului, ocrotitoare a celor slabi şi nevoiaşi. Nu prea mai e nimic de râs. Publicul se face părtaş la adevărul sacru, cu milă şi îndurare la imaginea nevolniciei. Adonis (EDUARD TRIFA) cel gingaş şi graţios, nu poate să nu stârnească duioşia, cum e el cam slab de minte. Privirea disperată trimisă către taciturnul lui ocrotitor(RAUL HOTCAŞ) este dătătoare de gânduri nu foarte curate, nu insistăm prea mult în subiectul cuplului aproape imperceptibil echivoc. Primarul(IOAN COSTIN) pare puţin cam încurcat, dar preocuparea lui supremă este comunitatea lui ca teatru .
Actorii joacă şi se joacă , ţin publicul în captivitate , cu un arsenal ingenios de sugestii scenice . În scena castingului, se ia seamă, la un moment dat, de ipostaza statuară perfectă în care Andrei Dinu, ca actor, dăinuie fără clintire. O grimasă discretă, din colţul gurii, este ca o fină aluzie că totul e un joc , o joacă nevinovată. Spectatorul zâmbeşte cu condescendenţă, dacă este un casting mai ciudat, pentru că aşa cere scenariul, aşa să fie.
Într-un scenariu cu dedicaţie lui Zorba, ritualul văduvelor bocitoare este epicentrul spiritualităţii arhaice, cu ingrediente un pic asezonate contemporan. Văduvele şturlubatice( INNA ANDRIUCA , AURORA PRODAN, WANDA FARCAŞ , DIANA PODĂREANU, RODICA DUNCA) sănătoase şi predispuse la dulci păcate ; eros şi thanatos fără complicaţii abisale. Bocitoare autentice, profesioniste. Scena se înviorează la apariţia lor. Una nu seamănă cu cealaltă , sunt toate la un loc atunci când e cazul şi fiecare după capul ei . Nimic tenebros, lugubru, terifiant. În spaţiul elenistic,cel străvechi şi cel contemporan, şi, prin extensie, în tărâmurile misterioase ale Balcanilor, morţii cu morţii viii cu viii. Occidentalii se arată cam vexaţi, în faţa ereziei hedoniste. Bun, în spaţiul scenic de acţiune galopantă, apare şi elementul occidental, o tripletă de juniori( DRAGOŞ CĂLIN, EDUARD BÎNDIU ; MIRCEA GLIGOR). Răcnetul sălbatec cu care-şi fac apariţia, un răcnet de luare în posesie, trimite inevitabil gândul la invazia totală a romanilor asupra polisurilor greceşti. Ce răcnete triumfătoare izvodite din victorii militare, din conştiinţa unei mari puteri, din apartenenţa la un regn superior ! Şi ce seducţie ulterioară ! Învingătorul s-a lăsat sedus de învinşi. Tripleta junilor şcoliţi în spirit doct şi încorsetat, îşi vor lua porţia de ademenire în Balcani, mânaţi cu har de Zorba Dionysos . Ce mai contează dacă şiretenia poporului maritim e financiar cam păguboasă pentru studenţii neiniţiaţi. Şi Zorba pierde banii, rămâne singur şi descumpănit, dar o ia mereu sisific de la capăt. Până nu va mai fi. Deloc. Până atunci, e hăt hăt departe , deocamdată preoţimea , primarul şi învăţătorul au scăpat comunitatea de sub control. Nici în călugări( DORU FÂRTE, RĂZVAN PAŞCA, ROMOK CAROL) nu mai există siguranţă, nici nu-şi fac bine apariţia că-ţi vine a râde cu lacrimi, la cum sunt de pitoreşti şi de înclinaţi către cele lumeşti. Straiele nu reuşesc să-i uniformizeze.
Meritul regizoral şi al actorilor este acela de a nu umple formal scena cu figuranţi, ci cu personaje episodice expresive şi bine conturate atitudinal .
Bubulina(INNA ANDRIUCA) este construită cu permanenţa unei aure spectrale. Ritualul nupţial al morţii femeiii nenuntite niciodată, îi însoţeşte trecerea, fără sincope. Inna Andriuca nu şarjează, se expune cu naturaleţe, în datele biografiei de conjunctură, aura spectrală nu-i inhibă energia de mişcare, e o femeie stăpână pe viaţa şi pe moartea ei. Personajul nu e centrat pe tema vieţii expirate , Inna Andriuca îşi conturează autoritar şi cu siguranţă de sine personajul .
Atalanta ( DENISA BLAG), apariţie angelică într-o lume viciată de profan. Un înger cu şorţ şi cu mătura în mână. Ochii privind stăruitor la public, un zâmbet de o rară gingăşie. Farmec misterios, nu ştii de unde vine şi ce caută îngerul ăsta de fată nu numai pe scenă, între dulăii turbaţi ai societăţii instinctuale, ci poate chiar printre noi, adulţi nărăviţi în false judecăţi orgolioase şi inflexibile. Frumoasă şi memorabilă compoziţie de rol.
Precum se vede, stratul primordialei senzualităţi se lasă dezgolit şi face loc durerii existenţiale pure. Zorba ia act de fiecare anomalie a sechelelor tribale : violenţa, viaţa frântă înainte de a fi trăită, ticăloşia ascunsă în « dreptul » celui puternic, singurătatea sfâşietoare a făpturilor vulnerabile , rânjetul plebeu în faţa făpturilor năpăstuite .
Ajungem e cale naturală la personajul emblematic , la Nebuna din Creta( SANDA SAVOLSKY) . Actriţa îşi dă măsura experienţei scenice, desigur, a măiestriei artistice fără cusur. Ceea ce face diferenţa între ademenirea de sirenă a scenei cu public şi chemarea lăuntrică a unui personaj, este, la Sanda Savolski, unda de emoţie pe care o degajă din fiecare clipă dăruită publicului ei. Pentru că Nebuna din Creta e un personaj distant faţă de lumea din care îşi face apariţia. Imploră , aşa cum poate, fără replici explicite, imploră din toată fiinţa ei, mântuirea . Se cufundă în clar-obscurul resemnării, trăieşte frica, spaima groaza, într-o spirală fără de sfârşit a suferinţei sale însingurate. Ritmul în care Nebuna din Creta face câte un ocol în spaţiul scenic, indiferentă la exhibiţiile senzoriale, este un memento, un memento avertizor. Ea, nebuna fără leac, a mers, a mers până acolo unde nu a mai putut, ca să parafrazăm proverbul cretan. Tragicul insuportabil şi alienant. Iar Sanda Savolski îşi găseşte resursele interioare ale înţelegerii profunde.
Un personaj vivant, de o subtilă frumuseţe este Magdalena( ALEXANDRA VANCI). Actriţa Alexandra Vanci, pe post de scumpă belea pe capul bietului Zorba, nu se osândeşte să se maturizeze, îi este prea de ajuns osânda adolescenţei frânte. La ce bun să pună pasul mai departe ? Împreună cu Vali Doran , Alexandra Vanci formează un fel de cuplu analog cumva cu protagoniştii din « La Strada » lui Fellini (1954). Zampano şi Gelsomina în variantă contemporană. Magdalena, la umbra tutelară a preaputernicului Zorba. Magdalena e însă blândă, infinit de blândă. Dacă în viaţa ei anterioară, de copil, a învăţat că e urât să minţi, aşa rămâne, formată în spiritul corect şi drept. Sublimă în inocenţa ei. Actriţa Alexandra Vanci are partitură dificilă şi riscantă, ea însă îşi duce rolul cu virtuozitate şi cu implicare empatică subtilă faţă de personaj.
Salba de personaje cu mintea dusă sau rămasă în încremenire, este impresionantă în scenariul semnat tot de regizor, Marcel Ţop. Consemnăm şi criza erotică a doamnei învăţătoare(AURORA PRODAN), o simplă aparenţă de creatură posedată. Paroxismul eşuează în terapie culinară, în banalitate. Nebunia sacră mitologică, cu valenţele ei destructurante, este scoasă din uz. Nu nebunii strică ordinea lucrurilor. Presiunea distructivă asupra artei şi a bucuriei simple de a trăi o fac cei ca Savas(DORIN GRIGUŢA) de care ne temem toţi să nu ţâşnească la vreun colţ de stradă. Nebunia sacră antică şi-a pierdut virtutea magică, profetică.
Din puzzle-ul propus de scenarist, putem reconstitui întregul răului contemporan, ura omului faţă de om. Zorba’s Dionysos este iniţiat. Rolul său de călăuză sapienţială este cutremurător prin intensitatea trăirii şi netrăirii de care se contaminează . Îşi parodiază propria sa condiţie, îşi pune masca de falit, de de şmecher , de escroc sentimental , de băutor neobosit, de risipitor de timp , incurabil în dorinţa lui de peregrin, de muritor rătăcitor în toate dimensiunile posibile de prospectare a Balcanilor : mentalităţi, stereotipuri, cutume decăzute în forme fără fond, clişee exportate occidentuluiui , religiozitatea adusă în derizoriu, datini idioate. Zorba a obosit, şi odată cu el, este istovit însuşi Dionysos cel energizant.
Zorba mimează cu convingere aplecarea spre păcat, în fapt e biruit de inumanitatea şi de răceala înfrigurată a vremilor pe care le trăim. Actorul VALI DORAN străluceşte în acest rol de vis. Domnia se face una cu personajul, în Zorba făurit de el, ne recunoştem în neliniştile noastre, fiecare. Vali Doran îşi programează cu ardoare funcţia de personaj catalizator al celorlaţi semeni care se perindă prin existenţa sa aventuroasă. Zorba’s Dionysos se află în contemplarea unui sfârşit de ev, în Balcani şi Europa. Nu ne rămâne decât să facem haz de necaz, în ritm de sirtakis.
Zorba, tracul Dionys, este şi al nostru. Sincretismul atent elaborat în integralitatea spectacolului, ne trimite cu fineţe o sugestie, o sugestie abia perceptibilă. La un moment dat, în ritm de sirtakis, dansatorii unduiesc în spirală… de Ciuleandră.
Virginia Paraschiv

Un grec la Săpânţa sau Alegorie despre moarte la teatru

1
672

La ei s-a născut tragedia, noi râdem de moarte. Ei au zeii, noi îl avem pe Zamolxis. Ei îl au pe Zorba, noi pe Dionysos.
Spiritul sărbătorii la noi este viu. Finalul piesei este în cimitir. Aşa a vrut regizorul, să pună o nuntă în cimitir. Şi, cu toate acestea, în teatru e sărbătoare înaintea sărbătorilor de iarnă. Colindătorul e Marcel Ţop. El a plecat în lume, dar ne-a lăsat bucuria unui spectacol.
Este un spectacol care salvează încă o dată onoarea ţărilor din Balcani în faţa Occidentului. Piesa răscoleşte visele erotice ale studenţilor în teologie şi a doua zi aceştia merg, în plutoane, la spovadă. Vântul demenţei prinde şi de viaţa la mănăstire, iar Zorba ne oferă un bilet la cinematograf. Vinde iluzii cu femeile pe care le-a iubit şi se face că moare. Este o moarte în teatru din care te trezeşti şi te duci pe picioarele tale acasă. Un-grec-la-Săpânţa-sau-Alegorie-despre-moarte-la-teatru2Este o moarte învinsă, iar oamenii aduc flori regizorului, în lumina reflectoarelor, şi soţiei regizorului, care semnează scenografia (Anca Cernea), şi fiului, care ştie să recite Puşca lui Nichita Stănescu.
Am fost martor fidel al acestui demers cultural, de la ideea de a pune un spectacol despre Zorba şi până la premieră. Marcel Ţop are un laborator artistic aparte. În orice călătorie a lui, strânge „material” pentru spectacolul la care lucrează. Un regizor de forţă şi, în acelaşi timp, un om cu suflet blând, care stă cu actorii în teatru de dimineaţa şi până târziu, către miezul nopţii. Pe fiecare personaj lucrează, îl îmbracă, pe fiecare scenă caută coloana sonoră adecvată. Spectacolele lui pornesc de la o anumită filozofie despre viaţă şi ideile filozofice îşi reduc dimensiunea până ce devin digerabile de către orice spectator, simplificate, ca să poată fi înţelese de către aceştia.
Adesea sunt create scene a căror imagine spune totul. Replicile pot să lipsească, şi, totuşi, ele întăresc acest elixir al teatrului, pe care nu-l lasă să moară încă din antichitate.
Marcel Ţop are o dimensiune bucolică şi, aşa după cum s-a mai pus, este semnatarul unui spectacol de teatru revanşard. El este capabil să scoată mase de oameni în stradă, gata să schimbe ordinea lumii. Dar le oferă această iluzie numai pentru o plăcere de moment, încât spectatorul continuă să guste spectacolul şi pe drumul întoarcerii acasă, şi în dormitor, şi în sufragerie, şi sfârşeşte prin a veni să vadă spectacolele lui Ţop şi a doua, şi a treia oară, la intervale regulate de timp.
Spectacolele lui educă, creează o anumită categorie de degustători de teatru, ca într-un ritual al degustării vinului, din care degustătorii nu ies niciodată beţi de la cramă. Pleacă spre casă cu gustul dulce aromat al unei aventuri spirituale şi, pentru cei experimentaţi, şi puţin acrişor. Teatrul, în formula inventată de Marcel Ţop, este o terapie şamanică. Fumul, tămâia de la mănăstire, cozonacul de la pomană, ţuica oferită spectatorilor de pe scaunele din faţă au rostul unui ritual de vrăjitorie. Dansul lui Zorba, adus de pe malul mării în Cimitirul Vesel de la Săpânţa, pregăteşte purificarea, catharsisul pe care-l caută, atât de disperat, spectatorul modern.
Un-grec-la-Săpânţa-sau-Alegorie-despre-moarte-la-teatru4Într-o lume în care domină televiziunea şi manipularea, anchilozarea indivizilor în fotolii, te întrebi ce mai caută oamenii la teatru? Marcel Ţop caută o motivaţie acestui tip de spectator incomod, îl readuce în teatru. Am întâlnit oameni care se lăudau de câte ori au venit la spectacolele lui Ţop, precum şi adolescenţi care îşi numără beţiile ieşite din comun.
Ce rezolvă Marcel Ţop prin teatru? Reaşează o lume tradiţională la locul ei de la începuturi, care era gata să iasă din matcă. Aduce în centrul ei adevărul istoric, face apel la sentimentele pierdute. Trezeşte în om dragostea şi revolta, şi apoi îl face să râdă. Spectacolele lui sunt „de-a râsu-plânsu”, ca la Nichita Stănescu. Zorba este mai mult decât Zorba, şi filozofia lui despre viaţă cunoscută de toţi aventurierii. „Cel mai mare păcat, pe care nu ţi-l iartă nici Dumnezeu la a doua venire, este să te culci cu o femeie şi să nu faci nimic”. Un adevărat postulat pentru aventurieri. Dar Zorba este şi Dyonisos, zeul tracilor, care ştie să petreacă, înconjurat de bacante, trecerea vieţii şi a lumii.
Marcel Ţop te face să râzi despre lucruri tragice fără să-ţi dai seama. Te face din nefericit – fericit, din nenorocos – norocos, din neiubit – iubit. Este un iluzionist precum primul regizor al lumii, Georges Melliers, cu a lui „Călătorie pe lună”. Îţi schimbă realitatea, îţi atenuează suferinţa şi angoasa, înstrăinarea. Prin spectacolele lui simţi că nu eşti singur, că ai un prieten pe lume. Chiar şi unul singur, îţi este de ajuns, când este vorba de Zorba.
Un-grec-la-Săpânţa-sau-Alegorie-despre-moarte-la-teatru5Mitul acesta al omului care iubeşte viaţa se găseşte la tot pasul în Balcani. Marcel Ţop ne face să-l cunoaştem printr-o tehnică modernă, în care combină cinematograful cu teatrul. Când simte că mitul lui Zorba nu-i este suficient, el plonjează în alte opere, a lui Nikos Kazantzakis, şi scoate la concurs (casting) rolul lui Iisus. Din clipa aceasta, teologii de carieră sunt gata să părăsească sala, cei ce merg la biserică se întreabă până unde poate să ajungă blasfemia. Dar regizorul, ca într-un joc de marionete, le decantează pe toate, echilibrat, asemenea unui alchimist medieval şi, într-un sfârşit, ne arată aurul vieţii, aurul pentru care merită să trăim. Iluzionistul a reuşit. Maşiniştii trag sforile, groparului shakespearian de la Săpânţa, care spune poveşti despre viaţă turiştilor, capătă contur. Marcel Ţop este un regizor al intuiţiei, el exploatează lumea Dalilei, cunoscută de Eminescu, ne aruncă în petrecerea cu văduve şi în rolul lui Iisus jucat pe pământ de un nebun. Toate îi ies de minune. A creat o vrajă în jurul tău, precum marii regizori ai lumii filmului mut, nici nu ştii cum au trecut trei ore, dar la prima întâlnire cu un cunoscut îi verşi în faţă replica unui personaj: „Părinte, tânărul acesta, pute de talent”. Şi regizorul Marcel Ţop o confirmă încă o dată.

Post Scriptum

Spectacolul „Zorba’s Dionysos”, inspirat din opera lui Nikos Kazantzakis, ne învaţă să înţelegem moartea, să râdem de ea ca şi tracii. Regizorul declară că Zobas e viu, trăieşte în fiecare dintre noi şi aşteaptă să fie chemat „la o cană de vin”.
Zorba este jucat bestial de Vali Doran, care îşi joacă rolul vieţii lui, de la imaginea de pe afiş făcută într-o carieră de piatră de lângă Baia Mare şi până la ultimul drum, întoarcerea cu faţa spre mare.
Un-grec-la-Săpânţa-sau-Alegorie-despre-moarte-la-teatru6Actorul surâde morţii, modifică timpul, pune pecetea pe o carieră care, sub bagheta lui Marcel Ţop, a cunoscut un real succes şi o recunoaştere oficială. Pornit ca actor de revistă, Vali Doran atinge culmi nebănuite ale talentului său, care parcă a stat ascuns o bună perioadă de timp, a mocnit pentru câteva roluri nemuritoare. Zorba este unul din rolurile pe care Vali le trăieşte şi le acoperă cu propria lui viaţă. Vali, ca şi Zorba, fug de singurătate, succesul lor efemer pe scândura scenei le-a adus fericirea.
Bubulina (Inna Andriuca), unul din rolurile de căpătâi ale acestei actriţe, care este în plină ascensiune a personalităţii sale. Cu fiorul unei curtezane, ea se ridică în rochiile celor mai celebre regine şi mănâncă bomboane înmuiate în şampanie cu ambasadorii lumii.
Bubulina este un personaj tragic, care iubeşte cu toată fiinţa ei, până la dezintegrare. Inna Andriuca îi împrumută demnitate şi senzualitate multă, şi o face să călătorească, alături de Zorba, la bordul celor mai luxoase vase de croazieră. Bubulina trăieşte un vis al iubirii care învinge moartea. Nu-i pasă că este trădată, înşelată, părăsită. Ea se înalţă din suferinţă şi uitare, pentru a fi o eternă mireasă a marilor iubiri care s-au consumat pe pământ.
Nebuna din Creta, oşanca Irina, jucată de Sanda Savolszky, ne reîntoarce la sensibilitatea pierdută. La carnea care tremură prin toţi porii, la senzualitatea pe care o intuim în femeia iubită. Antigonă a abisului, femeie ucisă în suflet de moartea fiului ei, nebuna din Creta ne bântuie nopţile ca vampirii, se rostogoleşte în învelişul patului nostru şi urcă la ceruri, asemenea femeii frumoase dintr- Un veac de singurătate.
Remedios, a lui Gabriel Garcia Marquez, Sanda Savolszky este o recuperare a inocenţei pierdute a femeii în această lume plină de fiare. Rolurile ei, crescute sub colaborarea cu regizorul Marcel Ţop, dau sens menirii actriţei care îşi recapătă puterea şi-şi depăşeşte în fiecare clipă slăbiciunile de femeie pentru a împrumuta ceva din măreţia zeilor. Oşencuţa din Cimitirul Vesel de la Săpânţa sărută zdravăn, bea palincă fără să clipească şi este gata pentru o dragoste mare.
Părintele, şi apoi Savas – criminalul jucat de Dorin Griguţă, ne aminteşte despre o lume de început, despre lumea lui Cain şi Abel.
Râzi cu lacrimi de rolurile sau de interpretările lui Griguţă. El nu are timp să coafeze rolul ca la teatru, el îl joacă după cum îl ştie din viaţă. Griguţă nu se parfumează în cabină, şi intră mai apoi în scenă, el îşi caută uneltele din copilărie pe care le poartă pe un ecran cu umbre, să ne amintim de ele şi, în mod special, de violenţă. De violenţa din care se nasc doi nebuni: Magdalena (Alexandra Vanci) şi Macos / Andreas / Andrei Dinu).
Dacă aş scrie cu pana, ca în secolul al XVIII-lea, nu mi-ar ajunge cerneala să laud talentul acestor tineri care fac mare cinste teatrului băimărean. Incomod, într-un fel, Andrei, un Belo al oraşului pentru cei ieşiţi din adolescenţă, te face să-l îndrăgeşti, să recunoşti în el travestiurile nenumărate şi să-l găseşti în groparul de la Săpânţa, care se aruncă în discuţii existenţialiste cu Zorba. Alexandra Vanci e un înger îmbrăcat în haina seducţiei, o pânză a lui Modiglliani, care prinde viaţă de la începutul spectacolului şi până la final, când printr-o farsă (o păcăleală) îl scapă pe Zorba de moarte.
Toată trupa, ca un comando bine instruit de şaman: Vesna (Wanda Farcaş), Didem (Diana Podăreanu), Evanghelina (Rodica Dunca), Stareţul (Dan Cordea), Învăţătorul (Raul Hotcaş), Atalanta (Denisa Blag), Adonis (Eduard Trifa), Occidentalii – Fred (Dragoş Călin), Johnny (Eduard Bîndiu), Michael (Mircea Gligor) şi cei trei călugări – Doru Fârte, Răzvan Paşca şi Romok Carol, îşi duc misiunea la bun sfârşit, ajutaţi de primarul Ioan Costin. Mereu sobru şi serios, un justiţiar al privirii.
Cum să nu te doară sufletul atunci când cronica se apropie de sfârşit şi nu ai spus mai multe despre femeia-soldat Wanda Farcaş, care îşi cântă dragostea pe ţeava armei, dansul din buric al Dianei Podăreanu sau jocul unei mari actriţe: educatoarea Aglaia, interpretat dumnezeieşte de Aurora Prodan? Câte regrete, câtă exaltare pierdută într-o fiinţă care se întoarce la prima iubire din liceu! Şi, gata, cronometrul îmi arată puţinul timp ce mi-a rămas. Cronica trebuie să trezească în cititor dorinţa de a merge la teatru, şi nu laudele mele aruncate unei actriţe, unui actor.
Un-grec-la-Săpânţa-sau-Alegorie-despre-moarte-la-teatru3Autorul este întotdeauna subiectiv şi părtinitor, se îndrăgosteşte de un rol şi, implicit, de actriţa/ actorul ce-i dă viaţă.
Spectacolele lui Ţop fac sălile pline. Procuraţi-vă din timp bilete, pentru că eu mă întorc la mesajul lui Ţop, care mi l-a transmis prin telefon la moartea lui Carol Romok, diaconul din Zorba.
„Korci era primul om pe care îl strigam când ajungeam în teatru (Era şi regizor tehnic). Şi în Butoiul cu pulbere, primul meu spectacol regizat la Baia Mare, începea cu un strigăt: «Korci, dă-mi, rogu-te, o palincă!». Scena în care merge la Zorba’s şi îşi pune sticla sub pernă îmi vine mereu în minte: «Să ai pe drum, prietene!». Mă bucur că am râs încă o dată împreună, de moarte, înainte de a pleca, i-am spus să aibă grijă de el, duminică, când m-a sunat fericit, după ultimul Zorba’s, pentru că „vreau să-ţi dau roluri în spectacolele mele până la 100 de ani. Teatrul a mai pierdut un om bun într-un timp plin de oameni răi. Korci a fost un real Zorba. Un Zorba discret, iubitor, incapabil de răutate, care s-a bucurat la maxim de viaţă şi mai ales de teatru. Aşa să rămână în inimile şi spectacolele noastre!” Marcel Ţop.
Iată-mă transcriind de pe telefon şi un zguduitor necrolog, care încheie o cronică a unui spectacol de succes ce, în vară, va ajunge pe malul mării, la Constanţa şi, poate, chiar în Grecia. Regizorul este prin Bucureşti, prin Constanţa, prin Brăila, prin Târgovişte. Pune un nou spectacol cu Maia Morgenstein şi Marius Bodochi. Este trist după ce a citit scrisorile polemice dintre Andrei Şerban şi Holender.
Noi ne strecurăm greu printre grămezile de zăpadă din oraş, aşteptăm zilele când la teatru se vor juca, a nu ştiu câta oară, spectacolele lui Ţop. Deocamdată a ajuns un grec la Săpânţa să râdă de moarte. E Zorba…