Edmond regia Marcel Top cu Maria Dinulescu si Radu Iacoban la Teatrul de Comedie

CRONICA EDMOND-MIHAELA MICHAILOV-DUMNEZEUL NEW YORKULUI ORB

maria dinulescu pip show girl

Dumnezeul New York-ului orb

Nu traim cu adevarat mai mult de doua minute pe zi. Si atunci, de cele mai multe ori, fara sa ne dam seama. Haotic si bezmetic, ca si cum am fi teleghidati. Restul nu e decat o alunecare in gol. O infasurare sufocanta in plasa normelor aberante. Care e legatura atat de fragila dintre ceea ce ni se intampla si ceea ce este scris sa ni se intample, dintre cauza necunoscuta si efectul adesea inexplicabil? Ce ne determina sa facem ceva si cine detine misterul lucrurilor care ne raman ascunse?

David Mamet, unul dintre cei mai tradusi si jucati dramaturgi americani contemporani, jongleaza aproape in fiecare dintre piesele sale („American Buffalo“, regizata de Marcel Top la Teatrul LUNI de la Green Hours, „Duck Variations“ etc.) cu terenul minat al aparentelor, cu ceea ce personajele par ca tin sub control. Dialogurile laconice sunt de o concentrare uluitoare, iar monologurile sunt runde de intrebari care lasa intentionat raspunsul in aer. Tensiunea vine din detalii nesemnificative, dintr-un obisnuit aproape stereotip. Mamet ajunge la adevarurile general valabile prin defrisarea banalului. Spectacolul „Edmond“ face parte din prima faza a proiectului „Comedia tine la TINeri“, care a debutat in septembrie.

Te trezesti intr-o zi si realizezi ca tot ce ai trait e un bulgare de nisip. Ca e fara sens si derizoriu. O parasesti pe cea langa care ai stat pentru ca nu mai simti nici o atractie. Tot ce imparti cu ea e confortul fals al normalitatii. Vidul sigurantei in doi. Obisnuinta torturanta, tacamul conventiei la capac. Si dintr-odata incepi sa traiesti. „Edmond“ e spectacolul unui inceput initiatic. Al nesigurantei si degringoladei, al unei alte/ noi vieti si deopotriva al credintei. Al intrebarilor esentiale care-ti rastoarna radical toate deprinderile anchilozante. Nimic pe lume nu e fara rost. Trebuie doar sa stii sa-ti asumi tot ce-ti este dat. In asta sta filozofia concreta a spectacolului. Edmond e un om de afaceri de 37 de ani, insipid si plictisit la inceput, cu o viata terna, care se hotaraste sa plece de acasa si e scurtcircuitat de un lant de intamplari limita. Il modifica fundamental si il provoaca sa nu mai tina cont de nici o regula. Sa intre intr-un fel pe sina realitatii brutale, in care alba-neagra e trucul perfect al sortii care-i joaca feste. Convietuirea cu tot ce e impus e o cursa cu obstacole. Edmond cauta experiente sexuale inedite in cluburi obscure, admira nevinovat palaria unei femei care il acuza de tentativa de viol, omoara o fata din greseala, este jefuit si batut, inchis si violat (scena de o intensitate cutremuratoare). E un extraterestru intr-un New York halucinant. Un copil care se maturizeaza dupa ce e traumatizat. Il insoteste in noaptea iadului urban, in agonia ritualului violente, un preot-ghid orb, un Tiresias modern, dilematic si protector.

Radu Iacoban (Edmond) se pliaza excelent pe apatia si revolta personajului, pe uluirea, inocenta, frica, relaxarea si neputinta lui. Pe brusca lui trezire la viata, care ii schimba total stilul de joc. De altfel, fiecare actor joaca exact in cheia textului si a propunerii regizorale. Natural, dezinvolt, „stradal“ la modul cel mai firesc cu putinta. Spectacolul, cu o structura filmica, are umor si emotie puternica. Merita sa intre in repertoriul Teatrului de Comedie.

Mihaela Michailov

Dumnezeul de a doua zi de Mimi Branescu la Teatrul de Comedie regia Marcel top cronica Gabi Lupu

Gabriela Lupu

---

La Teatrul de Comedie s-a jucat joi seara in avanpremiera spectacolul “Dumnezeul de a doua zi”, al carui text semnat Mimi Branescu a obtinut premiul I la prima editie, cea din 2006, a Concursului de Comedie Romaneasca.

Piesa “Dumnezeul de a doua zi” scrisa de actorul Cornel Mimi Branescu a cistigat premiul I la prima editie, cea din 2006, a Concursului de Comedie Romaneasca. Tot in acelasi an, regizorul Marcel Top a montat spectacolul cistigator al galei “Comedia tine la TINEri”, “Edmond” de David Mamet. Cei doi creatori se intilnesc acum in mica sala de la Comedie, piesa lui Branescu fiind pusa in scena de Marcel Top.

Regizorul a explicat pentru Cotidianul ca a fost chemat sa monteze la Comedie o piesa contemporana, avind posibilitatea de a alege din peste 150 de texte. “Am ramas surprins ca, desi erau o multime de texte, cele mai multe erau maculatura”, a explicat Marcel Top. “Puteau fi impartite in doua categorii: piese criptocomuniste, scrise parca de vechi textieri de la «Cintarea Romaniei» si piese care incercau sa recupereze anii pierduti sub comunism, facind parada de libertatea de expresie, asta insemnind un exces de vulgaritate, subiecte despre care isi imaginau ca ar fi socante, daca se poate cu homosexuali, bolnavi de SIDA, copii orfani si prostituate. Eu voiam o piesa cu oameni normali care incearca sa-si duca viata in Romania postdecembrista. Singurul text care m-a incintat a fost cel al lui Mimi Branescu”, a incheiat Top.

“Dumnezeul de a doua zi” este un text care are multe din ingredientele succesului: e viu, vesel, are momente de emotie, personaje mai mult sau mai putin normale, dar umane, care vorbesc limba romana a anului 2007, cu accente pe expresii din hip-hopul autohton cuprinzind cuvinte-cheie ca “frate!”, “sa-mi bag…”, “dau … la tot Bucurestiul” etc. Buruienile de limbaj nu sint totusi excesive si isi justifica existenta, ele provenind din “sera” galeriei formatiei de fotbal Rapid.

Spectacolul incepe cu o serie de proiectii video care vor sa introduca spectatorul in spatiul iadului urban, al cartierelor muncitoresti din Bucurestiul postceausist. Tocmai aici si-au gasit sa se indragosteasca unul de altul un barbat si o femeie, interpretati foarte bine de un Claudiu Bleont recuperat si de Delia Seceleanu.

Dragostea lor, curata ca intentie, ramine mai mult sau mai putin in faza incipienta pentru ca Romeo si Julieta made in Romanica au neglijat faptul ca iubirea e un animal de lux care se sufoca intr-un apartament confort doi, in care mai traiesc din cind in cind consumindu-si zgomotos iubirile de virsta a treia, mama ei cu tatal lui, sau mama ei cu tatal ei. Singurul parinte pozitiv si “normal” e mama lui care se “mutase” de citiva ani buni pe lumea cealalta. Pentru ca, pare a spune piesa, din blestemul convietuirii la comun, din familiile disfunctionale sau, mai pe scurt, din Romanica nu se poate iesi onorabil decit cu picioarele inainte. Aceasta este sansa care li se da celor doi indragostiti: sa-si implineasca iubirea printr-o nunta in cer, nu printr-una metafizica, gen Eliade, ci printr-o paranghelie de cartier, cu cintece lautaresti interpretate de ingeri cheflii. Mesajul “optimist” pare a spune ca fericirea va veni, dar nu azi, ci miine, si ne va fi asigurata de un fel de Dumenzeu second-hand sau cu viteza de reactie ceva mai intirziata, noi insine fiind “copiii unui Dumnezeu mai mic”.

regizorul Marcel Top-Deutsche Welle-Dumnezeul de a doua zi in Germania la Koln-cronica-scurt interview Claudiu Bleont-Deutsche Welle

Deutsche Welle Cultură | 04.09.2009

Dumnezeul de a doua zi la Köln

Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: Claudiu Bleonţ şi Delia Seceleanu în Dumnezeul de a doua zi

Diaspora – prea conservatoare pentru limbajul dramaturgiei româneşti contemporane?

Sâmbătă, 24 ianuarie, asociaţia “România” din Gummersbach a prezentat la Köln spectacolul Teatrului de Comedie, “Dumnezeul de a doua zi” de Cornel Mimi Brănescu în regia lui Marcel Ţop.

Câştigătoare a marelui premiu în 2006 la “Concursul de comedie româneasca” piesa, care de fapt e mai mult o tragi-comedie, se adresează în special tinerilor de azi, celor care nu şi-au găsit locul în noua societate, victime ale harababurii generale în care idealurile pălesc încetul cu încetul, iar dragostea, singura speranţă de fericire, se sufocă şi ea în conflictul dintre generaţii, a lipsei de înţelegere şi comunicare.

Nici cele două personaje ale piesei, Ea şi El, nu “comunică” pe scenă. Spectacolul e conceput din monologurie în care fiecare din cei doi îşi povestesc alternativ întâmplările, într-o relaţie interactivă cu publicul, un puzzle din care se alcătuieşte întreaga poveste sub ochii spectatorilor.

Ea şi El s-au cunoscut cu totul întâmplător, s-au îndrăgostit, ea s-a mutat la el, la bloc, unde mama Ei şi tatăl Lui care îşi trăiau “o dragoste târzie” le-au sufocat iubirea care înmugurea, iubire care n-avea să se finalizeze niciodată, fata alegând drumul fără întoarcere. Nunta lor avea să aibă loc pe tărâmul celălalt, dar nu aşa cum a visat-o ea. În mama Lui, şi ea trecută în nefiinţă, fata va întâlni, în fine, o mamă pe care ea n-a avut-o niciodată pe pământ.

Îmbinând realul cu fantasticul spectacolul se prezintă într-o formulă scenografică extrem de simplă, dar viziunea regizorală şi jocul fără dubii al actorilor sugerează spectatorilor lumile diferite în care se găsesc personajele.

Actori de excepţie, cu mare forţă dramatică şi sensibilitate Delia Seceleanu şi Claudiu Bleonţ combină cu măiestrie accentele comice cu cele dramatice, trecând prin toată gama de sentimente, transmiţându-ne cu firesc şi cunoaştere mesajul piesei.

Cu toate acestea, publicul din Köln nu s-a putut identifica sută la sută cu spectacolul.

Ca mai toate textele din dramaturgia contemporană, nu neapărat numai românească, această piesă, voit, recurge la un limbaj prea “colorat”, adesea vulgar, din păcate tot mai des practicat în vorbirea de zi cu zi. Chiar dacă intenţia autorilor este de fapt critică, pe mulţi îi deranjează. Mai cu seamă pe cei din diaspora, care sunt de mult plecaţi.

Dorind să aflu şi cum au perceput actorii reacţia publicului din Köln, i-am adresat câteva întrebări actorului Claudiu Bleonţ:

– După 30 de ani de carieră de teatru, înainte şi după schimbările radicale din societatea românească, poţi să descrii pentru ascultătorii postului de radio Deutsche Welle diferenţa şi asemănările dintre publicul din ţară şi cel din diaspora?

– Asemănarea principală este ca mă şi ne adresăm în aceeaşi limbă română, diferenţele sunt că cei din diaspora au o parte de cunoaştere şi aventură foarte interesanta şi diferită de cei din ţară, ei au o experienţă a exilului, a înstrăinării de mediul românesc şi interrelaţia lor cu altă cultură este diferită de a noastră şi acest lucru face ca românii din diaspora să aibă un ceva în plus faţă de cei de acasă.

– Am pus această întrebare, pentru că nu ştiu dacă ai resimţit uneori uimirea lor care merge uneori până la refuzul aşa numitei noi limbi române. M-am întreţinut cu câţiva spectatori după acest spectacol şi cel venit în urmă de la Teatrul Mic din Bucureşti “Opt, nouă, opt nouă, fierbinte după 89”, care au faţă de vocabularul aşa numit cool şi modern o rezervă, o reţinere aş putea spune. Ţi se pare normală ţie ca actor atitudinea diasporei faţă de limba româna actuală?

– Da, rezervă am simtit,  fiecare are dreptul să-şi stabilească propriul etalon de apreciere a lucrurilor şi în ceea ce mă priveşte, eu joc nişte personaje, cu textul lor, aseară personajele despre care vorbeam, care vorbesc într-un asemenea stil actual erau povestite de cele două personaje şi comentate.

Sunt oameni care vorbesc şi aşa, nu toată lumea vorbeşte Hochdeutsch (limba literară) sau nu toată lumea vorbeşte şi foloseşte limbajul academic pentru că nu sunt toţi şcoliţi şi nu lucrează toţi în acelaşi mediu literar. Deci se poate vorbi în orice fel pentru că oamenii sunt de atâtea feluri.

La încheierea interviului, l-am întrebat pe Claudiu Bleonţ ce le-ar spune spectatorilor din Köln. Mi-a răspuns şăgalnic: „Alles Gute!“

Anni-Lorei Mainka

Dumnezeul de a doua zi-Razvana Nita-port.ro- regia Marcel Top la Teatrul de Comedie

25.01.2008

Urban Story

Pare destul de incitant, nu? Să te aşezi într-o zi pe scaun şi să încerci să înţelegi cine ai fost până în momentul ăla. Părinţii, frustrarea că nu ai făcut nimic important până la vârsta la care azi alţii, de regulă, câştigă premii Grammy sau Balonul de aur, dragostea eşuată şi întâmplarea. Binecuvântata întâmplare care te aruncă în braţele unei noi poveşti de dragoste…pe viaţă şi pe moarte.

La 30 de ani e normal să doreşti să fii fericit. De fapt, oricând. Fericirea, dreptul la fericire e garantat prin Convenţia Drepturilor Omului. Fericirea adevărată nu se poate cuantifica decât împărţind-o la doi. O fată disperată (pentru că bărbatul cu care rămăsese însărcinată o părăsise, pentru că avea o mamă ce trăia o a doua tinereţe extrem de tumultuos şi egoist şi un tată tern, absent, pasionat de conjuraţii şi de misiunea lui secretă de a salva lumea) încercând să se sinucidă, este salvată de El (un tânăr obsedat de gândul ratării şi copleşit de personalitatea unui tată din topor, violent şi îngust la minte). Povestea lor de iubire începe aici. Cu nevoia ei de a strânge în braţe un bărbat care plânge (aparent) şi cu accidentul ejaculării lui (instantaneu, irepresibil, jenant).

Viaţa începe să capete normalitate şi sens, până în clipa în care intimitatea apartamentului confort doi, cu două camere, bucătărie şi baie, este invadată de tatăl lui, de mama ei şi apoi de tatăl ei. Când toată realitatea halucinantă se destramă, e prea târziu. Şi nu se mai poate evita un final trist. Căci, aşa cum spunea cineva „viaţa e ceva destul de solicitant, ca dovadă că, la final, nu supravieţuieşte nimeni”.

Textul lui Mimi Brănescu, de profesie (adică diplomă şi pregătire) actor, a luat premiu la festivalul de Comedie. Asta nu înseamnă că e o piesă la care se râde non stop, mai degrabă se râde cu lacrimi (şi la propriu şi la figurat). Nefericirea se dovedeşte întotdeauna spectaculoasă. Poate că Mimi a vrut să spună prea multe (sunt momente, pe parcursul spectacolului, în care ai senzaţia de exhaustiv, de hău). Se comunică multe: şi relaţia cu părinţii, şi iubirea împărtăşită, şi cea neîmpărtăşită, şi traiul în România şi viaţa de după moarte. Pare cam mult, cam indigest. Pe de altă parte însă, atunci când te hotărăşti să îţi povesteşti viaţa, nu poţi fii mereu concis. Or, în text e vorba de povestea unei vieţi de la început până la sfârşit şi dincolo de sfârşit. Acum mă gândesc că pe scenariul ăsta ar merge şi un film.

Regizorul Marcel Ţop (un tânăr „de nădejde” care are talent dar mai ales curaj şi îi place joaca serioasă de a naşte spectacol, poveste) spunea că a experimentat alături de cei doi actori Delia Seceleanu şi Claudiu Bleonţ o comunicare perfectă. Se simte mai mult decât atât. Se simte că cei doi şi-au asumat „existenţa” în acest story urban în care nu ai cum să nu te simţi acasă (cu tine vorbesc cititorule, spectatorule).

Sunt şi accente grave, accese de disperare poetică dar, per ansamblu „Dumnezeul de a doua zi” e un spectacol plăcut (care are neapărat nevoie de un public deschis şi comunicativ), limpede ca un moment de divertisment bun şi viu ca un concert rock. Autorul, de altfel are un simţ al replicii excepţional, cu umor şi sens. Ar putea face carieră în televiziune. Dar câte nu ar putea face oamenii talentaţi din România?

Dacă vă hotărâţi să vă cumpăraţi bilete la acest spectacol e bine să nu mergeţi cu copiii. Şi asta nu pentru că se folosesc cuvinte cu „p” şi „f”, ci pentru că finalul e destul de trist. Măcar Tom şi Jerry încheie şi câte un pact de neagresiune. Chiar dacă doar până data viitoare.

Răzvana Niţă

REGIZORUL MARCEL TOP LA VOIX DIVINE DE L’ENFER D’APRES CRISTINA RUSIECKI

Vocea divina a infernului

de Cristina Rusiecki (78 afisari, 2005-10-15)

<!––>

Teatrul de Comedie a deschis stagiunea cu un proiect mai mult decat salutar, Comedia tine la TINEri. Succesul la public al celor patru spectacole s-a dovedit enorm, salile au fost pline pana la refuz, aplauzele – lungi si sacadate. Raportul intre noutate si teatrul traditional: fifty-fifty. Daca spectacolele Domnul Masure de Claude Magnier, in regia Mihaelei Oana, o come-die bulevardiera de 1960 (Dumne-zeu stie prin ce se poate adresa tinerilor), si Comedie neagra, regi-zat de Alex Mihail, au parut usor imbatranite, le-a ramas celorlalte doua, Ce tipe misto! si Edmond, sa reprezinte noutatea si valoarea. Ce tipe misto!, textul americancei Laura Shaine Cunningham, in regia Iuliei Stanescu, si-a gasit imediat drumul catre public prin problemelele actuale ale celor sase femei de 30-40 de ani care isi gestioneaza viata, singuratatea si dezamagirile; apoi printr-o actorie de calitate; in sfarsit, prin capacitatea Iuliei Stanescu de a construi cu un umor de buna factura portrete de femei moderne, excelent indi-vidualizate. Cel mai percutant spectacol ramane, fara indoiala, Edmond, pe textul lui David Mamet, in regia lui Marcel top. Cu piese nascute din tipul de receptare de azi, cu priza la realitate, cu montari care mizeaza nu pe planuri regizorale secunde, ci pe impactul salbatic al textului (in maniera deschisa de Bash, Shape of Things, American Buffalo, Natural Born Fuckers), Marcel top practica un teatru al paroxismului. Un teatru artaudian, care vorbeste cu cru-zime despre voluptate si frustrarea dementa nascuta in lipsa ei. Un teatru care acceseaza mentalul publicului numai dupa ce zbuciumul i s-a ghemuit in plex. Urechea regizorului e fasci-nata de dialogurile spurcate ale omului de acum din texte celebre de Bogosian si Mamet, de ecuatia invariabila: putere-bani-sex-distractie si suma de proiectii de care ea zemuieste. Apasat de presiunea socie-tatii, de setul ei de reactii in serie limitata, legat pe via-ta prin contractul cu sta-tul, incovoiat de dogme, per-sonajul lui Mamet intra in scena in momentul in care se sufoca de atata con-formism. Rutina abisala ii mar-gi-neste toate straturile fiin-tei. Linistea domestica si feri-cirea asezata din familie il castreaza. Pentru oameni bine integrati ca el, debuseul tine tot de clisee sociale: jocuri de noroc, sub-cultura viciului, prolifica in-dustrie pornografica, placere riguros cuantificata in pret. Revolta benigna de pe urma intalnirii cu un ghicitor il duce la conditia de proscris. Edmond evadeaza, e escrocat, talharit, batut, sodomizat. De-vine criminal fara sa-si dea seama. In cateva ore derapeaza, pe povarnisul umilintelor, de la succes social si conditie res-pectabila la cele mai intunecate abisuri ale degradarii. Inva-ta repede sa-si decline respon-sabilitatea. Ceilalti sunt vino-vati, chiar si atunci cand ucide. Este produsul unei societati care a pierdut exercitiul asumarii, pentru care preceptul suprem e ,traieste-ti clipa la maxim”; cu prelungirea aferenta in in-dustria de entertainment. In-divizi ca el, ai noii ordini, nu simt nevoia intemeierii intr-un set minimal de valori ori convingeri personale. De aici usurinta cu care cedeaza fobiilor impuse tot de modelele sociale: homosexualitate, mizantropie, ra-sism, misoginism. Piesa lui Mamet este con-struita ca o moralitate medieva-la, cu 24 de scene-gravuri, in ritm sacadat, cu defilarea a 20 de portrete sumbre de interlopi, sateliti ai personajului central. Dar nu numai structura trimite la o moralitate moderna. Si finalul. Dupa ce isi revendica portia de libertate si instiga la autentic, infometat de sens, la capatul unei invocari frenetice, Edmond sfarseste prin a intui prezenta lui Dumnezeu in vocea linistitoare a noului sau coleg de celula. Cu indiscutabilul sau talent, cu vocea impecabil stapanita, Radu Iacoban (Edmond), intr-o veritabila performanta, cand ironic si rau, cand infometat de protectie, cand cinic, furibund, distant, cand neinchipuit de vulnerabil, gradeaza infinite-zimal suita de momente si stari creand si descatusand tensiuni. Iulia Lumanare practica o acto-rie moderna, plina de substanta, care respira adevar, Marilena Botis pedaleaza subtil pe exo-tismul viciului, iar Maria Dinu-lescu se dovedeste naturala, picanta, convingatoare. Li se ala-tura Mihai Marinescu cu o presta-tie suculenta, cu comic actual – ironie si disimulare -, Doru Bem, cu marci si sonoritati ale blandetii linistitoare, Con-stantin Dita si Catalin Babliuc, glaciali, energici si veridici. Departe de desfasurari ste-ri-le, de formule ultra-con-ceptuali-zate, teatrul sen-zo-rial al lui Marcel top, in-tens energetic, mizeaza pe tulburatoarea performanta a actorilor antrenati in schim-buri frenetice de vibratii cu publicul. Muzica de calitate, bine aleasa, percutanta, supli-neste elementele de decor din scenografia minimalista si impregneaza publicul cu o atmosfera vitala pulsand in actiunea din ce in ce mai dementa a piesei. Poate ca legatura dintre scene nu e tocmai perfecta, dar nimic nu ramane exterior sau fals in montarea lui Marcel top. Parand sa fi gasit proportia de aur intre furie si lirism, marca 2005, spectacolul sau rescrie paroxistic ecuatia vo-luptate-suferinta. Nu-l ra-tati!

Regizorul marcel top-Teatrul de comedie-DUMNEZEUL DE A DOUA ZI ,CLAUDIU BLEONT DIN PRIMA

„Dumnezeul de a doua zi”, Bleont din prima–––Adevarul literar artistic Ivana Vlad Un coup de foudre intre o gravida „bine f…. si proaspat parasita” si un tanar oarecare in pragul varstei critice de 30 de ani, care se lupta demn cu panseurile erotomane pe care i le provoaca buricul ei gol zarit intr-o zi torida de vara printre asfalturile dambovitene, iata o felie de amor de pe planeta Romanica, derulat printre caderile de calciu si crizele de nimfomanie ale mamei ei, bataile de strada cu diferiti „lipscanezi, rahovenezi sau ferentarezi” ale tatalui lui, infocat suporter rapidist, si propria metafizica de alcov a eroului. In recenta premiera „Dumnezeul de a doua zi” de la Comedie, tanarul regizor Marcel Top isi expune inca de la inceput pariul estetic si implicit videoclipul celor de la Travka, ce ne plonjeaza direct in atmosfera sordida a iubirilor morbid-suprarealiste din cartierele metropolei bucurestene in anul de gratie 2008: „Exista momente cand toate/Din capul tau te tin departe de tine/Departe de insule, de poze, de fumat/De ministerul extern…/Departe de simt, de sex, de ruj/De moc, de sarut, albastru Beirut/Urban violent, urban violent/Mii de ganduri pe secunda/O suta de mile prin gand/Singuratate, antivirus, din gand in gand”, iar concluzia este chiar premisa spectacolului: „Am nevoie de o clipa de intimitate…”. Tot in stil intimist este construit si spectacolul lui Top, care isi pune cei doi eroi sa prezinte fiecare, dintre scaunele goale ale unei reprezentatii a „vietii ca teatru” si printr-un joc care se intersecteaza rar si doar din intamplare, propria varianta a unei iubiri ratate din lipsa de intimitate si poate, de ce nu, si din lipsa de intelegere a unui Dumnezeu accesibil romanilor doar la second-hand si, deducem, neasumat nu chiar din lipsa de intimitate, ci din lipsa de intelegere a aproapelui. Textul lui Mimi Branescu are momente bune de umor viu si spontan si te tine in priza, insa pare scris el insusi pe drumul dinspre baie spre bucatarie sau viceversa al unei locuinte-vagon dintr-un cartier bucurestean (context in care e greu sa nu incerci sa te gandesti cum sunau celelalte texte inscrise in concursul Comedia tine la tineri din 2006, pe care acest text l-a castigat). Din lipsa de solutii dramaturgice, Mimi Branescu recurge la imanentul Dumnezeu. Pe cale de consecinta, dupa ce tinerii indragostiti scapa de intrusii materni si paterni din confortul precar al iubirii lor vrand-nevrand semi-platonice, ne trezim catapultati cu mult haz in mijlocul unei nunti in cer cu lautari ferentanezi, lacrimi sincere si manele concrete. Delia Seceleanu este de nerecunoscut dupa performantele de la Comedie, „Revizorul” si mai ales „Poiana boilor”, actrita are un joc artificios si neconvingator. In schimb, Claudiu Bleont face toti banii, si regizorul Marcel Top are meritul de a-l fi redescoperit pe acest actor mare altadata, care de ani buni se complacea intr-un altfel sincer cabotinism. Se pare ca actorul si-a redescoperit Dumnezeul din vremurile lui bune, iar spectatorii de la Comedie au sansa sa guste un Bleont de un haz nebun, inventiv, expresiv si nuantat. Astfel, un text inegal este salvat de un actor autentic si o regie care stie sa dea sens golurilor epice. Desi nu te pune pe (prea multe) ganduri, spectacolul de la Comedie suna „ca-n viata”, te binedispune si are premisele unui succes de public considerabil. Luni 11.02.2008

regia marcel top-DUMNEZEUL DE A DOUA ZI-magik team 1-CLAUDIU BLEONT-THE RETURN

Cultura

Si-au trait nefericiti pina la adinci batrineti

La inceputul acestei veri, in luna iunie, mai exact, cind toate teatrele isi inchideau portile, am avut curiozitatea sa merg la avanpremiera unui spectacol, la Comedie. “Dumnezeul zilei de miine” se intitula piesa si in afara de titlul care promitea ceva divin, m-a atras numele de pe afis: Claudiu Bleont si Delia Seceleanu. Primul, mai precis. Mimi Branescu, scenarist, Marcel Top, regizor. Asta era, in esenta, afisul.

N-am avut curiozitati nu asta m-a impins la spectacol, ci mai degraba nevoia de a respira altceva decit atmosfera blazarii estivale . Am descoperit un text de o frumusete machiavelica – iti pare plat, la inceput, apoi te fura –  intr-un décor minimalist redus la un scaun, un piedestal, citeva umbre proiecate in fundal. Si doua pesonaje, El si Ea. Numele lor nu conteaza – nici nu stiu daca se chemau sau nu intr-un fel – cum probabil nu au contat nici pentru cel care scris textul.

Importanta este povestea,  general valabila pentru oricare om care a iubit sau va iubi vreodata. Convulsiile unui cuplu, rememorate de cele doua personaje in monologuri cind domoale, cind vulcanice, tensiunile reamanente, zbaterile facerii si desfacerii relatiei lor. Toate-s vechi si noua toate, eternul cerc al iubirii care decade, renaste, si intr-un final fericit, moare: El si Ea se casatoresc iar nunta este sarbatorita colectiv, pe bune, in mijlocul spectatorilor care degusta din vinul pe care mirele (Bleont) il ofera cu generozitate in stinga si-n dreapta. Imi pare rau ca n-am notat citeva din replicile personajului masculin – Bleont este demential si cind plinge, si cind ride, si cind vorbeste despre cum facea pipi linga un gard.Il sustine Delia Seceleanu cu aplomb desavarsit,tinand piept acestui vulcan,Claudiu Bleont,(nu l-am vazut de ani buni intr-o asemenea forma). Trairile lui sint autentice, zvircolirile lui interioare nasc alte zvircoliri, in inima spectatorului care-l priveste cuminte, in scaun. Un intreg laborator al sufletului scoate la iveala alchimii umane precum furie, angoasa, iubire, umilinta.Si laboratorul acesta se datoreaza atat actorilor dar in egala parte, mainii unui foarte tanar si foarte bun regizor,Marcel Top(nu am vazut nimic facut de el pana acum),dar care daca va continua astfel are toate sansele de a deveni un mare regizor. Eu spun ca personajele au  murit, prin casatorie. Altfel, piesa nu s-ar fi terminat niciodata. Potentialul unei relatii se epuizeaza, si in piesa, ca si in viata, in momentul in care necunoasterea, ca sursa de mister, este inlocuita de confortul caldut al stabilitatatii. Nunta de la final adera la realitatea cuplului nostru cel de toate zilele si noptile: si au trait nefericiti pina la adinci batrineti.

CUVANTUL-25 iunie -2007

Regia Marcel Top-CLAUDIU BLEONT-AN ACTOR,REGIZORUL MARCEL

Portretul de AZI

El cu Claudiu Bleonţ

Recenta premieră a Teatrului de Comedie „Dumnezeul de a doua zi”, de Cornel Mimi Brănescu, în regia lui Marcel Ţop, îl are în rolul El pe actorul Claudiu Bleonţ.

Un actor fără astâmpăr, un explorator neliniştit al spiritului. Este peste tot: pe scenă, la televizor, în piesele radiofonice, pe ecranele cinematografice. La Naţionalul bucureştean, unde este angajat îl puteţi vedea în montările Ultima oră, O scrisoare pierdută, Istoria comunismului povestită pentru bolnavi mintal. La Teatrul Nottara o să-l descoperiţi în montarea Nu se ştie cum. Recenta premieră de la Sala Studio a Teatrului de Comedie Dumenzeul de a doua zi, îl are ca protagonist pe acest actor atât de special, inteligent, sensibil, care poate trece cu o uşurinţă fantastică de la dramă la comedie, aşa cum numai veritabililor profesionişti le este dat. În Dumnezeul de a doua zi, am descoperit un cuplu teatral de excepţie, care joacă pentru prima oară în această formulă. Claudiu şi Delia Seceleanu, interpreta rolului Ea, au fost inspiraţi aleşi de tânărul regizor Marcel Ţop. De fapt, această producţie a ARCUB împreună cu Teatrul de Comedie ne propune mai multe descoperiri plăcute: un text foarte bine scris, un regizor talentat, cu atitudine, care încearcă să nu cadă în capcana locurilor comune, o scenografă, Anca Cernea, ingenioasă şi inventivă şi doi actori minunaţi. Textul lui Cornel Mimi Brănescu – care a câştigat premiul I la Concursul de Comedie Românească, ediţia I din 2006 – ne spune cu multă poezie, ironie şi compasiune, povestea balcanică de iubire şi disperare a unui El şi a unei Ei din Românica zilelor noastre. O Românică suprinsă în visceralitatea ei, care se devoră şi se autodevoră zilnic. O ţară în care oamenii prinşi din nou – a câta oară? – sub vremi, şi-au pierdut intimitatea, identitatea, iar dorinţele lor cele mai ascunse, patimile, visurile, idealurile sunt violent ghilotinate de asfalt, de blocurile confort doi, cu socrii şi părinţi isterizaţi, cu ucigătorul trai în comun. Povestea este clasică şi simptomatică pentru realitatea post tranziţie. Cât se poate de banală. Ea îl părăseşte pe El. Abia în acea clipă El realizează printre aburii alcolului ieftin, ce a pierdut. Întreaga lor istorie colorată ca într-un bâlci, presărată cu toate ingredientele balcanice – amor pătimaş, certuri violente, trădări, minciuni, frustrări, ratări şi o imensă poezie a sufletului – ne este aruncată în faţă, fără menajamente, nouă, spectatorilor aşezaţi cuminţi în scaune. Claudiu Bleonţ în El ne dă măsura surprinzătorului său talent.
Nu rataţi acest spectacol care vă vorbeşte pe şleau despre ceea ce vi se întâmplă şi vouă în relaţia de cuplu.

Regizorul Marcel Top in dialog cu Oana Stoica- ARTICOL PUBLICAT CU GRATIE IN SUPLIMENTUL DE CULTURA POLIROM

M-am saturat de conditia de regizor care asteapta sa termine de lucrat maestrii

Marcel Top

Cind am inceput repetitiile la Edmond de David Mamet (Teatrul de Comedie), primul lucru pe care l-am spus actorilor a fost ca nu ma intereseaza teatrul. Ca nu vreau sa abordam acest text ca pe o piesa de teatru, ci mai degraba ca pe o experienta pe care o vom trai impreuna, un exercitiu spiritual, o calatorie nu in afara noastra, ci „inauntru“. De fapt, premisa pe care mi-am construit mizanscena a fost coborirea inauntrul unui om, in inconstientul lui, in angoasele, visele si fricile lui. Al doilea lucru pe care l-am spus a fost ca ceea ce numim teatru pentru mine inseamna, de fapt, un spatiu al libertatii si al sinceritatii. Si in consens cu asta mi-am expus atunci si teoria legata de ceea ce inseamna un regizor.

Un regizor este un clarvazator, un om care are puterea de a visa si a transforma visul in realitate. El nu face altceva decit sa-si povesteasca visul. Vede un loc si niste oameni care inca nu exista. Dar povestind in primul rind actorilor – si apoi, prin actori, spectatorilor, visul sau devine realitate.

Prima chestiune care se pune este de alegere. Regizorul ajunge inaintea celorlalti intr-un loc hai sa-l numim fictiv sau magic. Instinctul pe care il are imediat dupa aceasta experienta este de a o impartasi. Dupa ce actorii ii asculta povestea despre acest loc utopic sint liberi sa aleaga daca il vor urma acolo, daca vor sa creada ceea ce este deocamdata doar o plasmuire. De aceea prima intilnire, cel putin in ce ma priveste, este foarte importanta, deoarece este decisiva pentru tot ceea ce va urma. Adica sinteti liberi sa alegeti daca veniti cu mine acolo, in locul acela pe care l-am visat, in locul acela care din momentul cind vi l-am povestit si ati acceptat nu mai este al meu, devine al nostru.

Apoi teatrul este un spatiu al libertatii si sinceritatii prin excelenta. La repetitii vreau sa ma asigur ca actorul este sincer si liber, in primul rind spiritual. In sistemul in care traim nu ne putem permite sa fim liberi si sinceri cu adevarat, sintem fortati sa mascam. Oamenii au atitea straturi de masti si atitea straturi de „machiaj“ incit nu numai ca ceilalti nu stiu niciodata cu cine au de a face, dar chiar ei insisi uita cine sint. Lumea de azi impune asta, mascarea este unul dintre motoarele ei de baza. In teatru, in schimb, in mod paradoxal poate, imi permit sa devin sincer si liber. Imi permit sa lepad pieile, straturile de vopsele si masti pe care le port pe fata si sa fiu ceea ce sint. Adica pot sa ma uit in ochii celuilalt fara sa imi fie frica de faptul ca el nu face acelasi lucru cu intensitate si credinta. Si, nu in ultimul rind, pot sa ma joc. Deci teatrul este un fel de cerc magic in care invat sa intru ca sa devin eu insumi.

Teatrul romanesc contemporan: aici se arunca banii!

Dupa ce ne asiguram ca sintem sinceri si liberi, accedem impreuna spre imaginatie si fantezie. Imaginatia si fantezia sint astazi insusirile cele mai lipsite de pragmatism. La repetitii ne putem permite sa mergem prin aer sau pe ape, dar asta e posibil daca sugrumam inainte frica de libertatea celuilalt si de libertatea proprie. De asta ma asigur de fiecare data cind incep o repetitie. Si pina nu obtin acest lucru, nu lucrez. De aceea, pina la lucru pe text in sine e o cale lunga ce necesita o apropiere care sa duca la crearea unei intimitati comune.

Teatrul devine un buncar al rezistentei impotriva a tot ceea ce este fals, fad, ipocrit, impotriva inchisorii de afara. In teatru sint inauntru impreuna cu ceilalti. Pe aceste principii am realizat toate spectacolele de pina acum, Natural Born Fuckers, Sex, Drugs & rock’n’roll, vol. 2, Les Honnetes Femmes, American Buffalo, Red Light&Hot Line, Edmond, Valmont. Cu cel mai recent spectacol, Valmont, am intrat intr-o zona noua, care ma bucura nespus, zona textelor clasice.

Cit despre teatrul romanesc contemporan, cred ca aici se arunca banii. Cu bugetul unei superproductii la teatrul de stat as putea face un intreg teatru. Si multi dintre cei care lucreaza dramaturgie contemporana de aici si aiurea practica un teatru isteric, in care se tipa mult, se face exhibitionism gratuit, fara profunzimi si subtilitate, cu poante actoricesti si regizorale la prima mina. As putea sa lucrez mai mult, mai eficient si mai bine decit cei care in momentul acesta blocheaza teatrele si le ruineaza financiar. M-am saturat de aminari si de asteptari. M-am saturat de conditia de regizor tinar in Romania care asteapta la coada sa termine de lucrat maestrii, acesti gurmanzi financiari decrepiti care isi permit luxul de a cheltui zeci sau sute de mii de euro pe spectacole total lipsite de valoare sau cel mult mediocre. M-am saturat pina peste cap de pile, suse, cioace, mafioti teatrali, bisericute etc. Asa ca dupa ce imi voi termina masterul in film voi pleca din Romania cu o bursa si voi monta un spectacol in Padova.

Adauga comentariu | Trimite unui prieten/Spamuieste un dusman

Comentarii

adevarul!!!!!

de sebastian lazar   (30.09.2006 02:58)

Sunt student la teatrologie in anul 3,dar am lucrat si in teatru,mai mult timp .Ce mi se pare extraordinar in acest articol e ca acest om ,Marcel Top are curajul si puterea de a spune adevarul .Si este unul dintre putini regizori din Romania (si aici includem toate varstele) ,capabil sa isi formuleze viziunea asupra teatrului in cateva randuri .Are puterea sa spuna adevarul ,inclusiv si in spectacolele sale .Daca aplica la repetitii ,ceea ce scrie aici ,atunci actori si oamenii care lucreaza cu el trebuie sa se considere norocosi.

Regizorul Marcel Top Cronica Edmond Revista 22

Testul confirmarii (VALENTIN DUMITRESCU)

Edmond de David Mamet
Traducerea: Marcel Top
Cu: Radu Bogdan, Maria Dinulescu, Toma Danila, Iulia Lumanare, Mihai Marinescu, Radu Iacoban, Catalin Babliuc, Marilena Botis, Constantin Dita
Scenografia: Anca Cernea
Regia: Marcel Top
Sala Sudio
În cadrul proiectului Teatrului de Comedie COMEDIA TINE LA TINEri, editia I-a
Stagiunea 2005-2006

Un spectacol de tinuta este productia regizorului Marcel Top, prezentat în cadrul programului COMEDIA TINE LA TINEri, aflat la prima editie (7 septembrie-9 octombrie). Teatrul de Comedie, cu sprijinul Primariei Capitalei, si-a propus ca, prin cele patru editii ale unei initiative laudabile, sa aduca în atentia publicului artisti ai scenei la început de cariera. Actori, regizori, scenografi, cativa deja afirmati în spatiul underground, intra astfel într-o competitie conceputa de organizatori cu o finalitate precisa: accesul la marele public. In functie de valoarea reprezentatiilor, se va opta pentru includerea pe afisul institutiei de spectacol a creatiilor independente semnificative, distincte spiritului de grup gen „noi între noi“. O relativizare necesara, interesul fiind directionat spre ceea ce depaseste seria, în fond unicitatea definitorie actului creator. Nu s-ar putea spune ca propunerea regizoarei Iulia Stanescu, Ce tipe misto!, de Laura Shaine Cunningham, se înscrie în aceasta categorie, desi am remarcat si aici prestatiile unei Maria Obretin sau Paula Gherghe, actrite cu o interesanta carte de vizita, ratacite cumva în jocul „apasat“, pe tonuri înalte, cum a fost reflectata aceasta piesa de teatru bulevardier. Absenta motivatiei e evidenta, interpretele raman adesea suspendate în scenele de grup, asigurand un fel de zgomot de fond. Parafrazand sau nu traducerea libera a titlului original, am avut parte mai degraba de „Ce tipete misto!“. Fireste, fara vreo referire la emblema proiectului.

Daca aceasta încercare, inaugurand editia I, e justificata în parte de lipsa de experienta a unui colectiv foarte tanar, reprezentatia din final a regizorului Alex Mihail (promotia 2005) ambitioneaza mai mult, lucrand cu actori de frunte ai teatrului gazda. Pariu seducator altfel, nu lipsit de tentatia manierismului care „tine“ la public dupa o îndelung folosita reteta. În Comedie neagra, de Peter Shaffer, Mihaela Teleoaca si Florin Anton fac un adevarat tur de forta, apeland în voie la clisee de succes si de toata mana. Hazul e ca mecanismul se mai gripeaza, lasand loc unor voci proaspete precum Mihai Bandeac, Pavel Barsan, Andreea Samson si Bogdan Cotlet, învaluite în cele din urma în aceeasi atmosfera prafuita a micului compromis. Dorindu-se adoptat de Teatrul de Comedie, regizorul Alex Mihail îi împrumuta locurile comune, pierzand controlul ansamblului, cu identitate stilistica incerta. Decorul e vetust, pe acea linie glumeata ca sa ne amuzam. Jocul de lumini, repetitiv, devine un previzibil gag, adica un banc batranicios. Unora le place gagul, dar pana acolo e departe.

Prin contrast, montarea piesei Edmond a americanului David Memet e, în viziunea lui Marcel Top, un discurs teatral generos nu doar prin stapanirea unor varii strategii regizorale si coerenta trupei angajate, în egala masura prin dialogul subtil dintre imaginar si realitate, în consens cu disponibilitatile spatiului de joc. Este povestea unui om fara calitati, nu întamplator chiar unul dintre spectatori, sau aidoma lor în acest spectacol de studio, „ales“ pentru o experienta simbolica în întelesul ei universal, cu toate întruchiparile ce-i însotesc ratacirea într-o lume a inconsistentei. Desenul alert, concentrarea, taietura de bijutier a scenelor într-un joc de puzzle, în care fiecare „piesa“ e relevabila în geometria întregului constituie marca de autor a acestui regizor. Veritabil profesionist, Marcel Top se apleaca atent asupra detaliului, fara sa ignore o clipa sensul mesajului nicicand afisat, spus, ci plasmuit în toata încarcatura sa dramatica structurata muzical. De altfel, alaturi de interpretii dirijati spre un joc strain deopotriva de retorica la moda si de gestul gratuit cu pretentii, ilustratia muzicala – dar si scenografia functionala si sugestiva a Ancai Cernea -, relationeaza în mod exemplar în actul comunicarii.

Pentru ca actualitatea a ajuns subiect de discutii mondene, aceasta istorie angajand tipologii si conjuncturi prea putin familiare ne apare, în viziunea unui artist cultivat (talentul inclus), drept una dintre marturiile de substanta despre conditia umana în noul ev. Peripetiile eroului pogorat în infernul unui spatiu crepuscular de dincoace sau de dincolo de conventiile cotidianului ce pot fi ale oricaruia din noi, sunt ingenios construite pe motivul teatrului în teatru, polimorfismul „mastilor“ accentuand tenta de mister ce traverseaza trama. Aproape toti actorii întruchipeaza personaje contrastive, parcurgand o gama larga a mijloacelor de expresie precum Toma Danila, Iulia Lumanare sau Catalin Babliuc. Sunt ipostazele unui targ al desertaciunilor, materializate de profesionisti demni de toata atentia. Interpretul eroului central, Edmond, de asemenea, prin traseul de la prezenta neutra, de grad zero, la evolutia pe drumul calvarului – Radu Iacoban. Se cuvin a fi consemnate, pe acelasi plan, contributiile lui Mihai Marinescu, Maria Dinulescu, Marilena Botin, Constantin Dita, cu totii de cea mai buna factura. Spectacolul montat în productie proprie de Marcel Top împreuna cu partenerii sai va face cariera pe afisul oricarui teatru bucurestean si nu numai.